Discursul Papei adresat participanţilor la conferința „Regândind Europa”

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților
la conferința „Regândind Europa”
Vatican, 28 octombrie 2017

Eminențe, Excelențe,
Stimate autorități,
Doamnelor și domnilor,

Sunt bucuros să iau parte la acest moment conclusiv al Dialogului (Re)thinking Europe. O contribuție creștină la viitorul proiectului european, promovat de Comisia Episcopatelor din Comunitatea Europeană (COMECE). Salut îndeosebi pe președinte, Eminența Sa cardinalul Reinhard Marx, precum și pe dl. Antonio Tajani, președinte al Parlamentului European, și le mulțumesc pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat puțin mai înainte. Fiecăruia dintre voi doresc să exprim apreciere vie pentru că ați intervenit numeroși la acest important domeniu de discuție. Mulțumesc!

Dialogul din aceste zile a furnizat oportunitatea de a reflecta în mod amplu asupra viitorului Europei dintr-o multitudine de perspective, grație prezenței printre voi a multor personalități ecleziale, politice, academice sau pur și simplu provenind din societatea civilă. Tinerii au putut propune așteptările și speranțele lor, confruntându-se cu cei mai bătrâni, care, la rândul lor, au avut ocazia să ofere bagajul lor încărcat cu reflecții și experiențe. Este semnificativ că această întâlnire a voit să fie înainte de toate un dialog în spiritul unei confruntări libere și deschise, prin care să ne îmbogățim reciproc și să luminăm calea viitoruluiEuropei, adică drumul pe care toți împreună suntem chemați să-l parcurgem pentru a depăși crizele pe care le străbatem și a înfrunta provocările care ne așteaptă.

A vorbi despre o contribuție creștină la viitorul continentului înseamnă înainte de toate a ne întreba despre misiunea noastră de creștini astăzi, în aceste ținuturi așa de bogat plăsmuite de credință în decursul secolelor. Care este responsabilitatea noastră într-un timp în care fața Europei este tot mai mult caracterizată de o pluralitate de culturi și de religii, în timp ce pentru mulți creștinismul este perceput ca un element din trecut, îndepărtat și străin?

Persoana și comunitatea

La apusul civilizației antice, în timp ce gloriile Romei deveneau acele ruine pe care le putem admira și astăzi în oraș; în timp ce noi popoare presau asupra granițelor imperiului antic, un tânăr a făcut să răsune glasul psalmistului: „Cine este omul care vrea viața și dorește să vadă zile fericite?”[1]. Propunând această întrebare în Prologul de la Regulă, sfântul Benedict a pus în atenția contemporanilor săi, dar și a noastră, o concepție despre om radical diferită de aceea care a caracterizat clasicitatea greco-romană, și mai mult de aceea violentă care a caracterizat invaziile barbare. Omul nu mai este pur și simplu un civis, un cetățean înzestrat cu privilegii care trebuie consumate în lene; nu mai este un miles, servitor combatant al puterii care este la rând; mai ales nu mai este un servus, marfă de schimb lipsită de libertate destinată numai la muncă și la trudă.

Sfântul Benedict nu ține cont de condiția socială, nici de bogăție, nici de puterea deținută. El face apel la natura comună a oricărei ființe umane, care, oricare ar fi condiția sa, vrea desigur viața și dorește zile fericite. Pentru Benedict nu există roluri, există persoane: nu există adjective, există substantive. Tocmai aceasta este una dintre valorile fundamentale pe care le-a adus creștinismul: sensul persoanei, constituită după imaginea lui Dumnezeu. Pornind de la acest principiu se vor construi mănăstirile, care vor deveni în timp leagăn al renașterii umane, culturale, religioase și chiar economice a continentului.

Prima, și probabil cea mai mare, contribuție pe care creștinii pot s-o aducă Europei de astăzi este să-i amintească faptul că ea nu este o culegere de numere sau de instituții, ci este făcută din persoane. Din păcate, se observă cum adesea orice dezbatere se reduce cu ușurință la o discuție de cifre. Nu există cetățenii, există voturile. Nu există migranții, există cotele. Nu există muncitori, există indicatorii economici. Nu există săracii, există pragurile de sărăcie. Concretul persoanei umane este redus astfel la un principiu abstract, mai comod și liniștitor. Se înțelege motivația: persoanele au fețe, ne obligă la o responsabilitate reală, practică, „personală”; cifrele ne ocupă cu raționamente, chiar utile și importante, dar vor rămâne mereu fără suflet. Ne oferă alibiul unei neangajări, pentru că nu ne ating niciodată în carne.

A recunoaște că celălalt este înainte de toate o persoană înseamnă a valoriza ceea ce mă unește cu el. Faptul de a fi persoane ne leagă cu alții, ne face să fim comunitate. Așadar a doua contribuție pe care creștinii pot s-o aducă viitorului Europei este redescoperirea simțului de apartenență la o comunitate. Nu întâmplător părinții fondatori ai proiectului european au ales tocmai acest cuvânt pentru a identifica noul subiect politic care se constituia. Comunitatea este cel mai mare antidot la individualismele care caracterizează timpul nostru, la acea tendință răspândită astăzi în Occident de a se concepe și de a trăi în singurătate. Se răstălmăcește conceptul de libertate, interpretându-l ca și cum ar fi datoria de a fi singuri, liberi de orice legătură, și prin urmare s-a construit o societate dezrădăcinată lipsită de simțul de apartenență și de moștenire. Și pentru mine acest lucru este grav.

Creștinii recunosc că identitatea lor este înainte de toate relațională. Ei sunt inserați ca membre ale lui trup, Biserica (cf. 1Cor 12,12), în care fiecare cu propria identitate și particularitate participă liber la edificarea comună. În mod analog această relație există și în cadrul raporturilor interpersonale și al societății civile. În fața celuilalt, fiecare descoperă calitățile și defectele sale; punctele sale de forță și slăbiciunile sale: cu alte cuvinte descoperă chipul său, înțelege identitatea sa.

Familia, ca primă comunitate, rămâne locul cel mai fundamental al acestei descoperiri. În ea, diversitatea este exaltată și în același timp este recuprinsă în unitate. Familia este unirea armonioasă a diferențelor dintre bărbat și femeie, care este cu atât mai adevărată și profundă cu cât este mai generatoare, capabilă să se deschidă la viață și la ceilalți. La fel, o comunitate civilă este vie dacă știe să fie deschisă, dacă știe să primească diversitatea și calitățile fiecăruia și în același timp dacă știe să genereze noi vieți, precum și dezvoltare, muncă, inovație și cultură.

Persoana și comunitatea sunt așadar fundamentele Europei pe care creștini fiind vrem și putem contribui s-o construim. Cărămizile acestui edificiu se numesc: dialog, incluziune, solidaritate, dezvoltare și pace.

Un loc de dialog

Astăzi toată Europa, de la Atlantic la Urali, de la Polul Nord la Marea Mediterană, nu-și poate permite să piardă oportunitatea de a fi înainte de toate un loc de dialog, sincer și constructiv în același timp, în care toți protagoniștii au demnitate egală. Suntem chemați să edificăm o Europă în care să ne putem întâlni și să ne putem confrunta la toate nivelurile, într-un anumit sens cum era agora antică. De fapt, aceasta era piața din polis. Nu numai spațiu de schimb economic, ci și inimă nevralgică a politicii, sediu în care se elaborau legile pentru bunăstarea tuturor; loc în care se arăta templul așa încât dimensiunii orizontale a vieții zilnice să nu-i lipsească niciodată respirația transcendentă care ne face să privim dincolo de efemer, de trecător și de provizoriu.

Asta ne determină să luăm în considerare rolul pozitiv și constructiv pe care în general religia îl posedă în edificarea societății. Mă gândesc de exemplu la contribuția dialogului interreligios în favorizarea cunoașterii reciproce între creștini și musulmani în Europa. Din păcate, o anumită prejudecată laicistă, încă în apogeu, nu este în măsură să perceapă valoarea pozitivă pentru societate a rolului public și obiectiv al religiei, preferând s-o izoleze la o sferă pur privată și sentimentală. Astfel se instaurează și predominația unei anumite gândiri unice[2], destul de răspândită în întâlnirile internaționale, care vede în afirmarea unei identități religioase un pericol pentru sine și pentru propria hegemonie, ajungând astfel să favorizeze o contrapoziție artificială între dreptul la libertatea religioasă și alte drepturi fundamentale. Există un divorț între ele.

A favoriza dialogul – orice dialog – este o responsabilitate fundamentală a politicii și, din păcate, se observă prea des cu ea se transformă mai degrabă în ciocnire între forțe contrastante. Glasul dialogului este înlocuit de urletele revendicărilor. Din mai multe părți se are senzația că binele comun nu mai este obiectivul primar urmărit și acest dezinteres este perceput de mulți cetățeni. Astfel, în multe țări găsesc teren fertil formațiunile extremiste și populiste care fac din protest inima mesajului lor politic, totuși fără a oferi alternativa unui proiect politici constructiv. Dialogul este înlocuit ori cu o contrapoziție sterilo, care poate pune în pericol și conviețuirea civilă, ori o hegemonie a puterii politice care închide și împiedică o adevărată viață democratică. În primul caz se distrug punțile și în celălalt se construiesc ziduri. Și astăzi Europa le cunoaște pe amândouă.

Creștinii sunt chemați să favorizeze dialogul politic, în special acolo unde el este amenințat și pare să prevaleze ciocnirea. Creștinii sunt chemați să redea demnitate politicii, înțeleasă ca slujirea maximă a binelui comun și nu ca o ocupație a puterii. Asta cere și o formare adecvată, pentru că politica nu este „arta improvizației”, ci o exprimare înaltă de abnegație și dăruire personală în folosul comunității. A fi leader cere studiu, pregătire și experiență.

Un domeniu inclusiv

Responsabilitatea comună a liderilor este să favorizeze o Europa care să fie o comunitate inclusivă, liberă de o răstălmăcire de fond: incluziune nu este sinonim cu aplatizare nediferențiată. Dimpotrivă, suntem în mod autentic inclusivi atunci când știm să valorizăm diferențele, asumându-le ca patrimoniu comun și îmbogățitor. În această perspectivă, migranții sunt mai mult o resursă decât o povară. Creștinii sunt chemați să mediteze serios afirmația lui Isus: „Am fost străin și m-ați primit” (Mt 25,35). Mai ales în fața dramei refugiaților, nu se poate uita faptul că suntem în fața unor persoane, care nu pot să fie alese sau rebutate după propria plăcere, după logici politice, economice sau chiar religioase.

Totuși, acest lucru nu este în contrast cu obligație fiecărei autorități de conducere să gestioneze problema migratoare „cu virtutea proprie a guvernantului, adică prudența”[3], care trebuie să țină cont atât de necesitatea de a avea o inimă deschisă, cât și de posibilitatea de a integra pe deplin pe cei care ajung în țară la nivel social, economic și politic. Nu se poate crede că fenomenul migrator este un proces nediscriminat și fără reguli, dar nici nu se pot ridica ziduri de indiferență sau de frică. La rândul lor, migranții înșiși nu trebuie să neglijeze datoria gravă de a cunoaște, a respecta precum și a asimila cultura și tradițiile națiunii care îi primește.

Un spațiu de solidaritate

A lucra pentru o comunitate inclusivă înseamnă a edifica un spațiu de solidaritate. A fi comunitate implică, de fapt, ca să ne susținem reciproc și așadar că nu pot fi numai unii care poartă poveri și fac sacrificii extraordinare, în timp ce alții rămân baricadați în apărarea pozițiilor privilegiate. O Uniune Europeană care, înfruntând crizele sale, n-ar redescoperi sensul de a fi o singură comunitate care se susține și se ajută – și nu un ansamblu de mici grupuri de interes – ar pierde nu numai una dintre provocările cele mai importante ale istoriei sale, ci și una dintre cele mai mari oportunități pentru viitorul său.

Solidaritatea, acel cuvânt care de atâtea ori pare că se vrea să se scoată din dicționar. Solidaritatea, care în perspectiva creștină își are motivația sa de a fi în preceptul iubirii (cf. Mt22,37-40), nu poate decât să fie limfa vitală a unei comunități vii și mature. Împreună cu celălalt principiu de bază al subsidiarității, ea se referă nu numai la raporturile dintre statele și regiunile din Europa. A fi o comunitate solidară înseamnă a avea grijă față de cei mai slabi din societate, față de săraci, față de cei care sunt rebutați de sistemele economice și sociale, începând de la bătrâni și de la șomeri. Însă solidaritatea cere și ca să se recupereze colaborarea și sprijinul reciproc între generații.

