Discursul Papei adresat clerului, persoanelor consacrate și seminariștilor egipteni

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
de la întâlnire de rugăciune cu clerul,
călugării, călugărițele și seminariștii

Cairo, sâmbătă, 29 aprilie 2017

Preafericiri,
Iubiți frați și surori,

Al Salamò Alaikum! (Pacea să fie cu voi!)

„Aceasta este ziua făcută de Domnul, să ne bucurăm în El! Cristos a învins moartea pentru totdeauna, să ne bucurăm în El!”.

Sunt fericit să fiu între voi în acest loc unde sunt formați preoții și care reprezintă inima Bisericii catolice din Egipt. Sunt fericit să salut în voi, preoți, consacrați și consacrate din mica turmă catolică din Egipt, „drojdia” pe care Dumnezeu o pregătește pentru această țară binecuvântată, pentru ca, împreună cu frații noștri ortodocși, să crească în ea Împărăția sa (cf. Mt 13,13).

Doresc înainte de toate să vă mulțumesc pentru mărturia voastră și pentru tot binele pe care-l realizați în fiecare zi, lucrând în mijlocul atâtor provocări și adesea puține mângâieri. Doresc și să vă încurajez! Nu vă fie frică de poara cotidianului, de povara circumstanțelor dificile pe care unii dintre voi trebuie să le străbată. Noi venerăm Sfânta Cruce, instrument și semn al mântuirii noastre. Cine fuge de Cruce fuge de Înviere!

„Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția!” (Lc 12,32).

Așadar este vorba de a crede, de a mărturisi adevărul, de a semăna și a cultiva fără a aștepta recolta. În realitate, noi adunăm roadele unei cete de alții, consacrați și nu, care cu generozitate au lucrat în via Domnului: istoria voastră este plină de ei!

Și în mijlocul atâtor motive de descurajare și printre atâția profeți de distrugere și de condamnare, în mijlocul atâtor glasuri negative și disperate, voi să fiți o forță pozitivă, să fiți lumină și sare a acestei societăți; să fiți locomotiva care trage trenul înainte, îndreptat spre țintă; să fiți semănători de speranță, constructori de punți și făcători de dialog și de înțelegere.

Acest lucru este posibil dacă persoana consacrată nu cedează în fața ispitelor pe care le întâlnește în fiecare zi pe drumul său. Aș vrea să evidențiez câteva, dintre cele mai semnificative. Voi le cunoașteți, pentru că aceste ispite au fost bine descrise de primii monahi din Egipt.

1- Ispita de a se lăsa târât și a nu conduce. Păstorul cel Bun are datoria să conducă turma (cf. In 10,3-4), s-o conducă la iarbă proaspătă și la izvorul de apă (cf. Ps 23). Nu se poate lăsa târât de dezamăgire și de pesimism: „Ce pot să fac?”. Este mereu plin de inițiative și de creativitate, ca un izvor care țâșnește și atunci când este secat; are mereu mângâierea de consolare și atunci când inima sa este ostenită; este un tată când fiii îl tratează cu recunoștință dar mai ales când nu-i sunt recunoscători (cf. Lc 15,11-32). Fidelitatea noastră față de Domnul nu trebuie să depindă niciodată de recunoștința umană: „Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti” (Mt 6,4.6.18).

2- Ispita de a se plânge încontinuu. Este ușor a-i acuza mereu pe alții, datorită lipsurilor superiorilor, datorită condițiilor ecleziastice sau sociale, datorită posibilităților puține… Însă consacratul este cel care, cu ungerea Duhului Sfânt, transformă orice obstacol în oportunitate și nu orice dificultate în scuză! Cine se plânge mereu este în realitate unul care nu vrea să muncească. Pentru aceasta Domnul adresându-se păstorilor a spus: „Îndreptați mâinile moleșite și genunchii fără vlagă” (Evr 12,12; cf. Is 35,3).

3- Ispita bârfei și a invidiei. Și aceasta este urâtă! Pericolul este serios când consacratul, în loc să-i ajute pe cei mici să crească și să se bucure pentru succesele fraților și surorilor, se lasă dominat de invidie și devine unul care îi rănește pe ceilalți cu bârfa. Când, în loc să se străduiască pentru a crește, începe să-i distrugă pe cei care cresc; în loc să urmeze exemplele bune, le judecă și le diminuează valoarea lor. Invidia este un cancer care ruinează orice corp în puțin timp: „Dacă o împărăție este dezbinată în sine, împărăția aceea nu poate dăinui, iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui” (Mc 3,24-25). De fapt – nu uitați! -, „prin invidia diavolului moartea a intrat în lume” (Înț 2,24). Și bârfa este mijlocul și arma.

4- Ispita de a se compara cu alții. Bogăția se află în diversitatea și în unicitatea fiecăruia dintre noi. A ne compara cu cei care sunt mai bine ne duce adesea să cădem în supărare; a ne compara cu cei care sunt mai rău ne duce adesea să cădem în mândrie și în lene. Cine tinde să se compare mereu cu alții ajunge să se paralizeze. Să învățăm de la sfinții Petru și Paul să trăim diversitatea caracterelor, a carismelor și a opiniilor în ascultare și în docilitate față de Duhul Sfânt.

5- Ispita „faraonismului” – suntem în Egipt! -, adică a împietririi inimii și a închiderii ei în fața Domnului și a fraților. Este ispita de a ne simți deasupra celorlalți, deci de a-i supune prin laudă deșartă; de a avea prezumția de fi slujiți în loc de a sluji. Este o ispită comună încă de la început printre discipoli, care – spune Evanghelia – „pe drum discutaseră unii cu alții despre cine este mai mare” (Mc 9,34). Antidotul acestei otrave este: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor!” (Mc 9,35).

6- Ispita individualismului. Cum spune cunoscuta vorbă egipteană: „Eu, și după mine potopul”. Este ispita egoiștilor care, mergând, pierd ținta și în loc să se gândească la alții se gândesc la ei înșiși, fără să simtă nicio rușine, ba chiar justificându-se. Biserica este o comunitate a credincioșilor, trupul lui Cristos, unde mântuirea unui mădular este legată de sfințenia tuturor (cf. 1Cor 12,12-27; Lumen gentium, 7). În schimb individualistul este motiv de scandal și de conflictualitate.

7- Ispita de a merge fără busolă și fără țintă. Consacratul își pierde identitatea și începe să nu fie „nici carne nici pește”. Trăiește cu inima împărțită între Dumnezeu și mondenitate. Uită de prima sa iubire (cf. Ap 2,4). În realitate, fără a avea o identitate clară și solidă consacratul merge fără orientare și în loc să-i conducă pe alții îi risipește. Identitatea voastră ca fii ai Bisericii este aceea de a fi copți – adică înrădăcinați în rădăcinile voastre nobile și antice – și de a fi catolici – adică parte a Bisericii una și universală: ca un copac care cu cât este mai înrădăcinat în pământ cu atât este mai înalt în cer!

Dragi preoți, dragi consacrați, a rezista în fața acestor ispite nu este ușor, dar este posibil dacă suntem altoiți în Isus: „Rămâneți în mine, și eu în voi! După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot la fel nici voi, dacă nu rămâneți în mine” (In 15,4). Cu cât suntem mai înrădăcinați în Cristos, cu atât suntem mai vii și rodnici! Numai astfel persoana consacrată poate păstra uimirea, pasiunea primei întâlniri, atracția și recunoștința în viața sa cu Dumnezeu și în misiunea sa. De calitatea vieții noastre spirituale depinde cea a consacrării noastre.

Egiptul a contribuit la îmbogățirea Bisericii cu inestimabila comoară a vieții monastice. De aceea, vă îndemn să luați din exemplul sfântului Paul eremitul, al sfântului Anton, al sfinților părinți ai deșertului, al numeroșilor monahi, care cu viața lor și exemplul lor au deschis porțile cerului pentru atâția frați și surori; și astfel și voi puteți să fiți lumină și sare, adică motiv de mântuire pentru voi înșivă și pentru toți ceilalți, care cred sau nu cred, și în special pentru cei din urmă, cei nevoiași, cei abandonați și cei rebutați.

Sfânta Familie să vă ocrotească și să vă binecuvânteze pe voi toți, țara voastră și pe toți locuitorii săi. Din adâncul inimii mele urez fiecăruia dintre voi tot binele și prin intermediul vostru îi salut pe credincioșii pe care Dumnezeu i-a încredințat îngrijirii voastre. Domnul să vă dea roadele Duhului său Sfânt: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,22).

Veți fi mereu prezenți în inima mea și în rugăciunea mea. Curaj și înainte cu Duhul Sfânt! „Aceasta este ziua făcută de Domnul, să ne bucurăm în El!”. Și vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine!

 

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.04.2017
Publicarea pe acest sit: 29.04.2017
Etichete: ,

Comments are closed