Discursul Papei adresat Conferinței Episcopale Italiene

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat Conferinței Episcopale Italiene
luni, 16 mai 2016

Iubiți frați,

Ceea ce mă face deosebit de bucuros să deschid cu voi această Adunare este tema pe care ați pus-o ca fir conducător al lucrărilor – Reînnoirea clerului – cu voința de a susține formarea de-a lungul diferitelor perioade ale vieții.

Rusaliile tocmai celebrate pun această țintă a voastră în lumina corectă. De fapt, Duhul Sfânt rămâne protagonistul istoriei Bisericii: este Duhul care locuiește în plinătate în persoana lui Isus și ne introduce în misterul Dumnezeului celui viu; este Duhul care a însuflețit răspunsul generos al Mamei Fecioare și al sfinților; este Duhul care acționează în credincioși și în oamenii de pace, și trezește disponibilitatea generoasă și bucuria evanghelizatoare a atâtor preoți. Fără Duhul Sfânt – știm asta – nu există posibilitatea de viață bună, nici de reformă. Să ne rugăm și să ne angajăm să păstrăm forța sa, pentru ca „lumea din timpul nostru să poată primi Vestea Bună […] de la slujitori ai Evangheliei, a căror viață să iradieze fervoare” (Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 80).

În această seară nu vreau să vă ofer o reflecție sistematică despre figura preotului. Mai degrabă să încercăm să răsturnăm perspectiv și să ne punem în ascultare, în contemplație. Să ne apropiem, aproape în vârful picioarelor, de vreunul dintre atâția parohi care se dedică în comunitățile noastre; să lăsăm ca fața unuia dintre ei să treacă înaintea ochilor inimii noastre și să ne întrebăm cu simplitate: ce anume face gustoasă viața? Pentru cine și pentru ce anume angajează slujirea sa? Care este motivația ultimă a dăruirii sale?

Vă urez ca aceste întrebări să se poată odihni în voi în tăcere, în rugăciunea liniștită, în dialogul sincer și fratern: răspunsurile care vor apare vă vor ajuta să găsiți și propunerile formative asupra cărora să investiți cu curaj.

1. Așadar, ce anume dă gust vieții preotului „nostru”? Contextul cultural este foarte diferit de cel în care a făcut primii pași în slujire. Și în Italia atâtea tradiții, obiceiuri și viziuni ale vieții au fost atinse de o profundă schimbare de epocă.

Noi, care adesea ajungem să deplângem acest timp cu ton amar și acuzator, trebuie să-i simțim și duritatea: în slujirea noastră, câte persoane întâlnim care sunt în suferință datorită lipsei de referințe la care să privească! Câte relații rănite! Într-o lume în care fiecare se gândește ca măsură a toate, nu mai este loc pentru fratele.

Pe acest fundal, viața preotului nostru devine elocventă, pentru că este diferită, alternativă. Ca Moise, el este unul care s-a apropiat de foc și a lăsat ca flăcările să ardă ambițiile sale de carieră și putere. A făcut un rug și din ispita de a se interpreta ca un «evlavios», care se refugiază într-un intimism religios care are puțin spiritual.

Este desculț, preotul nostru față de un pământ pe care se încăpățânează să-l creadă și să-l considere sfânt. Nu se scandalizează datorită fragilităților care zdruncină sufletul uman: conștient că el însuși este un paralitic vindecat, este distant de răceala rigoristului, precum și de superficialitatea celui care vrea să se arate înțelegător cu orice preț. În schimb, pe de altă parte acceptă să-l ia asupra sa, simțindu-se părtaș și responsabil de destinul său.

Cu uleiul speranței și al mângâierii, devine aproapele fiecăruia, atent să-i împărtășească abandonarea și suferința. Acceptând să nu dispună de sine, nu are o agendă de apărat, ci încredințează în fiecare dimineață Domnului timpul său pentru a se lăsa întâlnit de oameni și a merge în întâmpinarea lor. Astfel, preotul nostru nu este un birocrat sau un funcționar anonim al instituției; nu este un consacrat pentru un rol funcționăresc, nici nu este mișcat de criteriile eficienței.

Știe că Iubirea este totul. Nu caută asigurări pământești sau titluri onorifice, care duc la încrederea în om: în slujire pentru sine nu cere nimic care să treacă dincolo de nevoia reală, nici nu este preocupat să lege de sine persoanele care-i sunt încredințate. Stilul său de viață simplă și esențială, mereu disponibil, îl prezintă credibil în ochii oamenilor și îl apropie de cei umili, într-o caritate pastorală care face liberi și solidari. Slujitor al vieții, merge cu inima și pasul săracilor; este făcut bogat de frecventarea lor. Este un om al păcii și al reconcilierii, un semn și un instrument al duioșiei lui Dumnezeu, atent să răspândească binele cu aceeași pasiune cu care alții se îngrijesc de interesele lor.

Secretul preotului nostru – voi știți bine asta! – se află în acel rug arzând care îi marchează cu foc existența, o cucerește și o conformează cu aceea a lui Isus Cristos, adevăr definitiv al vieții sale. Raportul cu El îl păzește, făcându-l străin de mondenitatea spirituală care corupe, precum și de orice compromis și meschinărie. Prietenia cu Domnul său este aceea care-l face să îmbrățișeze realitatea cotidiană cu încrederea celui care crede că imposibilitatea omului nu rămâne astfel pentru Dumnezeu.

2. Astfel devine mai imediat să înfruntăm și celelalte întrebări de la care am pornit. Pentru cine angajează slujirea sa preotul nostru? Întrebarea, probabil, trebuie precizată. De fapt, încă înainte de a ne întreba despre destinatarii slujirii sale, trebuie să recunoaștem că preotul este preot în măsura în care se simte părtaș de Biserică, de o comunitate concretă al cărei drum îl împărtășește. Poporul credincios al lui Dumnezeu rămâne sânul din care el este luat, familia în care este implicat, casa la care este trimis. Această apartenență comună, care provine din Botez, este respirația care eliberează de o autoreferențialitate care izolează și închide: „Când vaporașul tău va începe să-și pună rădăcinile în imobilitatea digului – amintea dom Helder Camara – înaintează în larg!”. Pornește! Și, înainte de toate, nu pentru că ai o misiune de îndeplinit, ci pentru că structural ești un misionar: în întâlnirea cu Isus ai experimentat plinătatea de viață și, de aceea, dorești cu toată ființa ta ca alții să se recunoască în El și să poată păstra prietenia sa, să se poată hrăni din cuvântul său și să-l poată celebra în comunitate.

Cel care trăiește pentru Evanghelie, intră astfel într-o împărtășire virtuoasă: păstorul este convertit și confirmat de credința simplă a poporului sfânt al lui Dumnezeu, cu care lucrează și în a cărui inimă trăiește. Această apartenență este sarea vieții preotului; face în așa fel încât trăsătura sa distinctivă să fie comuniunea, trăită cu laicii în raporturi care știu să valorizeze participarea fiecăruia. În acest timp sărac în prietenie socială, prima noastră îndatorire este aceea de a construi comunități; deci aptitudinea la relație este un criteriu decisiv de discernământ vocațional.

În același mod, pentru un preot este vital să fie în cenacolul preoțimii. Această experiență – când nu este trăită în manieră ocazională, nici în virtutea unei colaborări instrumentale – eliberează de narcisismele și de geloziile clericale; face să crească stima, sprijinul și bunăvoința reciprocă; favorizează o comuniune nu numai sacramentală sau juridică, ci fraternă și concretă. Mergând împreună preoții, diferiți prin vârstă și sensibilitate, se răspândește un parfum de profeție care uimește și fascinează. Comuniunea este cu adevărat unul dintre numele Milostivirii.

În reflecția voastră despre reînnoirea clerului intră și capitolul care se referă la gestionarea structurilor și a bunurilor: într-o viziune evanghelică, evitați să vă împovărați într-o pastorație de conservare, care împiedică deschiderea spre noutatea perenă a Duhului. Mențineți numai ceea ce poate folosi pentru experiența de credință și de caritate a poporului lui Dumnezeu.

3. În sfârșit, ne-am întrebat care este motivația ultimă a dăruirii preotului nostru. Câtă tristețe provoacă aceia care în viață stau un pic la jumătate, cu piciorul ridicat! Calculează, cântăresc, nu risc nimic de frica de a pierde… Sunt cei mai nefericiți! În schimb preotul nostru, cu limitele sale, este unul care se pune în joc până la capăt: în condițiile concrete în care viața și slujirea l-au pus, se oferă cu gratuitate, cu umilință și bucurie. Și atunci când nimeni nu pare să-și dea seama de asta. Și atunci când intuiește că, omenește, probabil nimeni nu-i va mulțumi suficient pentru dăruirea sa fără măsură.

Dar – el știe asta – n-ar putea să facă altfel: iubește pământul, pe care-l recunoaște vizitat în fiecare dimineață prezența lui Dumnezeu. Este om al Paștelui, cu privirea îndreptată spre Împărăție, spre care simte că merge istoria umană, în pofida întârzierilor, întunecimilor și contradicțiilor. Împărăția – viziunea pe care o are Isus despre om – este bucuria sa, orizontul care-i permite să relativizeze restul, să dilueze preocupări și anxietăți, să rămână liber de iluzii și de pesimism; să păstreze în inimă pacea și s-o răspândească prin gesturile sale, cuvintele sale, atitudinile sale.

***

Iată schițată, iubiți frați, tripla apartenență care ne constituie: apartenența la Domnul, la Biserică, la Împărăție. Această comoară în vase de lut trebuie păzită și promovată! Să simțiți până la capăt această responsabilitate, luați-o asupra voastră cu răbdare și disponibilitate de timp, de mâini și de inimă.

O rog împreună cu voi pe Sfânta Fecioară, pentru ca mijlocirea voastră să vă păstreze primitori și fideli. Împreună cu preoții voștri să puteți duce la capăt alergarea, slujirea care v-a fost încredințată și cu care participați la misterul Maicii Biserici. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.05.2016
Publicarea pe acest sit: 17.05.2016
Etichete: ,

Comments are closed