Începând din anii șaizeci din secolul trecut este în desfășurare un conflict generațional fără precedent. Încredințând noilor generații idealurile care au făcut mare Europa, se poate spune în mod hiperbolic că în locul tradiției s-a preferat trădarea. După respingerea a ceea ce venea de la părinți a urmat astfel timpul unei sterilități dramatice. Nu numai pentru că în Europa se fac puțini copii – iarna noastră demografică – și prea mulți sunt cei care au fost privați de dreptul de a se naște, ci și pentru că ne-am descoperit incapabili să încredințăm tinerilor instrumentele materiale și culturale pentru a înfrunta viitorul. Europa trăiește un soi de deficit de amintire. A redeveni comunitate solidară înseamnă a redescoperi valoarea propriului trecut, pentru a îmbogăți propriul prezent și a încredința celor care vor veni un viitor de speranță.

În schimb atâția tineri sunt rătăciți în fața lipsei de rădăcini și de perspective, sunt dezrădăcinați, „purtați de valuri și duși încoace și încolo de orice vânt al învățăturii” (Ef 4,14); uneori și „prizonieri” ai adulților posesivi, care trudesc să susțină misiunea care le revine lor. Este gravă datoria de a educa, nu numai oferind un ansamblu de cunoștințe tehnice și științifice, ci mai ales lucrând „pentru a promova perfecțiunea integrală a persoanei umane, precum și pentru binele societății pământești și pentru edificarea unei lumi mai umane”[4]. Asta cere implicarea întregii societăți. Educația este o misiune comună, care cere participarea activă în același timp a părinților, a școlii și a universităților, a instituțiilor religioase și a societății civile. Fără educație, nu se generează cultură și se usucă țesutul vital al comunităților.

Un izvor de dezvoltare

Europa care se redescoperă comunitate va fi cu siguranță un izvor de dezvoltare pentru sine și pentru toată lumea. Dezvoltarea trebuie înțeleasă în accepțiunea pe care fericitul Paul al VI-lea a dat-o acestui cuvânt. „Pentru a fi dezvoltare autentică trebuie să fie integrală, ceea ce înseamnă îndreptată spre promovarea fiecărui om și a omului întreg. Așa cum s-a subliniat pe bună dreptate de către un expert eminent: «noi nu acceptăm să separăm economicul de uman, dezvoltarea de civilizația în care se inserează. Ceea ce contează pentru noi este omul, fiecare om, fiecare grup de oameni, ajungând să cuprindă întreaga omenire»”[5].

Desigur la dezvoltarea omului contribuie munca, ce este un factor esențial pentru demnitatea și maturizarea persoanei. Este nevoie de muncă și este nevoie de condiții adecvate de muncă. În secolul trecut n-au lipsit exemple elocvente de întreprinzători creștini care au înțeles că succesul inițiativelor lor depindea înainte de toate de posibilitatea de a oferi oportunități de angajare și condiții demne de ocupație. Trebuie repornit de la spiritul acelor inițiative, care sunt și cel mai bun antidot la dezechilibrele provocate de o globalizare fără suflet, o globalizare „sferică”, care, atentă mai mult la profit decât la persoane, a creat zone răspândite de sărăcie, șomaj, exploatare și strâmtorare socială.

Ar fi oportun să se redescopere și necesitatea unei concreteți a muncii, mai ales pentru tineri. Astăzi mulți tind să evite munci în sectoare cruciale odinioară, pentru că erau considerate obositoare și mai puțin remunerative, uitând cât sunt de indispensabile pentru dezvoltarea umană. Ce s-ar întâmpla cu noi fără angajarea persoanelor care contribuie cu munca la hrana noastră zilnică? Ce s-ar întâmpla cu noi fără munca răbdătoare și ingenioasă a celui care țese hainele pe care le îmbrăcăm sau construiește casele în care locuim? Multe profesii considerate astăzi de mâna a doua sunt fundamentale. Sunt fundamentale din punct de vedere social, dar mai ales datorită satisfacției pe care o primesc muncitorii de la faptul de a putea fi utili pentru ei și pentru alții prin angajarea lor zilnică.

De asemenea le revine tinerilor să creeze condițiile economice care să favorizeze o antrepriză sănătoasă și nivele adecvate de angajare. Politicii îi revine în special să reactiveze un cerc virtuos care, pornind de la investiții în favoarea familiei și a educației, să permită dezvoltarea armonioasă și pașnică a întregii comunități civile.

O promisiune de pace

În sfârșit, angajarea creștinilor din Europa trebuie să constituie o promisiune de pace. Acesta a fost gândul principal care i-a animat pe semnatarii Tratatelor de la Roma. După două războaie mondiale și violențe atroce ale popoarelor împotriva popoarelor, venise timpul de a afirma dreptul la pace[6]. Este un drept. Însă și astăzi vedem cum pacea este un bine fragil și logicile particulare și naționale riscă să zădărnicească visele curajoase ale fondatorilor Europei[7].

Totuși, a fi făcători de pace (cf. Mt 5,9) nu înseamnă numai a munci pentru a evita tensiunile interne, a lucra pentru a pune capăt numeroaselor conflicte care însângerează lumea sau a aduce alinare celui care suferă. A fi făcători de pace înseamnă a deveni promotori ai unei culturi a păcii. Asta cere iubire față de adevăr, fără de care nu pot să existe raporturi umane autentice, și căutare a dreptății, fără de care samavolnicia este norma dominantă din orice comunitate.

Pacea cere și creativitate. Uniunea Europeană se va menține fidelă față de angajarea sa de pace în măsura în care nu va pierde speranța și va ști să se reînnoiască pentru a răspunde la necesitățile și la așteptările propriilor cetățeni. În urmă cu o sută de ani, chiar în aceste zile începea bătălia de la Caporetto, una dintre cele mai dramatice din Marele Război. Ea a fost vârful unui război de uzură, cum a fost primul conflict mondial, care a avut primatul trist de a secera nenumărate victime în fața cuceririlor comice. Din acel eveniment învăță, că dacă ne refugiem în spatele propriilor poziții, ajungem să pierim. Așadar nu este acesta timpul de a construi tranșee, ci acela de a avea curajul de a lucra pentru a urmări pe deplin visul părinților fondatori al unei Europe unite și împăcate, comunitate de popoare doritoare să împărtășească un destin de dezvoltare și de pace.

A fi suflet al Europei

Eminențe, Excelențe,

Stimați oaspeți,

Autorul Scrisorii către Diognet afirmă că „așa cum este sufletul în trup, tot așa sunt în lume creștinii”[8]. În acest timp, ei sunt chemați să redea Europei suflet, să-i retrezească conștiința, nu pentru a ocupa spații – acesta ar fi prozelitism –, ci pentru a anima procese[9] care să genereze noi dinamisme în societate. Este tocmai ceea ce a făcut sfântul Benedict, nu întâmplător proclamat de Paul al VI-lea patron al Europei: el nu s-a îngrijit să ocupe spațiile unei lumi rătăcite și confuze. Sprijinit de credință, el a privit mai departe și dintr-o mică peșteră din Subiaco a dat viață unei mișcări contagioase și de neoprit care a redesenat fața Europei. El, care a fost „mesager al păcii, realizator al unirii, maestru al civilizației”[10], să ne arate și nouă creștinilor de astăzi cum din credință provine mereu o speranță fericită, capabilă să schimbe lumea. Mulțumesc.

Fie ca Domnul să ne binecuvânteze pe noi toți, să binecuvânteze munca noastră, să binecuvânteze popoarele noastre, familiile noastre, pe tinerii noștri, pe bătrânii noștri, să binecuvânteze Europa.

Să vă binecuvânteze Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt.

Multe mulțumiri. Mulțumesc.

Note:
[1] Benedict, Regula, Prolog, 14. Cf. Ps 33,13.
[2] Dictatura gândirii unice. Meditația de dimineață în capela din Domus Sanctae Marthae, 10 aprilie 2014.
[3] Conferință de presă în timpul zborului de întoarcere din Columbia, 10 septembrie 2017.
[4] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declarația Gravissimum educationis, 28 octombrie 1965, 3.
[5] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 26 martie 1967, 14.
[6] Cf. Discurs adresat studenților și lumii academice, Bologna, 1 octombrie 2017, nr. 3.
[7] Cf. ibid.
[8] Scrisoarea către Diognet, VI.
[9] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 223.
[10] Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Pacis Nuntius, 24 octombrie 1964.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 28.10.2017
Publicarea pe acest sit: 30.10.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns