Discursul Papei adresat participanților la Întâlnirea internațională dedicată vieții consacrate

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la Întâlnirea internațională
pentru vicari episcopali și delegați pentru viața consacrată
vineri, 28 octombrie 2016

Iubiți frați și surori,

Vă salut cordial și vă mulțumesc pentru că ați venit la această primă Întâlnire internațională a vicarilor și delegaților episcopali pentru viața consacrată. Prin intermediul vostru, doresc să-i salut pe toți episcopii voștri și să exprim apreciere pentru atenția pe care o acordă vieții consacrate în diferitele sale exprimări. Îi mulțumesc cardinalului Braz de Aviz pentru cuvintele cu care a introdus întâlnirea noastră.

Voi, iubiți frați, sunteți chemați să-l ajutați pe episcop în tot ceea ce se referă la viața consacrată (cf. CIC, can. 479 § 2). Astăzi aș vrea să împărtășesc cu voi trei scurte reflecții.

1. Viața consacrată în Biserica particulară

„Viața consacrată este un dar oferit Bisericii, se naște în Biserică, crește în Biserică, este în întregime orientată spre Biserică” (Scrisoarea apostolică Către toți consacrații cu ocazia Anului Vieții Consacrate, 5). Acesta este un principiu care nu se poate uita nici din partea păstorilor nici din partea consacraților. De fapt, viața consacrată „exprimă în mod emblematic” și cu o forță cu totul deosebită „contribuția unui dar carismatic la preoția baptismală și la preoția ministerială” și, „ca atare, se situează în dimensiunea carismatică a Bisericii” (Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoarea Iuvenescit Ecclesia, 15 mai 2016, 22c). Episcopilor le revine s-o primească „cu bucurie și recunoștință” (cf. ibid., 8), arătând față de ea bunăvoință, paternitate și iubire atentă.

Viața consacrată este „un capital spiritual care contribuie la binele întregului Trup al lui Cristos (cf. Lumen gentium, 43) și nu numai al familiilor călugărești” (Scrisoarea apostolică Către toți consacrații cu ocazia Anului Vieții Consacrate, III, 5). Pentru acest motiv, am cerut și cer și astăzi păstorilor și vouă, vicari și delegați pentru viața consacrată, ca să o primiți „cordial și cu bucurie” (ibid.) ca o realitate care „este în însăși inima Bisericii” și „ca element decisiv al misiunii sale” (ibid.). De aceea îi încurajez pe păstori, și pe voi împreună cu ei, să se manifeste o grijă specială în a promova în Bisericile voastre diferitele carisme, atât vechi cât și noi; să fiți aproape de cei consacrați, cu duioșie și iubire, și să învățați poporul lui Dumnezeu despre valoarea vieții consacrate.

Consacraților le amintesc că autonomia justă și exempțiunea nu se pot confunda cu izolarea și independența. Astăzi mai mult ca oricând este necesar să se trăiască autonomia justă și exempțiunea, în Institutele care sunt înzestrate cu acestea, în strânsă relație cu inserarea, în așa fel încât libertatea carismatică și catolicitatea vieții consacrate să se exprime și în contextul Bisericii particulare. Aceasta n-ar răspunde pe deplin la ceea ce Isus a dorit pentru Biserica sa, dacă ar fi lipsită de viața consacrată, care face parte din structura sa esențială, în același mod ca laicatul și slujirea primită prin hirotonire. Pentru acest motiv, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican, astăzi vorbim despre coesențialitatea darurilor ierarhice și a darurilor carismatice (cf. Lumen gentium, 4), care izvorăsc din unicul Duh al lui Dumnezeu și alimentează viața Bisericii și acțiunea sa misionară. Toate aceste daruri sunt destinate să contribuie, în diferite moduri, la edificarea Bisericii, în relație armonioasă și complementară între ele. Păstorii sunt chemați să respecte, fără a manipula, „pluridimensionalitatea care constituie Biserica și prin care Biserica se manifestă”. La rândul lor, consacrații să-și amintească de faptul că nu sunt „un patrimoniu închis”, ci „o fațetă integrată în trupul Bisericii, atrasă spre centrul care este Cristos” (J.M. Bergoglio, Intervenție la Sinodul despre viața consacrată și misiunea sa în Biserică și în lume, Al XVI-lea Congres general, 13 octombrie 1994).

2. Înființarea de noi Institute de viață consacrată

Atât înainte cât și după Conciliul al II-lea din Vatican au apărut și continuă să apară diferite institute de viață consacrată. Duhul nu încetează să sufle unde vrea și când vrea (cf. In 3,8). Fiind responsabilitatea episcopului diecezan să discearnă și să recunoască autenticitatea darurilor carismatice și să înființeze în dieceză institute de viață consacrată, asta nu se poate face fără un discernământ senin și adecvat care, în afară de criteriile semnalate în Scrisoarea apostolică Iuvenescit Ecclesia la nr. 18, să țină cont de originalitatea carismei, a dimensiunii sale profetică, a inserării sale în viața Bisericii particulare, a comuniunii afective și efective cu aceasta și cu Biserica universală, a angajării pentru evanghelizare, și în dimensiunea sa socială; va verifica de asemenea ca fondatorul sau fondatoarea să fi arătat maturitate eclezială dovedită, cu o viață care să nu contrazică acțiunea Duhului Sfânt inspirator al carismelor și ca aceste carisme să se poată armoniza adecvat în comuniunea eclezială (cf. ibid., 17). În sfârșit, amintesc obligația de a consulta mereu în prealabil Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, așa cum am dispus recent dând o clarificare despre can. 579.

În momentul de a înființa un nou institut nu putem să ne gândim numai la utilitatea pentru Biserica particulară. Episcopii, vicarii și delegații lor, precum și însăși Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, nu pot să fie simpliști atunci când exercită această gravă responsabilitate. Păstorii să ia în considerare că înființând un nou institut exercită desigur un drept propriu al lor, dar că în același timp își asumă o responsabilitate în numele Bisericii universale, din moment ce acel institut va fi destinat să crească și să iasă din granițele diecezei care l-a văzut născându-se. Și în afară de asta trebuie să se considere cu prudență obligația de a furniza candidaților formarea adecvată. Deoarece e vorba de o decizie delicată, este bine ca episcopii să se lase ajutați de cei care au experiența vieții consacrate și între aceștia puteți să fiți și voi, iubiți frați.

3. Relații reciproce

Voi desfășurați un rol important în relațiile reciproce între păstori și consacrați. Știu că această temă va fi studiată în timpul acestei Întâlniri; dar în Sinodul din 1994 a fost cerut să se revizuiască Instrucțiunea Mutuae relationes: suntem un picuț în întârziere! Actualmente ea este obiect al unui studiu specific al Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică și al Congregației pentru Episcopi, cărora le-am cerut reelaborarea documentului Mutuae relationes.

În afară de actualizarea normelor care trebuie să reglementeze relațiile reciproce dintre episcopi și toate formele de viață consacrată, masculină și feminină, e vorba de a aprofunda valoarea reciprocității care angajează pe păstori și pe consacrați. Nu există relații reciproce acolo unde unii poruncesc și alții se supun, de frică sau conveniență. În schimb există relații reciproce acolo unde se cultivă dialogul, ascultarea respectuoasă, ospitalitatea reciprocă, întâlnirea și cunoașterea, căutarea împărtășită a adevărului, dorința de colaborare fraternă pentru binele Bisericii, care este „casă de comuniune”. Toate acestea sunt responsabilități fie a păstorilor fie a consacraților. Toți suntem chemați, în acest sens, să fim „pontifi”, constructori de punți. Timpul nostru cere comuniune respectând diversitățile. Să nu ne fie frică de diversitatea care provine de la Duhul.

În sfârșit, aș vrea să vă cer o atenție specială față de surorile contemplative. Așa cum am afirmat în recenta constituție apostolică Vultum Dei quaerere, această formă de sequela Christi, înrădăcinată „în tăcerea claustrării”, reprezintă în Biserică și pentru Biserică „inima rugătoare, păstrătoare a gratuității și a bogatei rodnicii apostolice”, care generează „roade prețioase de har și de milostivire” și de „sfințenie multiformă” (nr. 5). Biserica, și Biserica particulară, are nevoie de aceste „faruri care indică direcția pentru a ajunge în port”, de aceste „făclii care însoțesc drumul bărbaților și femeilor în noaptea întunecoasă a timpului”, de aceste „santinele ale dimineții care anunță răsăritul soarelui” (ibid., 6). Însoțiți-le cu afect fratern, tratându-le mereu ca femei adulte, respectând competențele lor proprii, fără interferențe necuvenite. Însoțiți-le prestându-le ajutor în tot ceea ce se referă la elementele esențiale ale vieții lor, așa cum sunt prezentate în constituția apostolică citată (cf. ibid., 14 § 1). A focaliza toată atenția asupra unui singur element, oricât de important ar putea să fie, cum este cazul claustrării sau cel al autonomiei, ar putea conduce la un dezechilibru vital care ar avea consecințe triste pentru viața acestor surori.

Dragi frați, iubiți viața consacrată și pentru acest scop faceți în așa fel încât s-o cunoașteți în profunzime. Construiți relații reciproce pornind de la ecleziologia de comuniune, de la principiul de coesențialitate, de la justa autonomie care revine consacraților. Salutați-i din partea pe episcopii voștri și pe toți consacrații din diecezele voastre.

Vă asigur de rugăciunea mea, iar voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc și Întâlnire frumoasă!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.10.2016
Publicarea pe acest sit: 29.10.2016
Etichete: ,

Comments are closed