Discursul Papei adresat participanţilor la Jubileul Vieţii Consacrate

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Jubileul Vieții Consacrate
luni, 1 februarie 2016

Discursul rostit

Iubiți frați și surori,

Am pregătit un discurs pentru această ocazie despre temele vieții consacrate și despre cei trei pilaștri; există altele, dar trei importante ale vieții consacrate. Primul este profeția, celălalt este proximitatea și al treilea este speranța. Profeție, proximitate, speranță. Am încredințat cardinalului prefect textul, pentru că a-l citi este un pic plictisitor, și prefer să vorbesc cu voi ceea ce îmi vine din inimă. De acord?

Călugări și călugărițe, adică bărbați și femei consacrați în slujba Domnului care exercită în Biserică acest drum al unei sărăcii puternice, al unei iubiri curate care îi duce la o paternitate și la o maternitate spirituală pentru toată Biserica, o ascultare… Însă în această ascultare ne lipsește mereu ceva, pentru că ascultarea perfectă este aceea a Fiului lui Dumnezeu, care s-a nimicit, s-a făcut om din ascultare, până la moartea pe Cruce. Dar există printre voi bărbați și femei care trăiesc o ascultare puternică o ascultare… – nu militară, nu, asta nu; aceea este disciplină, un alt lucru – o ascultare de dăruire a inimii. Și asta este profeție. „Dar tu nu vrei să faci ceva, altceva?…” – „Da, dar conform regulilor trebuie să fac asta, asta și asta. Și conform dispozițiilor asta, asta și asta. Și dacă nu văd clar ceva, vorbesc cu superiorul, cu superioara, și, după dialog, ascult”. Aceasta este profeția, împotriva seminței anarhiei, pe care o seamănă diavolul. „Tu ce faci?” – „Eu fac ceea ce-mi place”. Anarhia voinței este fiică a diavolului, nu este fiică a lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu nu a fost anarhic, nu i-a chemat pe ai săi să facă o forță de rezistență împotriva dușmanilor săi; El însuși i-a spus lui Pilat: „Dacă eu aș fi un rege din această lume i-aș fi chemat pe soldații mei pentru a mă apăra”. Dar El a făcut ascultarea Tatălui. A cerut numai: „Tată, te rog, nu, acest potir nu… Dar să se facă ceea ce vrei Tu”. Când voi acceptați din ascultare un lucru, care probabil de atâtea ori nu ne place… [face gestul de a înghiți]… trebuie înghițită acea ascultare, dar se face. Așadar, profeția. Profeția înseamnă a spune oamenilor că există un drum de fericire, de măreție, un drum care te umple de bucurie, care este tocmai drumul lui Isus. Este drumul de a fi aproape de Isus. Este un dar, este o carismă profeția și trebuie cerută Duhului Sfânt: ca eu să știu să spun acel cuvânt, în acel moment just; ca eu să fac acel lucru în acel moment just; ca viața mea, întreagă, să fie o profeție. Bărbați și femei profeți. Și acest lucru este foarte important. „Eh, facem cum fac toți…”. Nu. Profeția înseamnă a spune că există ceva mai adevărat, mai frumos, mai mare, mai bun la care suntem toți chemați.

Apoi celălalt cuvânt este proximitatea. Bărbați și femei consacrați, dar nu pentru a mă îndepărta de oameni și a avea toate comoditățile, nu, pentru a mă apropia și a înțelege viața creștinilor și a necreștinilor, suferințele, problemele, multele lucruri care se înțeleg numai dacă un bărbat și o femeie consacrați devin aproapele: în proximitate. „Dar, părinte, eu sunt o soră de clauzură, ce trebuie să fac?”. Gândiți-vă la sfânta Tereza a Pruncului Isus, patroană a misiunilor, care cu inima sa arzătoare era aproape, și scrisorile pe care le primea de la misionari o făceau mai apropiată de oameni. Proximitate. A deveni consacrați nu înseamnă a urca una, două, trei trepte în societate. Este adevărat, de atâtea ori auzim părinții: „Știți, părinte, eu am o fiică soră, eu am un fiu frate!”. Și spun asta cu orgoliu. Și este adevărat! Este o satisfacție pentru părinți să aibă copiii consacrați, acest lucru este adevărat. Dar pentru consacrați nu este un status de viață care mă face să-i privesc pe ceilalți așa [cu aer de superioritate]. Viața consacrată trebuie să mă ducă la apropierea de acești oameni: apropiere fizică, spirituală, a-i cunoaște pe oameni. „Ah, da, părinte, în comunitatea mea superioara ne-a dat permisiunea să ieșim, să mergem în cartierele sărace cu oamenii…” – „Și în comunitatea ta, sunt surori bătrâne?” – „Da, da… Este infirmeria, la etajul trei” – „Și de câte ori pe zi mergi să le vizitezi pe surorile tale, bătrânele, care pot să fie mama ta sau bunica ta?” – „Dar, știți, părinte, eu sunt foarte angajată în muncă și nu reușesc să merg…”. Proximitate! Care este primul aproape al unui consacrat sau al unei consacrate? Fratele sau sora din comunitate. Eu știu că în comunitățile voastre nu se bârfește niciodată, niciodată, niciodată… Un mod de îndepărtare sunt bârfele. Ascultați bine: nu bârfele, terorismul bârfelor. Pentru că acela care bârfește este terorist. Este un terorist în cadrul propriei comunități, pentru că aruncă precum o bombă împotriva acestuia, împotriva aceluia, și apoi pleacă liniștit. Distruge! Cine face asta distruge, ca o bombă, și el se îndepărtează. Aceasta, apostolul Iacob spunea că era virtutea probabil cea mai dificilă, virtutea umană și spirituală cel mai greu de avut, aceea de a domina limba. Dacă îți vine să spui ceva împotriva un frate sau a unei surori, să arunci o bombă de bârfă, mușcă-ți limba! Puternic! Terorism în comunități, nu! „Dar, părinte, dacă există ceva, un defect, ceva de corectat?”. Tu spui asta persoanei: tu ai această atitudine care mă deranjează, sau nu stă bine. Sau dacă nu e potrivit – pentru că uneori nu e prudent – tu spui asta persoanei care poate să remedieze, care poate să rezolve problema și nimănui altuia. Ați înțeles? Bârfele nu folosesc. „Dar în capitlu?”. Acolo da! În public, tot ceea ce simți că trebuie să spui; pentru că există tentația de a nu spune lucrurile în capitlu, și apoi în afară: „Ai văzut-o pe prioră? Ai văzut-o pe abatesă? L-ai văzut pe superior?…”. Dar de ce nu ai spus asta acolo în capitlu?… Este clar acest lucru? Sunt virtuți de proximitate. Și sfinții aveau asta, sfinții consacrați aveau asta. Sfânta Tereza a Pruncului Isus niciodată, niciodată nu s-a plâns de munca, de deranjul pe care i-l provoca sora aceea pe care trebuia s-o ducă la sala de mese, în fiecare seară: de la cor la sala de mese. Niciodată! Pentru că acea sărmană soră era foarte bătrână, aproape paralitică, mergea greu, avea dureri – și eu o înțeleg! -, era și un pic nevrotică… Niciodată, niciodată nu s-a dus la o altă soră ca să spună: „Of, ce mă deranjează asta!”. Ce făcea? O ajuta să se așeze, îi aducea șervețelul, îi frângea pâinea și îi zâmbea. Aceasta se numește proximitate. Proximitate! Dacă tu arunci bomba unei bârfe în comunitatea ta, aceasta nu este proximitate: aceasta înseamnă a face război! Aceasta înseamnă a te îndepărta, aceasta înseamnă a provoca distanțe, a provoca anarhie în comunitate. Și dacă, în acest An al Milostivirii, fiecare dintre voi ar reuși să nu fie niciodată teroristul bârfitor sau bârfitoare, ar fi un succes pentru Biserică, un succes de sfințenie mare! Aveți curaj! Proximitate.

Și apoi speranța. Și vă mărturisesc că pe mine mă costă mult când văd scăderea numărului de vocații, când îi primesc pe episcopi și îi întreb: „Câți seminariști aveți?” – „4, 5…”. Când voi, în comunitățile voastre călugărești – masculine sau feminine – aveți un novice sau o novice, doi… și comunitatea îmbătrânește, îmbătrânește… Când sunt mănăstiri, mănăstiri mari, și cardinalul Amigo Vallejo [se adresează lui] poate să ne povestească, în Spania, câte sunt, care sunt duse înainte de 4 sau 5 surori bătrâne, până la sfârșit… Și mie îmi vine o ispită care merge împotriva speranței: „Dar, Doamne, ce se întâmplă? De ce sânul vieții consacrate devine atât de steril?”. Unele congregații fac experimentul „însămânțării artificiale”. Ce fac? Primesc…: „Da, vino, vino, vino…”. Și apoi problemele sunt acolo înăuntru… Nu. Trebuie primit cu seriozitate! Trebuie să se discearnă bine dacă aceasta este o adevărată vocație și să fie ajutată să crească. Și cred că împotriva ispitei de a pierde speranța, care ne dă această sterilitate, trebuie să ne rugăm mai mult. Și să ne rugăm fără să încetăm. Mie îmi face foarte bine să citesc acel text din Scriptură, în care Ana – mama lui Samuel – se ruga și cerea un copil. Se ruga și își mișca buzele, și se ruga… Și bătrânul preot, care era un pic orb și care nu vedea bine, credea că este beată. Însă inima acelei femei [îi spunea lui Dumnezeu]: „Vreau un copil!”. Eu vă întreb pe voi: inima voastră, în fața acestei scăderi a numărului de vocații, se roagă cu această intensitate? „Congregația noastră are nevoie de fii, Congregația noastră are nevoie de fiice…”. Domnul care a fost atât de generos se va ține de promisiunea sa. Dar trebuie să cerem asta. Trebuie să batem la ușa inimii sale. Pentru că există un pericol – și acesta este urât, dar trebuie să-l spun -: când o Congregație călugărească vede că nu are fii și nepoți și începe să fie tot mai mică, se alipește de bani. Și voi știți că banii sunt balega diavolului. Când nu pot să aibă harul de a avea vocații și fii, cred că banii vor salva viața; și se gândesc la bătrânețe: să nu lipsească asta, să nu lipsească aia… Și astfel nu este speranță! Speranța este numai în Domnul! Banii nu ți-o vor da niciodată. Dimpotrivă: te vor arunca jos! Ați înțeles?

Asta voiam să vă spun, în loc să citesc paginile pe care cardinalul prefect vi le va da după aceea…

Și vă mulțumesc mult pentru ceea ce faceți. Consacrații – fiecare cu carisma sa. Și vreau să subliniez consacratele, surorile. Ce ar fi Biserica dacă n-ar exista surorile? Acest lucru l-am spus odată: când tu mergi la spital, în colegii, în parohii, în cartiere, în misiuni, bărbați și femei care și-au dat viața… În ultima călătorie în Africa – cred că am povestit asta, la o audiență – am găsit o soră de 83 de ani, italiană. Ea mi-a spus: „De când aveam – nu-mi amintesc dacă mi-a spus 23 sau 26 de ani – sunt aici. Sunt infirmieră într-un spital”. Să ne gândim: de la 26 de ani până la 83! „Și am scris alor mei din Italia că nu mă voi mai întoarce”. Când tu mergi într-un cimitir și vezi că sunt atâția misionari călugări morți și atâtea surori moarte la 40 de ani pentru că au luat boli, aceste febre din țările acelea, au ars viața… Tu spui: aceștia sunt sfinți! Aceștia sunt semințe! Trebuie să-i spunem Domnului să coboare un pic asupra acestor cimitire și să vadă ce au făcut strămoșii noștri și să ne dea mai mult vocații, pentru că avem nevoie!

Vă mulțumesc mult pentru această vizită, mulțumesc cardinalului prefect, monseniorului secretar, subsecretarilor pentru ceea ce ați făcut în acest An al Vieții Consacrate. Dar, vă rog, nu uitați profeția ascultării, apropierea, aproapele cel mai important, aproapele cel mai aproape este fratele și sora din comunitate, și apoi speranța. Fie ca Domnul să facă să se nască fii și fiice în congregațiile voastre. Și rugați-vă pentru mine. Mulțumesc!

Discursul pregătit

Iubiți frați și surori,

Sunt bucuros să mă întâlnesc cu voi la sfârșitul acestui An dedicat vieții consacrate.

Într-o zi, Isus, în milostivirea sa infinită, s-a adresat fiecăreia și fiecăruia dintre noi și ne-a cerut, personal: „Vino! Urmează-mă!” (Mc 10,21). Dacă suntem aici este pentru că am răspuns „da”. Uneori a fost vorba despre o adeziune plină de entuziasm și de bucurie, uneori mai dureroasă, probabil nesigură. Oricum, l-am urmat cu generozitate, lăsându-ne conduși pe căi pe care nici măcar nu ni le-am imaginat. Am împărtășit cu El momente de intimitate: „Veniți deoparte […] și odihniți-vă puțin” (Mc 6,31); momente de slujire și de misiune: „Dați-le voi să mănânce” (Lc 9,13); chiar crucea sa: „Dacă vrea cineva să vină după mine […] să-și ia crucea” (Lc 9,23). Ne-a introdus în însuși raportul său cu Tatăl, ni l-a dăruit pe Duhul său, a dilatat inima noastră după măsura inimii sale, învățându-ne să-i iubim pe cei săraci și pe păcătoși. L-am urmat împreună, învățând de la El slujirea, primirea, iertarea, caritatea fraternă. Viața noastră consacrată are sens pentru că a rămâne cu El și a merge pe drumurile lumii ducându-l pe El, ne conformează Lui, ne face să fim Biserică, dar pentru umanitate.

Anul pe care-l încheiem a contribuit să facă să strălucească mai mult în Biserică frumusețea și sfințenia vieții consacrate, intensificând în consacrați recunoștința pentru chemare și bucuria răspunsului. Fiecare consacrat și consacrată a avut posibilitatea de a avea o percepție mai clară a propriei identități și astfel să se proiecteze în viitor cu reînnoită ardoare apostolică pentru a scrie noi pagini de bine, pe urma carismei fondatorilor. Suntem recunoscători Domnului pentru ceea ce ne-a dat să trăim în acest An așa de bogat în inițiative. Și mulțumesc Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, pentru că a pregătit și realizat marile evenimente aici la Roma și în lume.

Anul se încheie, dar continuă angajarea noastră de a rămâne fideli față de chemarea primită și de a crește în iubire, în dăruire, în creativitate. Pentru aceasta aș vrea să vă las trei cuvinte.

Primul este profeție. Este specificul vostru. Dar ce profeție așteaptă de la voi Biserica și lumea? Înainte de toate sunteți chemați să proclamați, mai întâi cu viața voastră decât prin cuvinte, realitatea lui Dumnezeu: a-l spune pe Dumnezeu. Dacă uneori El este refuzat sau marginalizat sau ignorat, trebuie să ne întrebăm dacă n-am fost cumva suficient de transparenți la Fața sa, arătând mai degrabă fața noastră. Fața lui Dumnezeu este aceea a unui Tată „îndurător și milostiv, îndelung răbdător și plin de îndurare” (Ps 103,8). Pentru a-l face cunoscut trebuie avut un raport personal cu El; și pentru aceasta este nevoie de capacitatea de a-l adora, de a cultiva zi după zi prietenia cu El, prin colocviul inimă la inimă în rugăciune, în special în adorația tăcută.

Al doilea cuvânt pe care vi-l încredințez este proximitate. Dumnezeu, în Isus, s-a apropiat de fiecare bărbat și de fiecare femeie: a împărtășit bucuria soților la Cana Galileii și angoasa văduvei din Nain; a intrat în casa lui Iair atinsă de moarte și în casa din Betania parfumată de nard; a luat asupra sa bolile și suferințele, ajungând să-și dea viața ca răscumpărare pentru toți. A-l urma pe Cristos înseamnă a merge acolo unde a mers El; a lua asupra noastră, ca samariteanul milostiv, pe rănitul pe care-l întâlnim de-a lungul drumului; a merge în căutarea oii rătăcite. A fi, ca Isus, aproape de oameni; a împărtăși bucuriile lor și durerile lor; a arăta, cu iubirea noastră, fața paternă a lui Dumnezeu și mângâierea maternă a Bisericii. Ca nimeni să nu vă simtă vreodată depărtați, dezlipiți, închiși și de aceea sterili. Fiecare dintre voi este chemat să-i slujească pe frați, urmând propria carismă: unul cu rugăciunea, unul cu cateheza, unul cu învățământul, unul cu îngrijirea bolnavilor și a săracilor, unul vestind Evanghelia, unul săvârșind diferitele fapte de milostenie. Important este să nu trăim pentru noi înșine, așa cum Isus n-a trăit pentru El însuși, ci pentru Tatăl și pentru noi.

Ajungem astfel la al treilea cuvânt: speranță. Mărturisindu-l pe Dumnezeu și iubirea sa milostivă, cu harul lui Cristos puteți insufla speranță în această omenire a noastră marcată de diferite motive de neliniște și de teamă și ispitită uneori de descurajare. Puteți face să se simtă forța reînnoitoare a fericirilor, a onestității, a compasiunii; valoarea bunătății, a vieții simple, esențiale, pline de semnificație. Și puteți alimenta speranța și în Biserică. Mă gândesc, de exemplu, la dialogul ecumenic. Întâlnirea de anul trecut dintre consacrați din diferitele confesiuni creștine a fost o noutate frumoasă, care merită să fie dusă înainte. Mărturia carismatică și profetică a vieții consacraților, în varietatea formelor sale, poate ajuta să ne recunoaștem toți mai uniți și să favorizeze comuniunea deplină.

Iubiți frați și surori, în apostolatul vostru zilnic, nu vă lăsați condiționați de vârstă sau de număr. Ceea ce contează mai mult este capacitatea de a repeta „da”-ul inițial spus chemării lui Isus care continuă să se facă auzit, în manieră mereu nouă, în orice perioadă a vieții. Chemarea sa și răspunsul nostru mențin vie speranța noastră. Profeție, proximitate, speranță. Trăind astfel, veți avea în inimă bucuria, semn distinctiv al celor care-l urmează pe Isus și cu atât mai mult al consacraților. Și viața voastră va fi atrăgătoare pentru atâtea și atâția, spre gloria lui Dumnezeu și pentru frumusețea Miresei lui Cristos, Biserica.

Iubiți frați și surori, mulțumesc Domnului pentru ceea ce sunteți și faceți în Biserică și în lume. Vă binecuvântez și vă încredințez Mamei noastre. Și vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 01.02.2016
Publicarea pe acest sit: 02.02.2016
Etichete: , ,

Lasă un răspuns