Discursul Papei adresat participanţilor la cursul organizat de Penitenţeria Apostolică

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la cursul organizat
de Penitențeria Apostolică
vineri, 4 martie 2016

Iubiți frați, bună ziua!

Sunt bucuros să vă întâlnesc, în timpul Postului Mare din Anul Jubiliar al Milostivirii, cu ocazia Cursului anual despre forul intern. Îl salut cordial pe cardinalul Piacenza, Penitențiar Major, și îi mulțumesc pentru expresiile sale respectuoase. Îl salut pe regent – care are o față atât de bună, trebuie să fie un bun confesor! – pe prelați, pe oficiali și personalul din Penitențiarie, pe colegii penitențiarilor ordinari și extraordinari din bazilicile papale – ale căror prezențe au fost lărgite tocmai cu ocazia Jubileului – și pe voi toți care participați la Curs, care își propune să-i ajute pe preoții noi și pe seminariștii care sunt aproape de hirotonire să se formeze pentru a administra bine sacramentul Reconcilierii. Celebrarea acestui sacrament cere de fapt o pregătire adecvată și actualizată, pentru ca aceia care se apropie să poată „atinge cu mâna măreția milostivirii, izvor de adevărată pace interioară” (cf. Bula Misericordiae vultus, 17).

„Misterul credinței creștine pare să găsească în acest cuvânt – «milostivire» – sinteza sa. Ea a devenit vie, vizibilă și a ajuns la apogeul său în Isus din Nazaret” (ibid., 1). În acest sens, milostivirea, înainte de a fi o atitudine sau o virtute umană, este alegerea definitivă a lui Dumnezeu în favoarea fiecărei ființe umane pentru mântuirea sa veșnică; alegere sigilată cu sângele Fiului lui Dumnezeu.

Această milostivire divină poate ajunge gratuit la toți cei care o invocă. De fapt, posibilitatea iertării este într-adevăr deschisă pentru toți, ba chiar este deschisă larg, precum cea mai mare dintre „porțile sfinte”, deoarece coincide cu însăși inima Tatălui, care îi iubește și îi așteaptă pe toți fiii săi, în mod deosebit cei care au greșit mai mult și care sunt departe. Milostivirea Tatălui poate să ajungă la fiecare persoană în multe moduri: prin deschiderea unei conștiințe sincere; prin intermediul lecturii Cuvântului lui Dumnezeu care convertește inima; printr-o întâlnire cu o soră sau un frate milostivi; în experiențele vieții care ne vorbesc despre răni, despre păcat, despre iertare și despre milostivire.

Există totuși „calea sigură” a milostivirii, pe care parcurgând-o se trece de la posibilitate la realitate, de la speranță la certitudine. Această cale este Isus, care are „puterea de a ierta păcatele pe pământ” (Lc 5,24) și a transmis această misiune Bisericii (cf. In 20,21-23). Sacramentul Reconcilierii este așadar locul privilegiat pentru a trăi experiența milostivirii lui Dumnezeu și a celebra sărbătoarea întâlnirii cu Tatăl. Noi uităm acest aspect, cu atâta ușurință: eu merg, cer iertare, simt îmbrățișarea iertării și uit să fac sărbătoare. Aceasta nu este doctrină teologică, ci eu aș spune, forțând un pic, că sărbătoarea este parte a sacramentului: este ca și cum din pocăință ar face parte și sărbătoarea pe care trebuie s-o fac cu Tatăl care m-a iertat.

Când, ca duhovnici, mergem la confesional pentru a-i primi pe frați și pe surori, trebuie să ne amintim mereu că suntem instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu față de ei; așadar să fim atenți să nu punem piedică acestui dar de mântuire! Confesorul este, el însuși, un păcătos, un om care are mereu nevoie de iertare; el cel dintâi nu se poate lipsi de milostivirea lui Dumnezeu, care l-a „ales” și l-a „constituit” (cf. In 15,16) pentru această mare misiune. Așadar la el trebuie să ne dispunem mereu în atitudine de credință umilă și generoasă, având ca unică dorință ca fiecare credincios să poată avea experiența iubirii Tatălui. În asta nu ne lipsesc confrați sfinți la care să privim: să ne gândim la Leopold Mandic și Pius de Pietrelcina, ale căror rămășițe pământești le-am venerat în urmă cu o lună în Vatican. Precum și – îmi permit – unul din familia mea: părintele Cappello.

Fiecare credincios căit, după dezlegarea preotului, are certitudinea, prin credință, că păcatele sale nu mai există. Nu mai există! Dumnezeu este atotputernic. Mie îmi place să cred că are o slăbiciune: o memorie rea. Odată ce El te iartă, uită. Și acest lucru este mare! Păcatele nu mai există, au fost șterse de milostivirea divină. Fiecare dezlegare este, într-un anumit mod, un jubileu al inimii, care îmbucură nu numai pe credincios și Biserica, ci mai ales pe Dumnezeu însuși. Isus a spus asta: „Va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Așadar, este important ca duhovnicul să fie și un „canal de bucurie” și credinciosul, după ce a primit iertarea, să nu se mai simtă oprimat de păcate, ci să poată gusta lucrarea lui Dumnezeu care l-a eliberat, să trăiască în aducere de mulțumire, gata să repare răul comis și să meargă în întâmpinarea fraților cu inimă bună și disponibilă.

Iubiți frați, în acest timp al nostru, marcat de individualism, de atâtea răni și de ispita de a ne închide, este un adevărat dar a vedea și a însoți persoane care se apropie de milostivire. Asta comportă, pentru noi toți, și o obligație și mai mare de coerență evanghelică și de bunăvoință paternă; suntem păzitori, și niciodată stăpâni, fie ai oilor, fie ai harului.

Să repunem în centru – și nu numai în acest An jubiliar! – sacramentul Reconcilierii, adevărat spațiu al Duhului în care toți, confesori și penitenți, putem trăi experiența unicei iubiri definitive și fidele, cea a lui Dumnezeu față de fiecare dintre fiii săi, o iubire care nu dezamăgește niciodată. Sfântul Leopold Mandic repeta că „milostivirea lui Dumnezeu este superioară oricărei așteptări a noastre”. Obișnuia să spună și celui care suferea: „Avem în cer inima unei mame. Fecioara, Mama noastră, care la picioarele Crucii a simțit toată suferința posibilă pentru o creatură umană, înțelege necazurile noastre și ne mângâie”. Maria, Scăparea păcătoșilor și Mama milostivirii, să conducă și să susțină slujirea fundamentală a Reconcilierii.

Și ce fac dacă mă aflu în dificultate și nu pot da dezlegarea? Ce trebuie făcut? Înainte de toate, să se caute dacă există o cale, de atâtea ori se găsește. Al doilea: să nu ne legăm numai de limbajul vorbit, ci și de limbajul gesturilor. Există oameni care nu pot vorbi și cu gestul exprimă căința, durerea. Și al treilea: dacă nu se poate da dezlegare, să vorbim ca un tată: „Ascultă, pentru asta eu nu pot [să te dezleg], dar pot să te asigur că Dumnezeu te iubește, că Dumnezeu te așteaptă! S-o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria pentru ca să te păzească; și vino, întoarce-te, pentru că eu te voi aștepta așa cum te așteaptă Dumnezeu”; și să dăm binecuvântarea. Astfel această persoană iese din confesional și se gândește: „Am găsit un tată și nu m-a bătut”. De câte ori ați auzit oameni care spun: „Eu nu mă spovedesc niciodată, pentru că o dată am fost și a țipat la mine”. Și în cazul limită în care eu nu pot să dezleg, să simtă căldura unui tată! Să-l binecuvânteze și să-i spună să revină. Precum și să se roage un pic cu el sau cu ea. Mereu acesta este punctul: acolo este un tată. Și aceasta este și sărbătoare și Dumnezeu știe cum să ierte lucrurile mai bine decât noi. Dar ca măcar să putem fi imagine a Tatălui.

Mulțumesc Penitențiariei Apostolice pentru slujirea sa prețioasă și vă binecuvântez din inimă pe voi toți și slujirea pe care o desfășurați drept canale de milostivire, în special în acest timp jubiliar. Amintiți-vă, vă rog, să vă rugați și pentru mine.

Și astăzi voi merge și eu acolo, cu penitențiarii voștri, să spovedesc la „Sfântul Petru”.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.03.2016
Publicarea pe acest sit: 04.03.2016
Etichete: ,

Comments are closed