Discursul Papei adresat membrilor Confederaţiei Uniunea Apostolică a Clerului

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat participanților
la Adunarea Internațională a Confederației
Uniunea Apostolică a Clerului

Vatican, 16 noiembrie 2017

Dragi preoți, dragi frați și surori!

„Iată cât de bine și cât de plăcut este ca frații să locuiască împreună” (Ps 133,1). Aceste versete ale psalmului se potrivesc bine după cuvintele monseniorului Magrin, președinte pasionat al Confederației Internaționale Uniunea Apostolică a Clerului. Este cu adevărat o bucurie să ne întâlnim și să simțim fraternitatea care se naște între noi, chemați în slujba Evangheliei după exemplul lui Cristos, Bun Păstor. Adresez fiecăruia dintre voi salutul meu cordial, pe care-l extind la reprezentanții Uniunii Apostolice a Laicilor.

În această adunare reflectați asupra slujirii primite prin hirotonire „în, pentru și cu comunitatea diecezană”. În continuitate cu întâlnirile precedente, vreți să focalizați rolul păstorilor în Biserica particulară; și în această recitire, cheia hermeneutică este spiritualitatea diecezană care este spiritualitate de comuniune după modul comuniunii trinitare. Monseniorul Magrin a subliniat acel cuvânt, „diecezanitate”: este un cuvânt-cheie. De fapt, misterul comuniunii trinitare este modelul înalt de referință al comuniunii ecleziale. Sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, amintea că „marea provocare care este în fața noastră în mileniul care începe” este tocmai aceasta: „să facem și Biserică o casă și o școală a comuniunii” (nr. 43). Asta comportă, în primul rând, „a promova o spiritualitate a comuniunii”, care să devină ca un „principiu educativ în toate locurile unde se plăsmuiește omul și creștinul” (ibid.). Și astăzi avem atâta nevoie de comuniune, în Biserică și în lume.

Devenim experți ai spiritualității de comuniune înainte de toate grație convertirii la Cristos, grație deschiderii docile la acțiunea Duhului și grație primirii fraților. Așa cum știm bine, rodnicia apostolatului nu depinde numai de activitate și de eforturile organizatoare, chiar dacă sunt necesare, ci în primul rând de acțiunea divină. Astăzi ca în trecut sfinții sunt cei mai eficienți evanghelizatori și toți botezații sunt chemați să tindă spre măsura înaltă a vieții creștine, adică la sfințenie. Cu atât mai mult asta se referă la slujitorii hirotoniți. Mă gândesc la mondenitate, la ispita mondenității spirituale, de atâtea ori ascunsă în rigiditate: una o cheamă pe cealaltă, sunt „surori vitrege”, una o cheamă pe cealaltă. Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfințirea Clerului, care se celebrează în fiecare an în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, constituie o ocazie propice pentru a implora de la Domnul darul de slujitori zeloși și sfinți pentru Biserica sa. Pentru a realiza acest ideal de sfințenie, fiecare slujitor hirotonit este chemat să urmeze exemplul Bunului Păstor care își dă viața pentru oile sale. Și de unde se ia această caritate pastorală dacă nu din inima lui Cristos? În ea Tatăl ceresc ne-a umplut cu infinite comori de milostivire, duioșie și iubire: aici putem găsi mereu energia spirituală indispensabilă pentru a iradia în lume iubirea sa și bucuria sa. Și ne conduce la Cristos, în fiecare zi, și relația filială cu Mama noastră, Maria Preasfântă, în special în contemplarea misterelor Rozariului.

Strâns unită cu drumul spiritualității este angajarea în acțiunea pastorală în slujba poporului lui Dumnezeu, vizibilă în prezentul și în concretețea Bisericii locale: păstorii sunt chemați să fie „slujitori înțelepți și credincioși” care-l imită pe Domnul, își pun șorțul de slujire și se apleacă asupra vieții propriilor comunități, ca să-i înțeleagă istoria și să trăiască bucuriile și durerile, așteptările și speranțele turmei încredințate lor. De fapt Conciliul al II-lea din Vatican a învățat că modul propriu cu care slujitorii hirotoniți ajung la sfințenie este „în exercitarea propriilor funcții cu angajare sinceră și neobosită în Duhul lui Cristos”; „într-adevăr, preoții sunt orientați spre desăvârșirea vieții prin înseși acțiunile sacre de fiecare zi precum și prin întreaga lor slujire” (Decretul Presbyterorum ordinis, 12).

Voi pe bună dreptate subliniați că slujitorii hirotoniți dobândesc un stil pastoral corect cultivând și raporturi fraterne reciproce și participând la drumul pastoral al Bisericii lor diecezane, la întâlnirile sale, la proiectele și la inițiativele care traduc operativ liniile programatice. O Biserică particulară are o față, ritmuri și alegeri concrete; trebuie slujită cu dăruire în fiecare zi, mărturisind sintonia și unitatea care este trăită și dezvoltată cu episcopul. Drumul pastoral al comunității locale are ca punct de referință de care nu se poate face abstracție planul pastoral al diecezei, care trebuie pus înainte programelor asociațiilor, mișcărilor și ale oricărui grup particular. Și această unitate pastorală, a tuturor în jurul episcopului, va face unitate în Biserică. Și este foarte trist când într-o preoțime vedem că această unitate nu există, este aparentă. Și acolo domină bârfele, bârfele distrug dieceza, distrug unitatea preoților, între ei și cu episcopul. Frați preoți, eu vă rog: vedem mereu lucruri urâte în ceilalți, mereu – deoarece cataracta nu vine la acești ochi – ochii sunt gata să vadă lucrurile urâte, dar vă rog să nu se ajungă la bârfe. Dacă eu văd lucruri urâte, mă rog sau, ca frate, vorbesc. Nu o fac pe „teroristul”, pentru că bârfele sunt un terorism. Bârfele este ca și cum s-ar arunca o bombă: îl distrug pe celălalt și eu plec liniștit. Vă rog, fără bârfe, sunt molia care roade țesutul Bisericii, al Bisericii diecezane, al unității dintre noi toți.

Apoi dăruirea pentru Biserica particulară trebuie exprimată mereu cu o respirație mai mare care ne face atenți la viața întregii Biserici. Comuniunea și misiunea sunt dinamici corelative. Devenim slujitori pentru a sluji propria Biserică particulară, în docilitatea față de Duhul Sfânt și față de propriul Episcop și în colaborare cu ceilalți preoți, dar având conștiința că suntem parte a Bisericii universale, care depășește granițele propriei dieceze și ale propriei țări. De fapt, dacă misionaritatea este o proprietate esențială a Bisericii, este astfel mai ales pentru cel care, hirotonit, este chemat să exercite slujirea într-o comunitate prin natura sa misionară și să fie educator la mondialitate – nu la mondenitate, la mondialitate! De fapt, misiunea nu este o alegere individuală, datorată generozității individuale sau eventual dezamăgirilor pastorale, ci este o alegere a Bisericii particulare care se face protagonistă în comunicarea Evangheliei la toate neamurile. Iubiți frați preoți, mă rog pentru fiecare dintre voi și pentru slujirea voastră și pentru slujirea Uniunii Apostolice a Clerului. Și mă rog și pentru voi, dragi frați și surori. Să vă însoțească binecuvântarea mea. Și vă rog: nu uitați să vă rugați și pentru mine, pentru că și eu am nevoie de rugăciuni! Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 16.11.2017
Publicarea pe acest sit: 16.11.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns