Discursul Papei adresat participanților la a III-a Întâlnire Mondială a Mișcărilor Populare

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților la a III-a
Întâlnire Mondială a Mișcărilor Populare
Vatican, 5 noiembrie 2016

Frați și surori, bună ziua!

În această a treia întâlnire a noastră exprimăm aceeași sete, setea de dreptate, același strigăt: pământ, casă și loc de muncă pentru toți.

Mulțumesc delegaților care au venit din periferiile urbane, rurale și industriale din cele cinci continente, peste 60 de țări, care au venit pentru a discuta încă o dată despre modul de apărare a acestor drepturi care adună. Mulțumesc episcopilor care au venit să vă însoțească. Mulțumesc miilor de italieni și europeni care s-au unit astăzi la sfârșitul acestei întâlniri. Mulțumesc observatorilor și tinerilor angajați în viața publică ce au venit cu umilință să asculte și să învețe. Câtă speranță am în tineri! Vă mulțumesc și dumneavoastră, cardinal Turkson, pentru munca pe care ați făcut-o în dicaster; și aș vrea să amintesc și contribuția fostului președinte José Mujica, prezent aici.

La ultima noastră întâlnire, în Bolivia, cu majoritate latinoamericani, am vorbit despre necesitatea unei schimbări pentru ca viața să fie demnă, o schimbare a structurilor; în afară de asta, despre modul în care voi, mișcările populare, sunteți semănători de schimbare, promotori ai unui proces în care converg milioane de mici și mari acțiuni înlănțuite în mod creativ, ca într-o poezie; pentru aceasta am voit să vă numesc „poeți sociali”; și avem prezentate aici și îndatoririle de care nu se poate face abstracție pentru a merge spre o alternativă umană în fața globalizării indiferenței: 1. A pune economia în slujba popoarelor; 2. A construi pacea și dreptatea; 3. A apăra Mama Pământ.

În acea zi, cu glasul unei „cartonera” și al unui țăran, au fost citite, în încheiere, cele zece puncte de la Santa Cruz de la Sierra, unde cuvântul schimbare era încărcat de mare conținut, era legat de lucrurile fundamentale pe care voi le revendicați: muncă demnă pentru cei care sunt excluși de la piața muncii; pământ pentru țărani și pentru populațiile indigene; locuințe pentru familiile fără acoperiș; integrare umană pentru cartierele populare; eliminare a discriminării, a violenței împotriva femeilor și a noilor forme de sclavie; sfârșitul tuturor războaielor, al crimei organizate și al represiunii; libertate de exprimare și de comunicare democratică; știință și tehnologie în slujba popoarelor. Am ascultat și cum v-ați angajat să îmbrățișați un proiect de viață care să respingă consumismul și să recupereze solidaritatea, iubirea dintre noi și respectul față de natură ca valori esențiale. Este fericirea de „a trăi bine” ceea ce voi reclamați, „viața bună”, și nu acel ideal egoist care în mod înșelător inversează cuvintele și propune „viața frumoasă”.

Noi care suntem astăzi aici, de origini, credințe și idei diferite, am putea să nu fim în acord despre toate, cu siguranță gândim diferit despre multe lucruri, dar cu siguranță suntem în acord cu privire la aceste puncte.

Am aflat și despre întâlniri și laboratoare ținute în diferite țări, unde s-au înmulțit dezbaterile în lumina realității fiecărei comunități. Acest lucru este foarte important pentru că soluțiile reale la problematicile actuale nu vor rezulta din una, trei sau o mie de conferințe: trebuie să fie rod al unui discernământ colectiv care să se facă în teritorii împreună cu frații, un discernământ care devine acțiune transformatoare „în funcție de locuri, timpuri și persoane”, cum spunea sfântul Ignațiu. Altminteri, riscăm abstracții, „anumite nominalisme declaraționiste (slogans) care sunt fraze frumoase dar care nu reușesc să susțină viața comunităților noastre” (Scrisoarea adresată președintelui Comisiei Pontificale pentru America Latină, 19 martie 2016). Sunt sloganuri! Colonialismul ideologic globalizant încearcă să impună rețete supraculturale care nu respectă identitatea popoarelor. Voi mergeți pe un alt drum care este, în același timp, local și universal. Un drum care îmi amintește de modul în care Isus a cerut să fie organizată mulțimea în grupuri de cincizeci pentru a împărți pâinea (cf. Omilia în Solemnitatea Corpus Domini, Buenos Aires, 12 iunie 2004).

Puțin înainte am putut să vedem materialul video pe care l-ați prezenta drept concluzie a acestei a trei întâlniri. Am văzut fețele voastre în discuții despre modul de a înfrunta „inegalitatea care generează violență”. Atâtea propuneri, atâta creativitate, atâta speranță în glasul vostru care probabil ar avea multe motive pentru a nu se plânge, a rămâne blocat în conflicte, a cădea în ispita negativului. Și totuși priviți înainte, gândiți, discutați, propuneți și acționați. Vă felicit, vă însoțesc și vă rog să continuați să deschideți drumuri și să luptați. Asta îmi dă forță, asta ne dă forță. Cred că acest dialog al nostru, care se adaugă la eforturile atâtor milioane de persoane care lucrează zilnic pentru dreptate în toată lumea, își înfige rădăcini.

Teroarea și zidurile

Totuși, această germinație, care este lentă – aceea la care mă refeream –, care are timpii săi ca toate gestațiile, este amenințată de viteza unui mecanism distructiv care acționează în sens contrar. Există forțe puternice care pot să neutralizeze acest proces de maturizare a unei schimbări care să fie în măsură să mute primatul banului și să pună din nou în centru ființa umană, bărbatul și femeia. Acel „fir invizibil” despre care am vorbit în Bolivia, acea structură nedreaptă care leagă toate excluderile pe care voi le îndurați, se poate consolida și se poate transforma într-un bici, un bici existențial care, ca în Egiptul din Vechiul Testament, transformă în sclavi, fură libertatea, lovește fără milă pe unii și îi amenință constant pe alții, pentru a-i dărâma pe toți ca pe animale până acolo unde vrea banul divinizat.

Așadar cine guvernează? Banul. Cum guvernează? Cu biciul fricii, al inegalității, al violenței economice, sociale, culturale și militare care pare să nu se termine niciodată. Câtă durere și câtă frică! Există – am spus asta recent – există un terorism de bază care derivă din controlul global al banului pe pământ și amenință întreaga omenire. Din acest terorism de bază se alimentează terorismele derivate precum terorismul drogurilor, terorismul de stat și cel pe care unii în mod eronat îl numesc terorism etnic sau religios. Dar niciun popor, nicio religie nu este teroristă! Este adevărat, există mici grupuri fundamentaliste în orice parte. Dar terorismul începe atunci când „ai alungat uimirea creației, bărbatul și femeia, și ai pus acolo banul” (Conferință de presă în zborul de întoarcere din Călătoria Apostolică în Polonia, 31 iulie 2016). Acest sistem este terorist.

În urmă cu aproape o sută de ani, Pius al XI-lea prevedea afirmarea unei dictaturi economice globale pe care a numit-o „imperialism internațional al banului” (Scrisoarea enciclică Quadragesimo anno, 15 mai 1931, 109). Vorbesc despre anul 1931! Aula în care ne aflăm acum se numește „Paul al VI-lea” și Paul al VI-lea a fost cel care a denunțat în urmă cu aproape cincizeci de ani „noua formă abuzivă de dominație economică pe planul social, cultural și chiar politic” (Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 14 mai 1971, 44). Anul 1971. Sunt cuvinte dure dar corecte ale predecesorilor mei care au scrutat viitorul. Biserica și profeții spun, de milenii, ceea ce atât de mult scandalizează că o repetă Papa în acest timp în care toate acestea ajung la exprimări inedite. Toată doctrina socială a Bisericii și magisteriul predecesorilor mei se răzvrătește împotriva idolului ban care domnește în loc să slujească, tiranizează și terorizează omenirea.

Nicio tiranie nu se susține fără a exploata fricile noastre. Aceasta este o cheie! De aici faptul că orice tiranie este teroristă. Și când această teroare, care a fost semănată în periferii cu masacre, jafuri, asuprire și nedreptate, explodează în centre cu diferite forme de violență, chiar cu atentate odioase și lașe, cetățenii care încă păstrează unele drepturi sunt tentați de siguranța falsă a zidurilor fizice sau sociale. Ziduri care îi închid pe unii și în exilează pe alții. Cetățeni zidiți, terorizați, de o parte; excluși, exilați, și mai terorizați, de cealaltă parte. Aceasta este viața pe care Dumnezeu Tatăl nostru o vrea pentru copiii săi?

Frica este alimentată, manipulată… Pentru că frica, în afară de a fi o bună afacere pentru vânzătorii de arme și de moarte, ne slăbește, ne destabilizează, distruge apărările noastre psihologice și spirituale, ne anesteziază în fața suferinței celorlalți și la sfârșit ne face cruzi. Când auzim că se sărbătorește moartea unui tânăr care probabil a greșit drumul, când vedem că se preferă războiul în locul păcii, când vedem că se răspândește xenofobia, când constatăm că propunerile intolerante câștigă teren; în spatele acestei cruzimi care pare să se niveleze există suflul rece al fricii. Vă cer să vă rugați pentru toți cei cărora le este frică, să ne rugăm ca Dumnezeu să le dea curaj și ca în acest an al milostivirii să poată înmuia inimile noastre. Milostivirea nu este ușoară, nu este ușoară… cere curaj. Pentru aceasta Isus ne spune: „Nu vă temeți” (Mt 14,27), pentru că milostivirea este cel mai bun antidot împotriva fricii. Este mult mai bun decât antidepresivele și decât anxioliticele. Mult mai eficace decât zidurile, decât gratiile, decât alarmele și decât armele. Și este gratis: este un dar al lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, toate zidurile se dărâmă. Toate. Să nu ne lăsăm înșelați. Cum ați spus voi: „Să continuăm să lucrăm pentru a construi punți între popoare, punți care să ne permită să dărâmăm zidurile excluderii și exploatării” (Document conclusiv al celei de-a II-a Întâlniri mondiale a mișcărilor populare, 11 iulie 2015, Santa Cruz de la Sierra, Bolivia). Să înfruntăm teroarea cu iubirea.

Al doilea punct pe care vreau să-l ating este: Iubirea și punțile.

Într-o zi ca aceasta, într-o sâmbătă, Isus a făcut două lucruri care, ne spune Evanghelia, au grăbit complotul pentru a-l ucide. Trecea cu discipolii săi printr-un lan de grâu. Discipolilor le era foame și au mâncat spice. Nu se spune nimic despre „stăpânul” acelui ogor… la bază este destinația universală a bunurilor. Ceea ce este sigur e că, în fața foamei, Isus a dat prioritate demnității fiilor lui Dumnezeu față de o interpretare formalistă, conciliantă și interesată a normei. Când învățătorii legii s-au plâns cu indignare ipocrită, Isus le-a amintit că Dumnezeu vrea iubire și nu jertfe, și a explicat că sâmbăta este făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă (cf. Mc 2,27). A înfruntat gândirea ipocrită și îngâmfată cu inteligența umilă a inimii (cf. Omilia, I Congreso de Evangelización de la Cultura, Buenos Aires, 3 noiembrie 2006), care dă mereu prioritate omului și nu acceptă ca logici determinate să împiedice libertatea sa de a trăi, a iubi și a sluji pe aproapele.

Și după aceea, în aceeași zi, Isus a făcut ceva „mai rău”, ceva ce a supărat și mai mult pe cei ipocriți și pe cei mândri care îl urmăreau deoarece căutau o scuză pentru a-l captura. A vindecat mâna atrofiată a unui om. Mâna, acest semn atât de puternic al acțiunii, al muncii. Isus a redat acelui om capacitatea de a munci și cu asta i-a restituit demnitatea. Câte mâini atrofiate, câte persoane private de demnitatea muncii! Pentru că ipocriții, pentru a apăra sisteme nedrepte, se opun ca să fie vindecate. Uneori cred că atunci când voi, săracii organizați, vă inventați munca voastră, creând o cooperativă, recuperând o fabrică falimentară, reciclând rebuturile societății consumurilor, înfruntând lipsa de clemență a timpului pentru a vinde într-o piață, revendicând o bucățică de pământ de cultivat pentru a hrăni pe cel înfometat, când faceți asta îl imitați pe Isus, pentru că încercați să vindecați, chiar dacă numai puțintel, chiar dacă în mod precar, această atrofiere a sistemului socio-economic dominant care este șomajul. Nu mă uimește că și voi uneori sunteți supravegheați sau persecutați, nici nu mă uimește că pe cei mândri nu-i interesează ceea ce spuneți voi.

Isus care în sâmbăta aceea și-a riscat viața, pentru că, după ce a vindecat acea mână, fariseii și irodianii (cf. Mc 3,6), două partide opuse între ele, care se temeau de popor dar și de imperiu, și-au făcut calculele și au complotat pentru a-l ucide. Știu că mulți dintre voi își riscă viața. Știu – și vreau să amintesc acest lucru azi, și vreau să amintesc asta – că unii nu sunt aici astăzi pentru că și-au pus viața în joc… Pentru aceasta nu există iubire mai mare decât a da viața. Asta ne învață Isus.

Cele 3-T, strigătul vostru pe care mi-l însușesc, are ceva din acea inteligență umilă dar în același timp puternică și vindecătoare. Un proiect-punte al popoarelor în fața proiectului-zid al banului. Un proiect care tinde la dezvoltarea umană integrală. Unii știu că prietenul nostru cardinalul Turkson prezidează acum dicasterul care poartă acest nume: Dezvoltare Umană Integrală. Contrariul dezvoltării, s-ar putea spune, este atrofierea, paralizia. Trebuie să ajutăm ca lumea să se vindece de atrofierea sa morală. Acest sistem atrofiat este în măsură să furnizeze câteva „proteze” cosmetice care nu sunt dezvoltare adevărată: creștere economică, progrese tehnologice, „eficiență” mai mare pentru a produce lucruri care se cumpără, se folosesc și se aruncă înglobându-ne pe toți într-o amețitoare dinamică a rebutului… Însă această lume nu permite dezvoltarea ființei umane în integralitatea sa, dezvoltarea care nu se reduce la consum, care nu se reduce la bunăstarea câtorva, care include toate popoarele și persoanele în plinătatea demnității lor, bucurându-se frățește de minunăția creației. Aceasta este dezvoltarea de care avem nevoie: umană, integrală, respectuoasă față de creație, față de această casă comună.

Un alt punct este: Falimentul și salvarea de la faliment

Iubiți frați, vreau să împărtășesc cu voi câteva reflecții despre alte două teme care, împreună cu cele „3-T” și cu ecologia integrală, au fost în centrul dezbaterilor voastre din ultimele zile și sunt centrale în această perioadă istorică.

Știu că ați dedicat o zi dramei migranților, refugiaților și evacuaților. Ce e de făcut în fața acestei tragedii? În Dicasterul al cărui responsabil este cardinalul Turkson există o secțiune care se ocupă de aceste situații. Am decis ca, măcar pentru un anumit timp, acea secțiune să depindă direct de Pontif, pentru că aceasta este o situație infamă, pe care pot doar s-o descriu care mi-a venit în mod spontan la Lampedusa: rușine.

Acolo, ca și la Lesbo, am putut să ascult de aproape suferința atâtor familii expulzate din țara lor pentru motive economice sau violențe de orice gen, mulțimi exilate – am spus asta în fața autorităților din toată lumea – din cauza unui sistem socio-economic nedrept și al războaielor care n-au căutat, care n-au creat pe cei care astăzi îndură dezrădăcinarea dureroasă din patria lor, ci mai degrabă pe mulți dintre cei care refuză să-i primească.

Îmi însușesc cuvintele fratelui meu arhiepiscop Hieronymos din Grecia: „Cine vede ochii copiilor pe care-i întâlnim în lagărele de refugiați este în măsură să recunoască imediat, în întregimea sa, «falimentul» umanității” (Discurs în lagărul de refugiați din Moria, Lesbos, 16 aprilie 2016). Ce i se întâmplă lumii de astăzi care, atunci când are loc falimentul unei bănci, imediat apar sume scandaloase pentru a o salva, dar atunci când are loc acest faliment al umanității nu există aproape a mia parte pentru a-i salva pe acei frați care suferă atât de mult? Și astfel Mediterana a devenit un cimitir, și nu numai Mediterana… multe cimitire aproape de ziduri, ziduri pătate de sânge nevinovat. În zilele acestei întâlniri – spuneți asta în materialul video – câți sunt morții în Mediterana?

Frica împietrește inima și se transformă în cruzime oarbă care refuză să vadă sângele, durerea, chipul celuilalt. A spus asta fratele meu patriarhul Bartolomeu: „Cel care se teme de voi nu v-a privit în ochi. Cel care se teme de voi nu a văzut fețele voastre. Cel care se teme de voi nu-i vede pe copiii voștri. Uită că demnitatea și libertatea transcend frica și transcend diviziunea. Uită că migrația nu este o problemă a Orientului Mijlociu și a Africii de nord, a Europei și a Greciei. Este o problemă a lumii” (Discurs în lagărul de refugiați din Moria, Lesbos, 16 aprilie 2016).

Este, cu adevărat, o problemă a lumii. Nimeni n-ar trebui să se vadă constrâns să fugă din propria patrie. Însă răul este dublu atunci când, în fața acelor circumstanțe teribile, migrantul se vede aruncat în ghearele traficanților de persoane pentru a trece granițele, și este triplu dacă ajungând în țara în care credea că va găsi un viitor mai bun, se vede disprețuit, exploatat, ba chiar transformat în sclav. Asta se poate vedea în orice colț din sute de orașe. Sau pur și simplu nu sunt lăsați să intre.

Vă cer vouă să faceți tot posibilul; să nu uitați niciodată că și Isus, Maria și Iosif au experimentat condiția dramatică a refugiaților. Vă cer să exercitați acea solidaritate așa de specială care există între aceia care au suferit. Voi știți să recuperați fabrici de la falimente, să reciclați ceea ce alții aruncă, să creați locuri de muncă, să cultivați pământul, să construiți locuințe, să integrați cartiere segregate și să reclamați fără încetare ca văduva din Evanghelie care cere dreptate cu insistență (cf. Lc 18,1-8). Probabil cu exemplu vostru și insistența voastră, unele state și organizații internaționale vor deschide ochii și vor adopta măsurile adecvate pentru a primi și a integra pe deplin pe toți cei care, dintr-un motiv sau altul, caută refugiu departe de casă. Precum și pentru a înfrunta cauzele profunde pentru care mii de bărbați, femei și copii sunt expulzați în fiecare zi din țara lor natală.

A da exemplu și a reclama este un mod de a face politică și asta mă duce la a doua temă pe care ați dezbătut-o în întâlnirea voastră: raportul dintre popor și democrație. Un raport care ar trebui să fie natural și fluid, dar care este în pericol să se întunece până când devine de nerecunoscut. Prăpastia dintre popoare și actualele noastre forme de democrație se lărgește tot mai mult drept consecință a puterii enorme a grupurilor economice și mediatice care par să le domine. Mișcările populare, știu asta, nu sunt partide politice și lăsați-mă să vă spun că, în mare parte, aici se află bogăția voastră, pentru că exprimați o formă diferită, dinamică și vitală de participare socială la viața publică. Dar nu vă fie teamă să intrați în marile discuții, în Politică cu majusculă, și îl citez din nou pe Paul al VI-lea: „Politica este o manieră exigentă – dar nu este singura – de a trăi angajarea creștină în slujba celorlalți” (Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 14 mai 1971, 46). Sau această frază pe care o repet de atâtea ori, și mereu mă încurc, nu știu dacă este a lui Paul al VI-lea sau a lui Pius al XII-lea: „Politica este una dintre formele cele mai înalte ale carității, ale iubirii”.

Aș vrea să subliniez două riscuri care se învârt în jurul raportului dintre mișcările populare și politică: riscul de a se lăsa închiși și riscul de a se lăsa corupți.

Primul, a nu se lăsa încâlcit, pentru că unii spun: cooperativa, masa, grădina agro-ecologică, întreprinderile mici, proiectul planurilor asistențiale… până aici totul e bine. Atât timp cât vă mențineți în căsuța „politicilor sociale”, atât timp cât nu puneți în discuție politica economică sau politica cu majusculă, sunteți tolerați. Acea idee a politicilor sociale concepute ca o politică față de cei săraci, dar niciodată cu săracii, niciodată a săracilor și cu atât mai puțin inserată într-un proiect care să reunească popoarele, mi se pare uneori un soi de car mascat pentru a conține rebuturile sistemului. Atunci când voi, din alipirea voastră de teritoriu, din realitatea voastră zilnică, din cartierul, din localul, din organizarea muncii comunitare, din raporturile de la persoană la persoană, îndrăzniți să puneți în discuție „macrorelațiile”, când zbierați, când strigați, când pretindeți să indicați puterii o direcție mai integrală, atunci nu sunteți tolerați, nu mai sunteți tolerați mult pentru că ieșiți din căsuță, vă puneți pe terenul marilor decizii pe care unii pretind să le monopolizeze în caste mici. Astfel democrația se atrofiază, devine un nominalism, o formalitate, pierde reprezentativitatea, se destramă pentru că lasă afară poporul în lupta sa zilnică pentru demnitate, în construirea destinului său.

Voi, organizații ale celor excluși și atâtea organizații din alte sectoare ale societății, sunteți chemați să revitalizați, să refondați democrațiile care trec printr-o adevărată criză. Nu cădeți în ispita căsuței care vă reduce să fiți actori secundari sau, mai rău, simpli administratori ai mizeriei existente. În aceste timpuri de paralizie, dezorientare și propuneri distructive, participarea ca protagoniști a popoarelor care caută binele comun poate să-i învingă, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe falșii profeți care exploatează frica și disperarea, care vând formule magice de ură și cruzime sau de o bunăstare egoistă și o siguranță iluzorie.

Știm că „atât timp cât nu se vor rezolva în mod radical problemele săracilor, renunțând la autonomia absolută a piețelor și a speculației financiare și atacând cauzele structurale ale inegalității, nu se vor rezolva problemele lumii și în definitiv nicio problemă. Inegalitatea este rădăcina relelor sociale” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 202). Pentru aceasta, am spus-o și o repet, „viitorul omenirii nu este numai în mâinile marilor lideri, ale marilor puteri și ale elitelor. Este mai ales în mâinile popoarelor; în capacitatea lor de a se organiza și în mâinile lor care irigă, cu umilință și convingere, acest proces de schimbare” (Discurs la a II-a Întâlnire mondială a mișcărilor populare, Santa Cruz de la Sierra, 9 iulie 2015). Și Biserica poate și trebuie, fără să pretindă că are monopolul adevărului, să se pronunțe și să acționeze în special în fața „situațiilor în care se ating rănile și suferințele dramatice, și în care sunt implicate valorile, etica, științele sociale și credința” (Intervenție la întâlnirea judecătorilor și magistraților împotriva traficului de persoane și a crimei organizate, Vatican, 3 iunie 2016). Acesta este primul risc: riscul de a se lăsa închiși și invitația de a se pune în marea politică.

Al doilea risc, vă spuneam, este a se lăsa corupți. Așa cum politica nu este o chestiune a „politicienilor”, corupția nu este un viciu exclusiv al politicii. Există corupție în politică, există corupție în firme, există corupție în mijloacele de comunicare, există corupție în Biserici și există corupție și în organizațiile sociale și în mișcările populare. Este corect a spune că există o corupție înrădăcinată în unele domenii ale vieții economice, îndeosebi în activitatea financiară, și care are mai puțin răsunet decât corupția direct legată de domeniul politic și social. Este corect a spune că de atâtea ori se utilizează cazurile de corupție cu intenții rele. Dar este corect a clarifica și că cei care au ales o viață de slujire au o obligație ulterioară care se adaugă la onestitatea cu care orice persoană trebuie să acționeze în viață. Măsura este foarte înaltă: trebuie trăită vocația de a sluji cu un puternic simț de austeritate și de umilință. Acest lucru este valabil pentru politicieni dar este valabil și pentru conducătorii sociali și pentru noi păstorii. Am spus „austeritate” și aș vrea să clarific la ce mă refer cu acest cuvânt „austeritate”, pentru că poate să fie un cuvânt echivoc. Înțeleg austeritate morală, austeritate în modul de a trăi, austeritate în modul în care duc înainte viața mea, familia mea. Austeritate morală și umană. Pentru că în domeniul mai științific, științifico-economic, dacă vreți, sau al științelor pieței, austeritate este sinonim cu ajustare… Nu mă refer la asta, nu vorbesc despre asta.

Oricărei persoane care este prea alipită de lucrurile materiale sau de oglindă, celui care iubește banul, ospețele exuberante, casele somptuoase, hainele rafinate, mașinile de lux, i-aș sfătui să înțeleagă ce anume se întâmplă în inima sa și să-l roage pe Dumnezeu să-l elibereze de aceste legături. Dar, parafrazându-l pe fostul președinte latinoamerican care se află aici, cel care s-a afecționat de toate aceste lucruri, vă rog, să nu intre în politică, să nu intre într-o organizație socială sau într-o mișcare populară, pentru că și-ar dăuna mult sieși, aproapelui și ar murdări cauza nobilă pe care a întreprins-o. Și să nu intre nici în seminar!

În fața tentației corupției nu există remediu mai bun decât austeritatea, această austeritate morală, personală; și a practica austeritatea înseamnă, în plus, a predica prin exemplu. Vă cer să nu subevaluați valoarea exemplului pentru că are mai mare forță decât mii de cuvinte, decât mii de manifeste, decât mii de „îmi place”, decât mii de retweets, decât mii de video pe youtube. Exemplul unei vieți austere în slujba aproapelui este cel mai bun mod pentru a promova binele comun și proiectul-punte al celor „3-T”. Vă cer vouă conducătorilor să nu încetați să practicați această austeritate morală, personală, și cer tuturor să pretindă de la conducători această austeritate, care – de altfel – îi va face să fie foarte fericiți.

Dragi surori și dragi frați,

Corupția, mândria și exhibiționismul conducătorilor mărește discreditarea colectivă, senzația de abandonare și alimentează mecanismul fricii pe care o susține acest sistem nedrept.

Pentru a încheia, aș vrea să vă cer să continuați să contrastați frica printr-o viață de slujire, solidaritate și umilință în favoarea popoarelor și în special a celor care suferă. Veți putea greși de atâtea ori, toți greșim, dar dacă perseverăm pe acest drum, mai devreme sau mai târziu, vom vedea roadele. Și insist: împotriva terorii, remediul cel mai bun este iubirea. Iubirea vindecă tot. Unii știu că după Sinodul despre familie am scris un document care are ca titlu „Amoris laetitia” – „bucuria iubirii” – un documente despre iubire în fiecare familie, dar și în cealaltă familie care este cartierul, comunitatea, poporul, omenirea. Unul dintre voi mi-a cerut să distribui un fascicul care conține un fragment din capitolul al patrulea al acestui document. Cred dă vi-l vor da la ieșire. Și apoi cu binecuvântarea mea. Acolo sunt câteva „sfaturi utile” pentru a practica dintre poruncile lui Isus pe cea mai importantă.

În Amoris laetitia citez un regretat lider afroamerican, Martin Luther King, care știa mereu să aleagă iubirea fraternă chiar și în mijlocul celor mai rele persecuții și umiliri. Vreau să-l amintesc astăzi împreună cu voi; spunea el: „Când te ridici la nivelul iubirii, al marii sale frumuseți și puteri, singurul lucru pe care încerci să-l înfrângi sunt sistemele rele. Persoanele care sunt închise de acel sistem le iubești, însă încerci să înfrângi acel sistem […] Ura pentru ură intensifică numai existența urii și a răului în univers. Dacă eu te lovesc și tu mă lovești și îți dau înapoi lovitura și tu îmi dai înapoi lovitura, și tot așa mai departe, este clar că se continuă la infinit. Pur și simplu nu se termină niciodată. Undeva, cineva trebuie să aibă un pic de bun simț, și aceea este persoana puternică. Persoana puternică este persoana care este capabilă să rupă lanțul urii, lanțul răului” (nr. 118; Predică în biserica Battista din Dexter Avenue, Montgomery, Alabama, 17 noiembrie 1957). Asta a spus în 1957.

Vă mulțumesc din nou pentru munca voastră, pentru prezența voastră. Doresc să-i cer lui Dumnezeu Tatăl nostru ca să vă însoțească și să vă binecuvânteze, ca să vă umple cu iubirea sa și să vă apere pe drum dându-vă din belșug forța care ne menține în picioare și ne dă curajul pentru a rupe lanțul urii: acea forță este speranța. Vă cer cu rugăminte să vă rugați pentru mine, și cei care nu pot să se roage, știți asta, gândiți bine despre mine și trimiteți-mi o undă bună. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.11.2016
Publicarea pe acest sit: 06.11.2016
Etichete: ,

Comments are closed