Discursul Papei adresat Asociației Teologice Italiene

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
adresat Asociației Teologice Italiene
Vatican, 29 decembrie 2017

Iubiți frați și surori,

Vă adresez bun-venit și îi mulțumesc președintelui vostru pentru cuvintele sale. În aceste zile suntem cufundați în contemplarea bucuroasă a misterului Dumnezeului nostru, care până acolo s-a implicat și s-a compromis cu săraca noastră omenitate încât a trimis în ea pe Fiul său și a luat, în El, trupul nostru fragil. Fiecare gândire teologică creștină nu poate decât să înceapă mereu și neîncetat de aici, într-o reflecție care nu va epuiza niciodată izvorul viu al Iubirii divine, care s-a lăsat atins, privit și gustat în ieslea din Betleem.

În 2017, Asociația Teologică Italiană a împlinit o jumătate de secol. Îmi este plăcut să mă unesc cu voi în a aduce mulțumire Domnului pentru cei care au avut curajul, în urmă cu cincizeci de ani, să ia inițiativa de a da viață Asociației Teologice Italiene; pentru cei care au aderat la ea în acest timp, oferind prezența lor, inteligența lor și efortul unei reflecții libere și responsabile; și mai ales pentru aportul pe care Asociația voastră l-a dat dezvoltării teologice și vieții Bisericii, cu o cercetare care și-a propus mereu – cu efortul critic care-i revine – să fie în sintonie cu etapele fundamentale și provocările vieții ecleziale italiene.

Este vrednic de amintit faptul că Asociația Teologică Italiană s-a născut, așa cum afirmă primul articol din Statutul vostru, „în spiritul de slujire și de comuniune indicat de Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican”. Biserica trebuie să se refere mereu la acel eveniment, cu care a început „o nouă etapă a evanghelizării” (Bula Misericordiae vultus, 4) și cu care ea și-a asumat responsabilitatea de a vesti Evanghelia într-un mod nou, mai potrivit unei lumi și unei culturi profund schimbate. Este evident că acel efort cere întregii Biserici, și teologilor în mod deosebit, să fie receptat după o „fidelitate creativă”: având conștiința că în acești 50 de ani au avut loc ulterioare schimbări și având încrederea că Evanghelia poate continua să atingă și femeile și bărbații de astăzi. De aceea vă cer să continuați să rămâneți fideli și ancorați, în munca voastră teologică, în Conciliu și în capacitatea pe care a arătat-o Biserica acolo de a se lăsa fecundată de noutatea perenă a Evangheliei lui Cristos; așa cum ați făcut, de altfel, în aceste decenii, după cum atestă temele alese și tratate de voi în Congresele și în Cursurile de actualizare, precum și recenta lucrarea consistentă de comentariu la toate documentele Conciliului al II-lea din Vatican.

În mod deosebit, este un rod clar al Conciliului și o bogăție care nu trebuie risipită faptul că ați observat și continuați să simțiți exigența de „a face teologie împreună”, ca Asociație, care are astăzi peste 330 de teologi. Acest aspect este un fapt de stil, care exprimă deja ceva esențial din Adevărul în slujba căruia se pune teologia. De fapt, nu se poate crede că se slujește Adevărul unui Dumnezeu care este Iubire, comuniune veșnică a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt și al cărui plan mântuitor este acela al comuniunii oamenilor cu El și între ei, făcând asta în mod individualist, particularist sau, mai rău, într-o logică de competiție. Cercetarea teologilor nu poate să fie decât o cercetare personală; dar a unor persoane care sunt cufundat într-o comunitate teologică cea mai amplă posibilă, din care se simt și fac realmente parte, implicate în legături de solidaritate și chiar de prietenie autentică. Acesta nu este un aspect accesoriu al slujirii teologice!

O slujire de care astăzi continuă să fie o mare nevoie în Biserică. De fapt, este adevărat că pentru a fi în mod autentic credincioși nu este necesar să fi desfășurat cursuri academice de teologie. Există un simț al realităților credinței care aparține întregului popor al lui Dumnezeu, și al celor care nu au mijloace intelectuale deosebite pentru a-l exprima, și care cere să fie interceptat și ascultat – mă gândesc la vestitul infailibil in credendo: trebuie să mergem adesea acolo – și există persoane chiar foarte simple care știu să-și ascută „ochii credinței”. În această credință vie a sfântului popor credincios al lui Dumnezeu fiecare teolog trebuie să se simtă cufundat și de care trebuie să se știe și susținut, transportat și îmbrățișat. Însă asta nu elimină ca să existe mereu necesitatea acelei munci teologice specifice prin intermediul căreia, așa cum spunea sfântul învățător Bonaventura, se poate ajunge la acel credibile ut intelligibile, la ceea ce se crede deoarece este înțeles. Și este o exigență a comunicării credinței, pentru ca să apară mereu și pretutindeni că ea nu numai că nu mutilează ceea ce este uman, ci se prezintă mereu ca apel la libertatea persoanelor.

Mai ales în dorința și în perspectiva unei Biserici în ieșire misionară slujirea teologică, în această perioadă istorică, este deosebit de importantă și urgentă. De fapt, o Biserică ce se regândește astfel se preocupă, așa cum am spus în Evangelii gaudium, să facă evident femeilor și bărbaților care este centrul și nucleul fundamental al Evangheliei, adică „frumusețea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestate în Isus Cristos mort și înviat” (nr. 36). O astfel de misiune de esențialitate, în perioada complexității și a unei dezvoltări științifice și tehnice fără precedent și într-o cultură care a fost impregnată, în trecut, de creștinism dar în care astă pot să șerpuiască viziuni deformate despre însăși inima Evangheliei, face de fapt indispensabilă o mare muncă teologică. Pentru ca Biserica să poată continua să facă auzit femeilor și bărbaților de astăzi centrul Evangheliei, pentru ca Evanghelia să ajungă cu adevărat la persoane în singularitatea lor și pentru ca să impregneze societatea în toate dimensiunile sale, nu se poate face abstracție de misiunea teologiei, cu efortul său de a regândi marile teme ale credinței creștine în cadrul unei culturi profund schimbate.

Este nevoie de o teologie care să-i ajute pe toți creștinii să vestească și să arate, mai ales, fața mântuitoare a lui Dumnezeu, pe Dumnezeul milostiv, în special în fața unor provocări inedite care implică astăzi umanul: ca aceea a crizei ecologice, a dezvoltării neuroștiințelor sau a tehnicilor care pot să-l modifice pe om; ca aceea a inegalităților sociale tot mai mari sau a migrațiilor unor întregi popoare; ca aceea a relativismului teoretic dar și al celui practic. Și este nevoie, pentru aceasta, de o teologie care, așa cum este în cea mai bună tradiție a Asociației Teologice Italiene, să fie formată din creștine și creștini care să nu se gândească să vorbească numai între ei, ci să știe să fie în slujba diferitelor Biserici și a Bisericii; și care să-și asume și misiunea de a regândi Biserica pentru ca să fie conformă Evangheliei pe care trebuie s-o vestească.

Îmi face plăcere să știu că de atâtea ori și în diferite moduri, chiar recent, ați făcut deja asta: tratând în mod explicit tema vestirii Evangheliei și a forma Ecclesiae, a sinodalității, a prezenței ecleziale în context de laicitate și democrație, a puterii în Biserică. De aceea îmi doresc ca toate cercetările voastre să poată fecunda și îmbogăți tot poporul lui Dumnezeu. Și aș vrea să adaug câteva gânduri care mi-au venit în minte în timp ce vorbeai tu. A nu pierde capacitatea de a ne uimi; a face teologie în uimire. Uimirea care ni-l aduce pe Cristos, întâlnirea cu Cristos. Este ca aerul în care reflecția noastră va fi mai rodnică. Și repet și un alt lucru pe care l-am spus: teologul este cel care studiază, gândește, reflectează, dar face asta în genunchi. A face teologie în genunchi, ca marii Părinți. Marii Părinți care gândeau, se rugau, adorau, lăudau: teologia puternică, ce este fundament al întregii dezvoltări teologice creștine. Precum și a repeta un al treilea lucru pe care l-am spus aici, dar vreau să-l repet pentru că este important: a face teologie în Biserică, adică în sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, care are – o voi spune cu un cuvânt non-teologic – care are „adulmecarea” credinței. Îmi amintesc odată, la o spovadă, dialogul pe care l-am avut cu o bătrână portugheză care se acuza de păcate care nu existau, dar era așa de credincioasă! Și eu i-am pus câteva întrebări și ea răspundea bine; și la sfârșit mi-a venit să-i spun: „Dar spuneți-mi, doamnă: dumneavoastră ați studiat la Gregoriana?”. Era chiar o femeie simplă, simplă, dar avea „adulmecarea”, avea sensus fidei, acela care în credință nu poate greși. Acest lucru îl preia Conciliul al II-lea din Vatican.

Vă binecuvântez din inimă și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.12.2017
Publicarea pe acest sit: 29.12.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns