Discursul Papei adresat comunității greco-catolice ucrainene din Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat comunității greco-catolice ucrainene din Roma
duminică, 28 ianuarie 2018

Preafericirea Voastră, dragă frate Sviatoslav, dragi episcopi, preoți, frați și surori, vă salut cordial, fericit să fiu cu voi. Vă mulțumesc pentru primirea voastră și pentru fidelitatea din totdeauna, fidelitate față de Dumnezeu și față de succesorul lui Petru, care nu de puține ori a fost plătită scump.

Intrând în acest loc sacru am avut bucuria de a privi fețele voastre, de a auzi cântecele voastre. Dacă suntem aici, reuniți în comuniune fraternă, trebuie să aducem mulțumire și pentru atâtea fețe pe care nu le mai vedem, dar care au fost o reflexie a privirii de iubire a lui Dumnezeu asupra noastră. Mă gândesc, îndeosebi, la trei figuri: prima este cardinalul Slipyi, a cărei aniversare de 125 de ani de la naștere s-a comemorat. A voit și a edificat această luminoasă bazilică, pentru ca să strălucească drept semn profetic al libertății în anii în care în atâtea locuri de cult accesul era împiedicat. Dar cu suferințele îndurate și oferite Domnului a contribuit la construirea unui alt templu, chiar mai mare și frumos, al unui edificiu din pietre vii care sunteți voi (cf. 1Pt 2,5).

O a doua figură este aceea a episcopului Chmil, mort în urmă cu patruzeci de ani și înmormântat aici: o persoană care mi-a făcut atâta bine. Este de neșters în mine amintirea când, tânără fiind – aveam doisprezece ani – asistam la Liturghia sa; el m-a învățat să slujesc la Liturghie, să citesc alfabetul vostru, să răspund la diferitele părți…; de la el am învățat, în această slujire la Liturghie – de trei ori pe săptămână făceam asta -, frumusețea liturgiei voastre; din relatările sale mărturia vie despre cât de mult a fost încercată și forjată credința în mijlocul teribilelor persecuții ateiste din secolul trecut. Sunt foarte recunoscător lui și numeroșilor voștri „eroi ai credinței”: cei care, ca Isus, au semănat pe calea crucii, generând un seceriș rodnic. Pentru că adevărata victorie creștină este mereu în semnul crucii, stindardul nostru de speranță.

Și a treia persoană pe care aș vrea s-o amintesc este cardinalul Husar. Am fost făcuți cardinali în aceeași zi. El n-a fost numai „părinte și conducător” al Bisericii voastre, ci călăuză și frate mai mare al atâtora; dumneavoastră, dragă Preafericite, îl purtați în inimă și mulți îi vor păstra pentru totdeauna afectul, gentilețea, prezența vigilentă și de rugăciune până la sfârșit. Orb, dar privea dincolo.

Acești martori din trecut au fost deschiși la viitorul lui Dumnezeu și de aceea dau speranță prezentului. Mulți dintre voi au avut probabil harul de a-i cunoaște. Când treceți pragul acestui templu, amintiți-vă, comemorați-i pe tații și pe mamele în credință, pentru că sunt temeliile care ne susțin: cei care ne-au învățat Evanghelia cu viața încă ne orientează și ne însoțesc pe drum. Arhiepiscopul major a vorbit despre mamele, despre bunicele ucrainene, care transmit credința, au transmis credința, cu curaj; au botezat copiii, nepoții, cu curaj. Și astăzi [este mare] binele – și asta o spun pentru că eu cunosc asta – binele pe care aceste femei îl fac aici la Roma, în Italia, îngrijind copiii, sau ca îngrijitoare: transmit credința în familii, uneori lâncede în experiența de credință… Dar voi aveți o credință curajoasă. Și îmi vine în amintire lectura de vinerea trecută, când Paul îi spune lui Timotei: „Mama ta și bunica ta”. În spatele fiecăruia dintre voi este o mamă, o bunică ce a transmis credința. Femeile ucrainene sunt eroice, într-adevăr. Îi mulțumim Domnului!

Pe drumul comunității voastre romane referința stabilă este această rectorie. Împreună cu comunitățile greco-catolice ucrainene din toată lumea, ați exprimat bine programul vostru pastoral într-o frază: Parohia vie este locul de întâlnire cu Cristos cel viu. Două cuvinte aș vrea să subliniez. Primul este întâlnire. Biserica este întâlnire, este locul unde se vindecă singurătatea, unde se învinge ispita de a se izola și de a se închide, unde se ia forța pentru a depăși concentrările pe ei înșiși. Comunitatea este așadar locul unde se împărtășesc bucuriile și trudele, unde se aduc poverile inimii, insatisfacțiile vieții și nostalgia de casă. Aici Dumnezeu vă așteaptă pentru a face tot mai sigură speranța voastră, pentru că atunci când îl întâlnim pe Domnul totul este străbătut de speranța sa. Vă urez să luați mereu aici pâinea pentru drumul de fiecare zi, mângâierea inimii, vindecarea rănilor. Al doilea cuvânt este viu. Parohia nu este un muzeu de amintiri din trecut sau un simbol de prezență în teritoriu, ci este inima misiunii Bisericii, unde se primește și se împărtășește viața nouă, acea viață care învinge păcatul, moartea, tristețea, orice tristețe, și menține inima tânără. Dacă credința se va naște din întâlnire și va vorbi vieții, comoara pe care ați primit-o de la părinții voștri va fi bine păstrată. Astfel veți ști să oferiți bunurile inestimabile ale tradiției voastre și tinerelor generații, care primesc credința mai ales atunci când percep Biserica apropiată și vie. Tinerii au nevoie să perceapă asta: că Biserica nu este un muzeu, că Biserica nu este un mormânt, că Dumnezeu nu este un lucru acolo… nu, că Biserica este vie, că Biserica dă viață și că Dumnezeu este Isus Cristos în mijlocul Bisericii, este Cristos viu.

Aș vrea să adresez un gând recunoscător și multelor femei – am vorbit un pic liber despre asta, mă repet – care în comunitățile voastre sunt apostole de caritate și de credință. Sunteți prețioase și duceți în multe familii italiene vestea lui Dumnezeu în cel mai bun mod, când cu slujirea voastră vă îngrijiți de persoane printr-o prezență grijulie și nu invadentă. Acest lucru este foarte important: nu invadentă…, [făcută din] mărturie… Și atunci [face să se spună]: „Această femeie este bună…”; și credința vine, este transmisă credința. Vă invit să considerați munca voastră, obositoare și adesea puțin satisfăcătoare, nu numai ca pe o meserie, ci ca pe o misiune: sunteți punctele de referință în viața atâtor bătrâni, surorile care îi fac pe ei să simtă că nu sunt singuri. Aduceți întărirea și duioșia lui Dumnezeu celui care, în viață, se dispune să se pregătească pentru întâlnirea cu El. Este o mare slujire de proximitate și de apropiere, plăcută lui Dumnezeu, pentru care vă mulțumesc. Și voi, care faceți această meserie de îngrijitoare ale bătrânilor, vedeți că ei merg dincolo, și poate că îi uitați, pentru că vine un altul, și un altul… Da, amintiți-vă numele… Ei voi fi cei care vă vor deschide poarta, acolo sus, ei vor fi.

Înțeleg că, în timp ce sunteți aici, inima palpită pentru țara voastră și palpită nu numai de afect, ci și de angoasă, mai ales datorită flagelului războiului și datorită dificultăților economice. Sunt aici să vă spun că sunt aproape de voi: aproape cu inima, aproape cu rugăciunea, aproape atunci când celebrez Euharistia. Acolo îl implor pe Principele păcii pentru ca să tacă armele. Îi cer și să nu mai aveți nevoie să faceți sacrificii uriașe pentru a-i întreține pe cei dragi ai voștri. Mă rog pentru ca în inima fiecăruia să nu se stingă niciodată speranța, ci să se reînnoiască curajul de a merge înainte, de a reîncepe mereu. Vă mulțumesc, în numele întregii Biserici, în timp ce vouă tuturor și persoanelor pe care le purtați în inimă vă dau Binecuvântarea mea. Și vă cer cu rugăminte să nu uitați să vă rugați pentru mine.

Și aș vrea să vă fac și o destăinuire, să vă spun un secret. Noaptea, înainte de a merge la culcare, și dimineața, când mă trezesc, mereu „mă întâlnesc cu ucrainenii”. De ce? Pentru că atunci când arhiepiscopul vostru major a venit în Argentina, când l-am văzut eu m-am gândit că era „ministrantul” Bisericii ucrainene: dar era arhiepiscopul! A făcut o lucrare frumoasă, în Argentina. Ne întâlneam împreună, destul de des. Apoi, într-o zi a mers la sinod și s-a întors arhiepiscop major, pentru a-și lua rămas bun. Ziua în care și-a luat rămas bun, mi-a dăruit o icoană foarte frumoasă – astfel, jumătate [îndoaie la jumătate foile pe care le are în mână pentru a arăta dimensiunea] – a Sfintei Fecioare Maria a duioșiei. Și eu la Buenos Aires am dus-o în camera mea și în fiecare noapte o salutam, de asemenea și dimineața, un obicei. Apoi mi-a venit mie rândul să călătoresc la Roma și să nu mă mai pot întoarce – el s-a putut întoarce, eu nu! -. Și am spus să-mi aducă cele trei cărți ale breviarului pe care nu le luasem, și lucrurile cele mai esențiale, și acea Sfântă Fecioară Maria a duioșiei. Și în fiecare noapte, înainte de a merge la culcare, o sărut pe Sfânta Fecioară Maria a duioșiei pe care mi-a dăruit-o arhiepiscopul vostru major, de asemenea și dimineața o salut. Așa se poate spune că încep ziua și o termin „în ucraineană”.

Și acum vă invit s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria și vă voi da binecuvântarea pe care aș vrea s-o dau împreună cu arhiepiscopul vostru.

Bucură-te, Marie…

[Binecuvântarea]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.01.2018
Publicarea pe acest sit: 30.01.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns