Discursul Papei adresat la Seminarul Pontifical Lombard

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat la Seminarul Pontifical Lombard
luni, 25 ianuarie 2016

Iubiți frați și surori,

Vă salut cu afect și îi mulțumesc cardinalului Scola pentru cuvintele sale respectuoase. Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a acestui sediu: în Anul Sfânt al Milostivirii voi celebrați, așadar, și un jubileu de mulțumire adusă lui Dumnezeu, stânca pe care trebuie întemeiată viața, pentru că „fidelitatea sa durează pentru totdeauna” (cf. Ps 117,2). Nu uitați asta: Dumnezeu este Cel Fidel.

Fericitul Paul al VI-lea a binecuvântat Seminarul Lombard la 11 noiembrie 1965, în așa fel încât această nouă casă să fie locuită la apogeul Conciliului al II-lea din Vatican, în care Părinții au perceput puternic că, „fiind dărâmate zidurile care prea mult timp au închis Biserica într-o citadelă privilegiată, venise timpul de a vesti Evanghelia într-un mod nou” (Misericordiae vultus, 4). Astfel, în „anii romani”, care nu sunt numai de studiu, ci de adevărată formare sacerdotală, și voi vă pregătiți să continuați acel impuls al Duhului, pentru a fi „viitor al Bisericii” după inima lui Dumnezeu; nu după preferințele fiecăruia sau modele momentului, ci așa cum cere vestirea Evangheliei. Pentru a se pregăti bine este nevoie o muncă aprofundată, dar mai ales o convertire interioară, care zilnic să înrădăcineze slujirea în prima chemare a lui Isus și s-o reînsuflețească în raportul personal cu El, așa cum făcea apostolul Paul, a cărui convertire chiar o amintim astăzi.

În această privință aș vrea să atrag atenția voastră spre un model pe care îl cunoașteți bine deja: sfântul Carol Borromeu. Părintele de Certeau a prezentat viața sa ca o constantă „mișcare de convertire”, îndreptată să reflecteze imaginea Păstorului: „El s-a identificat cu această imagine, a hrănit-o cu viața sa, știind că discursul trece în real cu prețul sângelui: sanguinis ministri, era pentru el preoții adevărați. Așadar el a realizat imaginea pierzându-se în ea. A pus toată «pasiunea» sa în a o reproduce” (Dizionario biografico degli italiani, XX, 1977, pag. 263). Astfel, marea operă a teologilor timpului, culminată în celebrarea Conciliului din Trento, a fost realizată de păstori sfinți precum Borromeu. Dragi prieteni, sunteți moștenitori și martori ai unei mari istorii de sfințenie, care își înfige rădăcinile în patronii voștri, episcopii Ambroziu și Carol, și în timpuri mai recente a avut, chiar printre studenți, trei fericiți și trei slujitori ai lui Dumnezeu. Aceasta este ținta spre care trebuie să se tindă!

Însă, apare adesea pe drum o ispită care trebuie respinsă: aceea a normalității, a unui păstor căruia îi este suficientă o viață „normală”. Atunci acest preot începe să se mulțumească de vreo atenție de primit, judecă slujirea pe baza succeselor sale și se așează în căutarea a ceea ce-i place, devenind lânced și fără adevărat interes față de alții. „Normalitatea” pentru noi este în schimb sfințenia pastorală, darul vieții. Dacă un preot alege să fie numai o persoană normală, va fi un preot mediocru, sau mai rău.

Sfântul Carol dorea păstori care să fie slujitori ai lui Dumnezeu și părinți pentru oameni, mai ales pentru cei săraci. Însă – ne face bine mereu să ne amintim – poate vesti cuvinte de viață numai cel care face din propria viață un dialog constant cu Cuvântul lui Dumnezeu, sau, mai bine zis, cu Dumnezeu care ne vorbește. În acești ani vă este încredințată misiunea de a vă antrena în acest dialog de viață: cunoașterea diferitelor discipline pe care le studiați nu este scop în sine, ci trebuie concretizată în colocviul rugăciunii și în întâlnirea reală cu persoanele. Nu folosește a se forma „pe compartimente etanșe”; rugăciunea, cultura și pastorația sunt pietrele fundamentale ale unui edificiu unic: trebuie să fie mereu puternic unite pentru a se susține reciproc, bine cimentate între ele, pentru ca preoții de astăzi și de mâine să fie oameni spirituali și păstori milostivi, unificați interior de iubirea Domnului și capabili de a răspândi bucuria Evangheliei în simplitatea vieții. Astăzi, evanghelizarea pare chemată că trebuie să parcurgă din nou chiar calea simplității. Simplitate de viață, care să evite orice formă de duplicitate și mondenitate, căreia îi este suficientă comuniunea genuină cu Domnul și cu frații; simplitate de limbaj: nu predicatori de învățături complexe, ci vestitori ai lui Cristos, mort și înviat pentru noi.

Un alt aspect esențial pe care aș vrea să-l subliniez este necesitatea contactului și a apropierii de Episcop, pentru a fi un preot bun. Caracteristica preotului diecezan este exact diecezanitatea, iar diecezanitatea își are piatra unghiulară în relația frecventă cu Episcopul, în dialogul și în discernământul cu el. Un preot care nu are un raport asiduu cu Episcopul său lent se izolează de corpul diecezan și rodnicia sa se diminuează, tocmai pentru că nu exercită dialogul cu Părintele Diecezei.

În sfârșit aș vrea să vă spun că mă bucur nu numai pentru angajarea voastră rodnică în studii, ci și pentru dimensiunea mondială a comunității voastre: proveniți din diferite regiuni ale Italiei, din Africa, din America Latină, din Asia și din alte țări europene. Vă urez să cultivați frumusețea prieteniei și arta de a stabili relații, pentru a crea o fraternitate sacerdotală mai puternică decât diversitățile particulare. Astfel veți face mereu primitoare și îmbogățitoare această casă! De acum încolo, când voi veni la bazilica „Santa Maria Maggiore”, mă voi gândi la această întâlnire și mă voi aminti de voi în fața Fecioarei Mame. Dar și voi, vă rog, să faceți același lucru pentru mine! Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.01.2016
Publicarea pe acest sit: 26.01.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns