Discursul Papei adresat comunității Seminarului regional din Puglia

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat comunității Seminarului regional
din Puglia „Pius al XI-lea
sâmbătă, „10 decembrie 2016

Iubiți frați episcopi și preoți,

Dragi seminariști,

Vă întâlnesc cu bucurie și vă salut pe voi toți care formați comunitatea Seminarului Pontifical Regional din Puglia „Pius al XI-lea”, însoțiți de episcopii din regiune. Mulțumesc rectorului pentru cuvintele sale respectuoase și vă salut în mod special pe voi, dragi seminariști, care, slavă Domnului, sunteți numeroși.

Aș vrea să reiau pe scurt împreună cu voi ceea ce am spus în timpul Adunării Episcopilor Italieni în primăvara trecută despre identitatea și slujirea preoților. Cu acea ocazie am descris slujirea unui preot printr-o triplă apartenență: Domnului, Bisericii, Împărăției. Desigur, o astfel de apartenență nu se improvizează, nici nu se naște după hirotonire dacă înainte – întocmai în anii de seminar – ea nu a fost cultivată, păstrată, făcută să crească cu atenție și simț de responsabilitate. Iată pentru ce astăzi aș vrea să profit de vizita voastre pentru a relua acea reflecție, pe care o consider importantă și pentru niște tineri seminariști care se pregătesc să devină preoți.

Înainte de toate, cuvântul „apartenență” poartă în sine ideea de a se simți parte dintr-un tot. Numai dacă ne simțim parte din Cristos, din Biserică și din Împărăție, vom merge bine în anii de seminar. Pentru a percepe totul trebuie ridicată privirea, a înceta să cred că eu sunt totul din viața mea. Primul obstacol care trebuie depășit este așadar narcisismul. Este ispita cea mai periculoasă. Nu începe și nu se termină totul cu mine, pot și trebuie să privesc dincolo de mine însumi, până când îmi dau seama de frumusețea și de profunzimea misterului care mă înconjoară, de viața care mă depășește, de credința în Dumnezeu care susține orice lucru și orice persoană, și pe mine. Cum voi putea să-mi dau seama de Cristos, dacă privesc numai la mine însumi? Cum voi reuși să gust frumusețea Bisericii, dacă unica mea preocupare este să mă salvez, să mă cruț, să ies nevătămat din orice împrejurare? Cum voi putea să mă entuziasmez în aventura construirii Împărăției lui Dumnezeu, dacă orice entuziasm este frânat de frica de a pierde ceva din mine? În acest timp liturgic al Adventului, care face să răsune puternic invitația Domnului la veghere, suntem invitați să veghem asupra pericolului real de a fi narcisiști, pentru că fără această veghere niciun drum vocațional nu este realmente posibil.

Apoi, a aparține înseamnă și a ști să intri în relație. Trebuie să ne pregătim să fim înainte de toate oameni de relație. Cu Cristos, cu frații cu care împărtășim slujirea și credința, cu toate persoanele pe care le întâlnim în viață. și să știm să trăim bine relațiile se începe în seminar! Nu se poate crede că se merge spre preoție fără a fi luat această hotărâre în inimă: vreau să fiu un om de relație. Aceasta să fie prima atenție în acești ani, prima țintă formativă. Pot să verific realmente, treptat ce trec anii și hirotonirea se apropie, dacă progresez cu privire la această dimensiune: dacă crește, se maturizează capacitatea mea relațională. Construirea comunității, pe care într-o zi va trebui s-o conduceți ca preoți, începe în viața de toate zilele din seminar, fie între voi, fie cu persoanele pe care le întâlniți pe drumul vostru. Nu vă simțiți diferiți de cei de vârsta voastră, nu considerați că sunteți mai buni decât ceilalți tineri, învățați să stați cu toți, nu vă fie frică să vă murdăriți mâinile. Dacă mâine veți fi preoți care trăiesc în mijlocul poporului sfânt al lui Dumnezeu, astăzi începeți să fiți tineri care știu să stea cu toți, care știu să învețe ceva de la fiecare persoană pe care o întâlnesc, cu umilință și inteligență. Și la baza tuturor relațiilor să fie relația cu Cristos: treptat ce îl cunoașteți, ce îl ascultați, ce vă legați de El în încredere și în iubire, însușiți-vă iubirea sa, puneți-l în raporturile cu ceilalți, deveniți „canale” ale iubirii sale prin maturitatea voastră relațională. Locul în care crește relația cu Cristos este rugăciunea și rodul cel mai copt al rugăciunii este mereu caritatea.

În sfârșit, apartenența trebuie confruntată cu opusul său, care este excluderea, rebutarea. Cel care crește în apartenența la Cristos și descoperă în El o privire care se îndreaptă spre toți, cum poate în stilul său de viață să fie un om care exclude? Începeți de la viața comună pe care o trăiți în seminar: există cineva care este exclus? Care rămâne la margine? Apartenența voastră la Cristos vă cere să mergeți în întâmpinarea lui, să-l aduceți în centru, să-l ajutați să se simtă și el parte din comunitate. Treptat ce creșteți în simțul de apartenență la Biserică și gustați frumusețea fraternității, să știți să cereți de la voi înșivă să îndepliniți truda iertării, în lucrurile mici ca și în cele mari. Dacă nimic în viață nu ne exclude de la privirea milostivă a Domnului, de ce oare ar trebui atunci privirea noastră să excludă pe cineva?

Știu că sunteți un seminar mare, vizitat de harul Domnului cu atâtea vocații. Această abundență este și o responsabilitate. Trebuie să fim atenți la calitatea drumului formativ, numerele nu sunt suficiente. Pentru aceasta, ca să puteți merge mereu într-o bună calitate formativă, vă asigur rugăciunea mea, mulțumindu-vă pentru vizita voastră. Și voi, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 10.12.2016
Publicarea pe acest sit: 10.12.2016
Etichete: ,

Comments are closed