Discursul Papei adresat grupurilor de rugăciune ale lui Padre Pio

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat grupurilor de rugăciune ale lui Padre Pio
sâmbătă, 6 februarie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Vă adresez bun-venit – văd că sunteți numeroși – și îi mulțumesc monseniorului Castoro pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Adresez un salut vouă tuturor, care ați venit din diferite țări și regiuni, uniți de marele afect și recunoștință față de sfântul Pius de Pietrelcina. Îi sunteți foarte recunoscători, pentru că v-a ajutat să descoperiți comoara vieții, care este iubirea lui Dumnezeu, și să experimentați frumusețea iertării și a milostivirii Domnului. Și aceasta este o știință pe care trebuie s-o învățăm în toate zilele, pentru că este frumoasă: frumusețea iertării și a milostivirii Domnului.

Chiar putem spune că părintele Pius a fost un slujitor al milostivirii. A fost așa tot timpul, practicând, uneori până la epuizare, „apostolatul ascultării”. A devenit prin slujirea Spovezii, o mângâiere vie a Tatălui, care vindecă rănile păcatului și înviorează inima cu pacea. Sfântul Pius n-a încetat niciodată să primească persoanele și să le asculte, să ofere timp și forțe pentru a răspândi parfumul iertării Domnului. Putea s-o facă pentru că era mereu alipit de izvor: se adăpa încontinuu din Isus Răstignit și astfel devenea un canal de milostivire. A purtat în inimă atâtea persoane și atâtea suferințe, unind totul cu iubirea lui Cristos care s-a dăruit „până la sfârșit” (In13,1). A trăit marele mister al durerii oferite din iubire. În acest mod mica sa picătură a devenit un mare fluviu de milostivire, care a irigat atâtea inimi pustii și a creat oaze de viață în multe părți ale lumii.

Mă gândesc la grupurile de rugăciune, pe care sfântul Pius le-a definit „pepiniere de credință, focare de iubire”; nu numai centre de întâlnire pentru a sta bine cu prietenii și a se consola un pic, ci focare de iubire divină. Acestea sunt grupurile de rugăciune! De fapt, rugăciunea este o adevărată misiune, care duce focul iubirii întregii omeniri. Părintele Pius a spus că rugăciunea este o „forță care mișcă lumea”. Rugăciunea este o forță care mișcă lumea! Dar noi credem asta? Așa este. Încercați! Ea – a adăugat el – „răspândește zâmbetul și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra oricărei lâncezeli și slăbiciuni” (A 2-a Întâlnire internațională a grupurilor de rugăciune, 5 mai 1966).

Așadar, rugăciunea nu este o practică bună pentru a ne pune un pic de pace în inimă; și nici nu este un mijloc evlavios pentru a dobândi de la Dumnezeu ceea ce ne folosește. Dacă ar fi așa, ar fi mișcată de un egoism subtil: eu mă rog pentru a mă simți bine, ca și cum aș lua o aspirină. Nu, nu este așa. Rugăciunea este un alt lucru, este un alt lucru. În schimb, rugăciunea este o faptă de milostenie sufletească, ce vrea să ducă totul la inima lui Dumnezeu. „Ia Tu, care ești Tată”. Ar fi așa, pentru a o spune în manieră simplă. Rugăciunea înseamnă a spune: „Ia Tu, care ești Tată. Privește-ne Tu, care ești Tată”. Este acest raport cu Tatăl. Rugăciunea este așa. Este un dar de credință și de iubire, o mijlocire de care este nevoie ca de pâine. Într-un cuvânt, înseamnă a încredința: a încredința Biserica, a încredința persoanele, a încredința Tatălui situațiile – „eu îți încredințez asta” – pentru ca să se îngrijească de ele. Pentru aceasta rugăciunea, cum îi plăcea părintelui Pius să spună, este „cea mai bună armă pe care o avem, o cheie care deschide inima lui Dumnezeu”. O cheie care deschide inima lui Dumnezeu: este o cheie ușoară. Inima lui Dumnezeu nu este un „blindat” cu atâtea mijloace de siguranță. Tu poți s-o deschizi cu o cheie obișnuită, cu rugăciunea. Pentru că are o inimă de iubire, o inimă de tată. Este cea mai mare forță a Bisericii, pe care nu trebuie s-o lăsăm niciodată, pentru că Biserica aduce rod dacă face ca Sfânta Fecioară Maria și apostolii, care erau „stăruitori și uniți în rugăciune” (Fap 1,14), când îl așteptau pe Duhul Sfânt. Stăruitori și uniți în rugăciune. Altminteri se riscă să se sprijine în altă parte: pe mijloace, pe bani, pe putere; apoi evanghelizarea dispare și bucuria se stinge și inima devine plictisită. Voi vreți să aveți o inimă plictisită? [Lumea: „Nu!”]. Vreți să aveți o inimă bucuroasă? [„Da!”]. Rugați-vă! Aceasta este rețeta.

În timp ce vă mulțumesc pentru angajarea voastră, vă încurajez, pentru ca grupurile de rugăciune să fie „centrale de milostivire”: centrale mereu deschise și active, care cu puterea umilă a rugăciunii să procure lumii lumina lui Dumnezeu și Bisericii energia iubirii. Părintele Pius, care se definea numai „un sărman frate care se roagă”, a scris că rugăciunea este „cel mai înalt apostolat pe care un suflet îl poate exercita în Biserica lui Dumnezeu” (Epistolar II, 70). Fiți mereu apostoli bucuroși ai rugăciunii! Rugăciunea face minuni. Apostolatul rugăciunii face minuni.

Alături de fapta de milostenie sufletească a grupurilor de rugăciune, sfântul Pius a voit o extraordinară faptă de milostenie trupească: „Casa Alinare a Suferinței”, inaugurată în urmă cu șaizeci de ani. El a dorit ca să nu fie numai un spital excelent, ci un „templu de știință și de rugăciune”. De fapt, „ființele umane au nevoie mereu de ceva în plus decât o îngrijire numai tehnic corectă. Au nevoie de umanitate. Au nevoie de atenția inimii” (Benedict al XVI-lea, Enciclica Deus caritas est, 31). Este atât de important acest lucru: a îngrijiboala, dar mai ales a se îngriji de bolnav. Sunt două lucruri diferite, și amândouă importante: a îngriji boala, dar a se îngriji de bolnav. Se poate întâmpla ca, în timp ce se tratează rănile trupului, să se agraveze rănile sufletului, care sunt mai lent și adesea mai greu de vindecat. Și muribunzii, uneori aparent inconștienți, participă la rugăciunea făcută cu credință aproape de ei, și se încredințează lui Dumnezeu, milostivirii sale. Eu îmi amintesc de moartea unui prieten preot. Era un apostol, un om al lui Dumnezeu. Dar era în comă de mult timp, de mult timp… Medicii spunea: „Nu se știe cum mai reușește să respire”. A intrat un alt prieten preot, s-a apropiat de el și i-a vorbit. El auzea. „Lasă-te purtat de Domnul. Lasă-te purtat înainte. Ai încredere, încredințează-te Domnului”. Și cu aceste cuvinte, el s-a lăsat purtat în pace. Atâția oameni au nevoie, atâția bolnavi, ca să li se spună cuvinte, ca să li se dea mângâieri, ca să li se dea forță pentru a duce înainte boala sau pentru a merge în întâmpinarea Domnului. Au nevoie ca să fie ajutați să se încreadă în Domnul. Sunt atât de recunoscător vouă și celor care-i slujesc pe bolnavi cu competență, iubire și credință vie. Să cerem harul de a recunoaște prezența lui Cristos în persoanele bolnave și în cei care suferă; cum repeta părintele Pius, „bolnavul este Isus”. Bolnavul este Isus. Este carnea lui Isus.

Doresc să adresez și o urare specială credincioșilor din arhidieceza de Manfredonia – Vieste – San Giovanni Rotondo. Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus că „cine mergea la San Giovanni Rotondo pentru a participa la Liturghie, pentru a cere sfat sau pentru a se spovedi la părintele Pius, observa în el o imagine vie a lui Cristos suferind și înviat. Pe fața părintelui Pius strălucea lumina învierii” (Omilie pentru beatificarea părintelui Pius de Pietrelcina, 2 mai 1999: Insegnamenti XXII, 1 [1999], 862). Fie ca oricine vine în ținutul vostru frumos – eu vreau să merg acolo! – să poată găsi și în voi o reflexie a luminii cerului! Vă mulțumesc și vă cer cu rugăminte să nu uitați să vă rugați pentru mine. Mulțumesc.

Toți împreună să ne rugăm, să batem la ușa inimii lui Dumnezeu care este Tată al milostivirii: Tatăl nostru…

Și noi nu suntem o Biserică orfană: avem o mamă. S-o rugăm pe mama noastră, s-o rugăm pe mama noastră: Bucură-te Marie…

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.02.2016
Publicarea pe acest sit: 08.02.2016
Etichete: ,

Lasă un răspuns