Discursul Papei adresat participanților la întâlnirea „Serra International”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la a 75-a întâlnire
a „Serra International”

vineri, 23 iunie 2017

Domnule cardinal, Excelență,
Iubiți frați și surori,

Cu bucurie vă salut pe voi toți care, din multe părți ale lumii, ați venit să celebrați Întâlnirea voastră Internațională cu motoul „Siempre adelante. Curajul vocației”. Cu bucuria Evangheliei și îndrăzneala tipică a misiunii creștine, v-ați adunat pentru a redescoperi, la școala Învățătorului, sensul oricărei vocații creștine: a oferi propria viață în dar, „ungând” frații cu duioșia și milostivirea lui Dumnezeu. Îi mulțumesc președintelui de la Serra International, dr. Dante Vannini, pentru salutul pe care mi l-a adresat și aș vrea să preiau o expresia a sa, care mi se pare centrală în experiența credinței: a fi prieteni.

A fi prieteni ai preoților, susținând vocația lor și însoțind slujirea lor: acesta este marele dar cu care voi îmbogățiți Biserica! Unul din Serra este înainte de toate acesta: un „prieten special” pe care Domnul l-a pus alături de unii seminariști și de unii preoți.

Cuvântul „prieten” a devenit astăzi un pic demodat. Locuind în locurile vieții metropolitane, în fiecare zi intrăm în contact cu persoane diferite, pe care adesea le definim „prieteni”, dar este un mod de a spune. Și astfel, în orizontul comunicării virtuale, cuvântul „prieten” este unul dintre cele mai folosite. Și totuși, știm că o cunoaștere superficială nu e suficientă pentru a activa acea experiență de întâlnire și de proximitate la care face referință cuvântul „prieten”.

Apoi când Isus e cel care îl folosește, el indică un adevăr incomod: există adevărată prietenie numai atunci când întâlnirea mă implică în viața celuilalt până la dăruirea de mine însumi. De fapt, Isus le spune discipolilor săi: „Nu vă mai numesc servitori […]; însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). În acest mod, El instaurează un raport nou între om și Dumnezeu, care depășește legea și se întemeiază pe o iubire confidentă. În același timp, Isus eliberează prietenia de sentimentalism și ne-o încredințează ca o angajare de responsabilitate, care implică viața: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13).

Așadar, suntem prieteni numai dacă întâlnirea nu rămâne externă sau formală, ci devine împărtășire a destinului celuilalt, compasiune, implicare care conduce până la dăruirea pentru celălalt.

Ne face bine să ne gândim la ceea ce face un prieten: se alătură cu discreție și duioșie de drumul meu; mă ascultă în profunzime și știe să meargă dincolo de cuvinte; este milostiv față de defecte, este liber de prejudecăți; știe să împărtășească parcursul meu, făcându-mă să simt bucuria că nu sunt singur; nu mă însoțește mereu, dar, tocmai pentru că vrea binele meu, îmi spune cu sinceritate ceea ce nu împărtășește; este gata să mă ajute ca să mă ridic ori de câte ori cad.

Această prietenie voi căutați s-o dăruiți și preoților. Serra Club este un loc în care crește această frumoasă vocație: a fi laici prieteni ai preoților. Prieteni care știu să-i însoțească și să-i susțină cu simț de credință, cu fidelitatea rugăciunii și cu angajarea apostolică; prieteni care împărtășesc uimirea chemării, curajul alegerii definitivă, bucuriile și trudele slujirii; prieteni care știu să fie aproape de preoți, care știu să privească elanurile lor generoase, împreună cu slăbiciunile lor umane, cu înțelegere și duioșie. Cu aceste atitudini, voi puteți fi pentru preoți precum casa din Betania, unde Isus încredința Martei și Mariei trudele sale și, grație, grijii lor, să se odihnească și să se reîntremeze.

Există un al doilea cuvânt care vă deosebește și pe care l-ați ales pentru această Întâlnire: Siempre adelante! Mereu înainte! Împărtășesc cu voi că este vorba de un cuvânt-cheie al vocației creștine. De fapt, viața discipolului misionar este marcată de ritmul care îi este imprimat de chemare; glasul Domnului îl invită să abandoneze solul propriilor siguranțe și să înceapă „sfânta călătorie” spre țara promisă a întâlnirii cu El și cu frații. Vocația este invitația de a ieși din noi înșine pentru a începe să trăim sărbătoarea întâlnirii cu Domnul și să parcurgem străzile pe care El ne trimite.

Or, nu poate să meargă cel care nu se pune în discuție. Nu înaintează spre țintă cel căruia îi este frică să se piardă pe sine însuși conform Evangheliei (cf. Mt 16,25-26). Nicio navă n-ar brăzda apele dacă i-ar fi teamă să părăsească siguranța portului. În același mod, niciun creștin nu poate intra în experiența transformatoare a iubirii lui Dumnezeu dacă nu este dispus să se pună în discuție pe sine însuși, ci rămâne legat de propriile proiecte și de propriile cuceriri consolidate. Chiar și structurile pastorale pot să cadă în această ispită de a se ocroti pe ele însele în loc să se adapteze la slujirea Evangheliei.

În schimb, creștinul, mergând pe căile vieții zilnice fără teamă, știe că poate descoperi inițiativele surprinzătoare ale lui Dumnezeu când are curajul de a îndrăzni, când nu permite fricii să prevaleze asupra creativității, când nu se înțepenește în fața noutății și știe să îmbrățișeze provocările pe care Duhul le pune, chiar și atunci când ele cer să se schimbe direcția și să se iasă din scheme.

Ne luminează imaginea sfântului Junipero care, șchiop, se încăpățânează să pornească la drum spre San Diego pentru a planta acolo Crucea! Mi-e frică de creștinii care nu merg și se închid în propria nișă. Este mai bine a înainta șchiopătând, uneori căzând dar încrezându-se mereu în milostivirea lui Dumnezeu, decât a fi „creștini de muzeu”, care se tem de schimbări și care, după ce au primit o carismă sau o vocație, în loc să se pună în slujba noutății veșnice a Evangheliei, se apără pe ei înșiși și propriile roluri.

De altfel, vocația înseamnă a fi chemați de un Altul, adică de a nu ne mai poseda, de a ieși din noi înșine și a ne pune în slujba unui proiect mai mare. Cu umilință, devenim atunci colaboratori ai viei Domnului, renunțând la orice spirit de posesie și de laudă deșartă. Cât de trist este a vedea că, uneori, chiar noi oamenii Bisericii nu știm să cedăm locul nostru, nu reușim să ne luăm rămas-bun de la îndatoririle noastre cu seninătate, și ne este greu să lăsăm în mâinile altora operele pe care Domnul ni le-a încredințat!

Așadar, și voi, siempre adelante! Cu curaj, cu creativitate și cu îndrăzneală. Fără frica de a reînnoi structurile voastre și fără a permite ca drumul prețios parcurs să piardă elanul noutății. Ca în jocurile olimpice, să puteți fi mereu gata să „predați flacăra” mai ales generațiilor viitoare, conștienți că focul este aprins de Sus, precedă răspunsul nostru și depășește munca noastră. Așa este misiunea creștină: „unul seamănă și altul seceră” (In 4,37).

Iubiți frați și surori, vă îndemn să fiți adevărați prieteni ai seminariștilor și ai preoților, manifestând iubirea voastră față de ei în promovarea vocațiilor, în rugăciune și în colaborarea pastorală. Și vă rog: mereu înainte! Înainte în speranță, înainte cu misiunea voastră, privind dincolo, deschizând larg orizonturi, făcând spațiu tinerilor și pregătind viitorul. Biserica și vocațiile sacerdotale au nevoie de voi. Și, vă rog, rugați-vă și pentru mine!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.06.2017
Publicarea pe acest sit: 23.06.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns