Discursul IPS Perisset la conferirea titlului de doctor „honoris causa” Cardinalului Ratzinger

Discursul IPS Jean-Claude Perisset,
Nunțiu Apostolic în România,
la conferirea titlului de doctor „honoris causa”
Cardinalului Joseph Ratzinger,
astăzi Papa Benedict al XVI-lea

Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca
4 noiembrie 2005

Onorate Domnule Președinte,
Stimate Domnule Rector al Universității „Babeș-Bolyai”,
Stimați membri ai Senatului Universității,
Excelențele Voastre, Onorați Autoritați civile,
Stimați Profesori și Colaboratori ai Universității,
Dragi Studenți și Studente,

În numele Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea, căruia Universitatea „Babeș-Bolyai”, cu cele patru Facultăți teologice ale sale, a conferit titlul de Doctor „honoris causa” pentru activitatea sa teologică, încă de pe vremea în care papa era Cardinalul Joseph Ratzinger, Prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței în Vatican, mulțumesc Senatului Universității și mai ales Președintelui Andrei Marga, Rectorului Nicolae Bocșan și celor patru Decani ai aceleiași Facultăți de teologie, pentru această conferire a titlului de Doctor „honoris causa” din partea Universității voastre. Această distincție este o recunoștință față serviciul adus sțiinței teologice, încă de când era tânăr profesor pe lângă Școala Superioară de filosofie și de teologie din Freising – în care studiase – până la catedra de dogmatică și de istorie a dogmelor Universității din Regensburg, unde a fost și vice-președinte, atunci când a fost numit de Papa Paul al VI-lea Arhiepiscop de München-Freising în 24 martie 1977.

1.- Din imensa activitate teologică, voi aminti doar funcția sa de consilier al Cardinalului Joseph Frings, din Köln, din timpul Conciliului Vatican II, muncă care i-a dat ocazia de a frecventa pe unii dintre cei mai mari teologi ai Conciliului, cum ar fi Yves Congar, Jean Danielou, Henri de Lubac, care aveau o altă formare culturală față de cei doi frați Karl și Hugo Rahner, Hans Kung din Germania pe care el îi cunoștea; și bineînțeles era informat și despre operele marilor profesori ai Facultăților de Teologie protestante cum ar fi Rudolf Bultmann, Karl Barth, Oscar Cullmann. Rolul tânărului teolog-consilier – care avea doar puțin peste treizeci și cinci de ani – împreună cu bine cunoscutul Karl Rahner era de a prezenta o schemă alternativă la proiectul care urma să fie Constituția dogmatică „Dei Verbum”, care se poate asemăna cu noviciatul prin care Duhul Sfânt a pregătit teologul să devină – cu aproape douăzeci de ani mai târziu – „custode” al ortodoxiei al doctrinei ca Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. În experiența sa personală, Joseph Ratzinger a trăit ceea ce propun cele douăsprezece Teze, publicate în 6 iunie 1976 de către Comisia teologică internațională – al cărui membru era în perioada respectivă – asupra „raportului reciproc dintre magisterul ecleziastic și teologie”. Găsim aceste teze reelaborate în Enciclica Papei Ioan Paul II „Fides et ratio”, din 14 septembrie 1998, la care a colaborat cu siguranță și Prefectul Ratzinger, mai ales la capitolul „teme actuale pentru teologie” (FeR, n. 92-99).

Citez definiția teologului propusă în prima teză: „Se numesc teologi acei membri ai Bisericii care, prin intermediul studiilor și prin viața trăită în comunitatea de credință a Bisericii, sunt chemați să aprofundeze cuvântul Domnului – pe baza misiunii canonice – învățând pe alții”.

Amintesc aici două elemente care marchează în mod semnificativ toată munca teologului Joseph Ratzinger: studiul și viața trăită în comunitatea de credință a Bisericii. Cunoaștem din biografia sa, cât a avut de suferit când și-a pregătit teza de abilitare, sub îndrumarea lui Gottlieb Sohngen, pe lângă seminarul teologic din Freising, din pricina opoziției manifestate de coreferentul Michael Schmaus „deoarece nu răspundea criteriilor de rigoare științifică cerute pentru astfel de opere”, scrie Ratzinger în biografia sa. Apoi adaugă că în momentul în care părinții săi au hotărât să vină și să locuiască împreună cu el la Freising: „Era ca și cum un fulger m-ar fi trăsnit din cerul senin. Am simțit cum pică lumea pe mine. Ce ar fi simțit părinții mei, care au venit la mine, la Freising, cu bună credință, dacă acum, din pricina acestui faliment, ar fi trebuit să nu mai lucrez în învățământ” (A. Tornielli, Benedetto XVI – il custode della fede, La biografia, 2a Ed. Pieme, 2005 pag. 60). Toate acestea s-au întâmplat în anul 1956 de sărbătoarea Paștelui. Însă Joseph Ratzinger nu s-a lăsat învins, a reluat și a restructurat lucrarea, pe care a prezentat-o în toamnă și care a fost acceptată în primăvara anului 1957.

2.- Această încercare științifică îi permite tânărului teolog să aprofundeze tema cercetărilor sale: „Istoria teologiei de Sfântul Bonaventura”, și să concluzioneze că conceptul de „revelație” în secolul al XIII-lea nu este cel actual, care identifică Revelația cu totalitatea conținuturilor revelate, deci un concept pe care îl putem numi „obiectiv”; ci „subiectiv”, adică „Revelația” înseamnă lucrarea lui Dumnezeu exprimată în om. Așadar, pentru Sfântul Bonaventura termenul de „Revelație” este un concept mai amplu al rezultatului său, printre care se află și Sfânta Scriptură. Aceasta ne-o explică Ratzinger în biografia sa: „deci revelația precedă Scriptura și se reflectă în ea, și nu este pur și simplu identică cu ea. În afară de aceasta mai înseamnă că revelația este întotdeauna mai măreață decât doar scrierile. În consecință, se poate deduce, că nu poate exista un ceva „Sola Scriptura” („numai prin intermediul Scripturii”), căci de Scriptură este legat subiectul care cuprinde Biserica, și cu aceasta s-a dat deja și sensul esențial al tradiției” (A. Tornielli, op. cit. pag. 61).

Această constatare corespunde exact cu ceea ce ne învăța pe noi Profesorul de dogmatică în seminarul din Fribourg, Charles Journet (mare specialist în eclesiologie, care mai apoi a devenit Cardinal fiind și el prezent la ultima sesiune a Conciliului Vatican II), și anume că: „Scriptura nu poate fi înțeleasă decât în Biserica care o transmite”; deci obiectul este în același timp subiect, Scriptura „purtată” de curentul Tradiției.

Constituția dogmatică a Conciliului Vatican II „Dei Verbum” spune despre acesta: „Ceea ce a fost transmis de către Apostoli cuprinde tot ceea ce îl ajută pe poporul lui Dumnezeu să ducă o viață Sfântă și să-și sporească credința; astfel Biserica, în învățătura, în viața și în cultul său, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce crede. Această Tradiție, care vine de la Apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistența Duhului Sfânt; … Biserica, pe măsura trecerii veacurilor tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu” (DV, N. 8).

Apoi, în continuare, la nr. 9 al aceleiași Constituții conciliare, se tratează despre relațiile reciproce dintre Tradiție și Sfânta Scriptură, și anume: „Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop” (DV, N. 9), pentru a lua în considerație deci la nr. 10 rolul Magisteriului în contact cu Revelația: „Misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos. Acest Magisteriu nu este însă deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujește, învățând numai ceea ce a fost transmis,…” (DV N. 10).

3.- Întorcându-mă la definiția teologului, putem citi în Documentul „Donum veritatis”, publicată de Congregația pentru Doctrina Credinței în 24 mai 1990, sub conducerea Cardinalului Joseph Ratzinger, că „Printre vocațiile suscitate de Duhul Sfânt în Biserică se distinge cea a teologului, care în mod particular are funcția de a obține, în comuniune cu Magisteriul, o inteligență mereu mai profundă a cuvântului lui Dumnezeu cuprinsă în Scriptura inspirată și transmisă de Tradiția vie a Bisericii” (DoVe N. 6). Această descriere face ecou bine cunoscutului principiu că teologia este „fides quaerens intellectum”.

Urmează Instrucțiunea „Donum veritatis”: „Teologia cercetează ‘rațiunea credinței’ și celor care o studiază le oferă această rațiune ca pe un răspuns, constituind parte integrantă a ascultării acestei porunci, pentru că oamenii nu pot să devină ucenici dacă adevărul cuvântului de credință nu le este prezentat (Cf. Rm 10,14s) (DoVe N. 7).

Dar nu este suficient să rămânem pe linia intelectului, în exprimarea ideilor. Dacă Dumnezeu se revelează, este pentru ca omul să-i dea răspunsul și să-și conformeze propria viață cu cea a lui Dumnezeu însuși, așa cum Isus a spus celor Iudei care crezuseră în el: „dacă veți rămâne credincioși cuvântului meu, veți fi cu adevărat ucenicii mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Io 8, 31-32). De aceea același teolog este invitat să trăiască din ceea ce tratează știința teologică, așa cum o amintește același Document „Donum veritatis”: „Deoarece obiectul teologiei este adevărul, Dumnezeul cel viu și planul său de mântuire revelat în Isus Cristos, teologul este chemat să intensifice viața sa de credință și să-și unească mereu cercetările sale științifice cu rugăciunea. Astfel va fi mai deschis la sensul supranatural al credinței de care depinde și care îi va apărea ca o regulă sigură pentru a conduce reflexia sa și pentru a măsura corectitudinea concluziilor sale” (DoVe N. 8).

Știți bine că marii teologi ai Bisericii Catolice, ca de exemplu Sfântul Toma de Aquino, cu cât înaintau în cercetările lor, cu atât petreceau mai mult timp în rugăciune silențioasă, în contemplație în fața lui Cristos prezent în Euharistie.

Pentru a înțelege atenția acordată Sfintei Liturghii de teologul Ratzinger, va trebui să citim una dintre ultimele sale opere majore: „Der Geist der Liturgie – eine Einführung” (Herder, 1999). În această operă, care cuprinde cele înfăptuite în acea vreme de Romano Guardini – ca era aproape o „stea polară” în câmpul teologic-pastoral pentru Joseph Ratzinger – acesta „nu vrea să expună dispute științifice și cercetări, ci să ajute să se înțeleagă credința și să contribuie ca aceasta să aibă deplina expresie a formei sale esențiale în liturghie” (Prefața Autorului cărții).

Văd în acest angajament al teologului Ratzinger expresia pastorală a cercetărilor științifice și teologice. Pentru voi cei de față, Profesori și Studenți, această problematică cred că este foarte importantă, pentru ca conferirea titlului de Doctor „honoris Causa” acordat teologului Joseph Ratzinger să fie pentru voi un stimulent în cercetarea voastră științifică personală. În legătură cu aceasta aș dori să amintesc cele spuse la ultima intervenție orală referitor la schema Decretului „Presbyterorum ordinis”, la încheierea Conciliului Vatican II, de către un alt teolog, specialist în patristică, proaspăt numit la sediul metropolitan de Torino, Michele Pellegrino, și anume că Preoții care se dedică studiului sau învățământului, adică sunt activi în cercetarea științifică, îndeplinesc o misiune pastorală în Biserică, mai ales față de confrații lor în minister (Cf. Acta syn, IV, P V pag. 200-203).

Așadar este normal ca un teolog să facă cercetări asupra argumentelor care pornesc de la teme referitoare în cea mai mare parte la profesiunea de credință, cum ar fi Preasfânta Treime, Cuvântul Întrupat, Biserica, pentru cei care cercetează situația concretă a Bisericii, ecumenismul sau misiunea sa în zilele noastre.

4.- De altfel există o carte scrisă de teologul Joseph Ratzinger „Kirche, Ökumene und Politik – Neue Versuche zur Ekklesiologie” (Einsiedeln, 1987), care reia diferitele sale studii asupra acestor teme oarecum actuale, ca un al doilea volum după cel publicat în 1969 „Das neue Volk Gottes – Entwürfe zur Ekklesiologie” (Düsseldorf, 1969). De fapt, în lectura versiunii franceze a primului (Eglise, Oecuménisme et Politique”, Paris, 1987), am notat că participarea la Conciliul Vatican II a marcat teologul percepția misterului Bisericii ca „Popor al lui Dumnezeu”, pentru a echilibra viziunea până atunci dominantă a „Corpului mistic al lui Cristos”. Autorul spune în Prefață: „temele fundamentale au rămas aceleași: problema naturii Bisericii, structura sa și cea a ecumenismului, și perspectiva relației dintre Biserică și lume. Dar accentele sunt analizate în mod diferit, devenind necesare noi cercetări” (pag. 7 – începând de aici toate trimiterile parvin de la ediția din limba franceză).

Aș dori acum, înainte de a încheia, să atrag atenția asupra fiecăruia dintre aceste trei câmpuri câte o problematică, în speranța că, într-un viitor apropiat, cele patru Facultăți de Teologie, și de ce nu și vreo altă Facultate cum ar fi cea de Litere, Facultatea de Drept și de Sociologie, să propună un seminar universitar comun asupra unor teme tratate aici sau asupra altora asemănătoare.

1.- prima temă se referă la Biserică ca „Popor al lui Dumnezeu” luat în considerație în capitolul trei fiind primul articol al cărții: „Ecleziologia Conciliului Vatican II”. În concluzie, după ce am expus doctrina Bisericii ca „Trup al lui Cristos”, care se manifestă în cea mai mare parte în Enciclica „Mystici Corporis” de Pius al XII-lea (29 iunie 1943), arătându-ne stima dar și limitele, teologul Ratzinger demonstrează cum noțiunea de Biserică „Popor al lui Dumnezeu”, conformă cu cea din Vechiul Testament pentru poporul ales, permite preîntâmpinarea acestor limite, mai ales în câmpul ecumenic. El vede primele semne pe de o parte în teologia lui Henri de Lubac, care concretizează ideea de Trup al lui Cristos în sensul ecleziologiei euharistice, deschizând-o la problemele particulare ale structurii juridice ale Bisericii și a raporturilor dintre Biserica locală și Bisericile universale; pe de altă parte în mișcarea care a luat ființă în Germania în anii 30, a raporturilor dintre elementul vizibil și cel invizibil al Bisericii, între drept și har, între ordine și viață.

Toate aceste concepte, de fapt, mai sunt încă vrednice de luat în seamă, însă dificultatea stă în a crede că nu sunt în opoziție unele cu altele ci în unitate. Noțiunea de „Trupul lui Cristos” care definește Biserica aduce cu sine pericolul de a identifica Biserica cu Cristos în așa fel încât orice critică adusă împotriva Bisericii să fie considerată un atac direct împotriva lui Cristos. „Era necesar – zicea el – să se scoată în evidență diferența cristologică: Biserica nu este identică cu Cristos, ci este pusă dinaintea Lui: Biserica este pentru păcătoși și are nevoie de o continuă purificare și reînnoire. Este nevoie de o continuă transformare în Biserică” (pag. 29).

Această afirmație explică astăzi, de ce a putut fi posibil, în timpul Marelui Jubileu al anului 2000, să se ceară iertare pentru greșelile Bisericii, subiect care a provocat multe discuții, dacă nu chiar împotriviri, din partea celor care au rămas încă ancorați la noțiunea de „Biserică – Trupul lui Cristos”, fără a ține seama că Biserica este formată din „Poporul lui Dumnezeu”. Acum se înțelege de ce la Calea Crucii din Vinerea Sfântă – trăită atât de intens de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, aceasta fiind aproape o prevestire a morții sale apropiate -, Cardinalul Ratzinger care pregătise textele a folosit ca rugăciune pentru a noua stațiune, a treia cădere a lui Isus sub povara crucii: „Doamne, adesea Biserica ta pare să fie o barcă care se scufundă, o barcă în care intră apa prin toate părțile. Chiar și în cultura ta de grâu se vede mai multă neghină decât grâu. Haina și chipul Bisericii Tale ne înspăimântă. Din păcate noi înșine le murdărim! Noi înșine te vindem de fiecare dată, în spatele cuvintelor alese pe care le folosim, în spatele marilor gesturi. Ai milă de Biserica ta: și de tot ce se petrece în interiorul ei”.

Aceste cuvinte puternice de căință pot fi înțelese numai dacă ne considerăm membri ai „Poporului lui Dumnezeu”, ca cel din Vechiul Testament, care a rămas poporul ales în ciuda infidelităților sale repetate față de Dumnezeu care l-a eliberat din sclavia Egiptului. Teologii ne spun despre aceasta, că suntem un popor în drum spre Împărăție, și că „granițele Regatului trec prin inima noastră”, aceasta înseamnă că avem nevoie în continuare de a ne converti pentru a oferi din ce în ce mai mult spațiu harului lui Dumnezeu care ne mântuiește, până vom fi complet eliberați de propria noastră voință pentru a împlini, asemenea lui Isus, numai voința Tatălui.

2.- Referitor la câmpul ecumenic, mai rămânem încă la aceeași descriere a Bisericii ca „Popor al lui Dumnezeu”. Ratzinger afirmă că „dacă conceptul de ‘popor al lui Dumnezeu’ a fost introdus de Conciliu, acesta a fost mai ales ca o ‘punte ecumenică’ ” (pag. 28). Acest argument a fost discutat în mod explicit în Conciliu, atunci când s-a tratat despre apartenența Bisericii. De fapt, noțiunea de „Trupul lui Cristos” așa cum a fost prezentată de Pius al XII-lea în Enciclica „Mystici Corporis” cere trei elemente: „botezul, adevărata credință și apartenență la unitatea juridică a Bisericii. Cei care nu erau catolici erau complet excluși de apartenența la Biserică. Într-o țară ca Germania, unde problema ecumenică este mai ales acută, o astfel de afirmație trebuia să conducă la polemici violente, mai ales că Codul de Drept Canonic oferea o altă perspectivă. Pe baza tradiției juridice a Bisericii cuprinsă în Codul de Drept Canonic, botezul fonda o formă inalienabilă de apartenență constitutivă a Bisericii. Devenea astfel evident că în anumite împrejurări determinate, se putea acorda mai multă mobilitate și deschidere unei concepții ‘mistice’ ” (pag. 27).

Admir faptul că un teolog dogmatic ca Ratzinger recunoaște că, în anumite cazuri, dreptul canonic permite modificarea anumitor afirmații dogmatice pentru o înțelegere mai completă a misterului Bisericii. Și profesorul nostru de Drept Canonic de la Gregoriana, regretatul P. Jean Beyer, SJ, ne explica pentru a ne face să înțelegem că Dreptul Canonic este și o cunoaștere teologică, pentru că tratează despre Dumnezeu, mai ales despre Biserică, și Poporul lui Dumnezeu în membrii săi.

O altă consecință ecumenică a pozițiilor luate de teologul Joseph Ratzinger este noțiunea de Revelație, după cum am spus un pic mai înainte. Referitor la raporturile dintre autoritate și receptarea învățăturii Bisericii, el scrie că „În mod incontestabil, pentru creștini, Sfânta Scriptură este norma fundamentală a credinței creștine, autoritatea centrală prin care Cristos însuși își exercită autoritatea sa în Biserică. De aceea, fiecare învățătură din Biserica catolică este în ultimă instanță o interpretare a Sfintei Scripturi, care la rândul ei, nu este altceva, decât exegeza cuvântului viu al lui Isus Cristos: principiul ultim nu este ceea ce stă scris ci viața pe care Domnul a transmis-o Bisericii sale și în care Scriptura posedă și ea viața și este viața” (pag. 99);

Și în continuare: „Proeminența Sfintei Scripturi ca mărturie a Bisericii și ca spațiu vital al acestei mărturii se află deci într-un raport reciproc și indisolubil și nu ne putem gândi la unul fără să ne gândim și la celălalt” (pag. 99).

3.- În sfârșit, în ce privește lumea politică, Joseph Ratzinger, scoate bine în evidență identitatea proprie a Bisericii și cea a politicii, fără confuzii, dar și fără opoziție sau indiferență a uneia față de cealaltă. Experiența din 1968, trăită din plin de Profesorul Ratzinger, care pe atunci se afla la Tubingen, unul dintre focarele majore ale mișcărilor studențești din Germania. El ne explică originea ca pe o derivă a învățământului teologic, scriind referitor la aceasta: „când în sânul unei Universități construite după model pozitivist, teologia este destul de ingenuă nu numai pentru a explica condițiile istorice în care Sfântul Ioan putea să scrie ‘la început era cuvântul’, dar și să creadă în această frază și să vadă adevărul, și pornind de la acesta să se pună problema adevărului, ea merge împotriva sistemului și nu intră în auto înțelegerea unei universități moderne. De aceea trebuie ca ea să se adapteze” (pag. 210). De fapt, această adaptare se face prin explicarea condițiilor istorice în care au apărut textele sacre, cu tentativa de a construi din nou geneza lor pentru ca mai târziu să fie confruntate cu alte interpretări de pe parcursul istoriei, ceea ce conduce teologia la a fi o știință între alte științe, pozitivistă ca și ele, și fără capacitatea de a se pune deasupra contingențelor umane. De aceea, studenții, obosiți de atâta „tehnicism”, au optat pentru o teologie care să nu mai fie orientată spre trecut, în istorie, ci în viitor, pentru a construi o lume mai bună. „Ortodoxiei” se opune „ortopraxis” (acțiunea orto-practică): „Adevărul trebuie să ia ființă pornind de la un decret uman, a cărui filozofie practică elaborează deprinderile. Iată de ce, nu este la întâmplare că revolta din 1968 în Germania are la origine în general Facultățile de Teologie” (pag. 211).

În ce privește raportul dintre teologie (cunoașterea lui Dumnezeu) și politică, Joseph Ratzinger întemeiază această legătură pe cuvintele lui Isus „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu” (Mt 22,21), căci această afirmație a lui Isus a schimbat legăturile religiei cu politica, anterior confundată cu sacrul. Aceasta explică de ce Imperiul Roman s-a opus cu înverșunare creștinismului. Din această diferență ia ființă și noțiunea occidentală de libertate, deoarece persoana umană este în același timp cetățean al cerului și cetățean al pământului: „Statul nu mai este purtător al unei autorități religioase care să pătrundă până la partea cea mai tainică a conștiinței umane. El reînvie, dincolo de sine însuși la o altă comunitate care constituie fundamentul său moral. Biserica, de partea sa, este cuprinsă în ea însăși ca instanță morală ultimă. Însă ea este fondată pe o adeziune voluntară… Astfel, fiecare dintre aceste două comunități este limitată în raza sa de acțiune, și libertatea se sprijină pe echilibrul acestei relații (între cele două)” (pag. 216).

Așadar, Biserica, ca instanță morală ultimă se consideră implicată în problematicile politice, pentru a ilumina cu valorile provenite de la revelație mintea celui care este chemat să decidă comportamentul social al cetățenilor. Dimpotrivă, când Statul se pretinde ca normă ultimă de comportament, vom vedea în ce stadiu este libertatea, demnitatea omului și conviețuirea socială: „Statul ideologic este totalitar. El trebuie obligatoriu să devină ideologic dacă nu există în fața lui o autoritate a conștiinței, liberă și în mod public recunoscută…

Iată deci definiția implicării fundamentale a politicii Bisericii, așa cum o înțeleg eu: ea trebuie să vegheze asupra menținerii echilibrului a unui sistem dualist, care să fie fundamentul libertății. De aceea, Biserica trebuie să aibă spațiu în sfera dreptului public și nu să se retragă pur și simplu în sfera dreptului privat” (pag. 218).

Se înțelege deci de ce, în ajunul morții Papei Ioan Paul al II-lea, în momentul în care el a intervenit la Subiaco unde a primit Premiul Sfântul Benedict „pentru promovarea vieții și familiei în Europa”, cardinalul Joseph Ratzinger spunea, referitor la semnificația și la limitele actualei culturi raționaliste: „chiar și refuzul de a se adresa lui Dumnezeu (în Constituția pentru Europa), nu este o expresie de toleranță care vrea să protejeze religiile non teiste și demnitatea ateilor și a gnosticilor; ci dimpotrivă, este expresia unei conștiințe care ar vrea să-l vadă pe Dumnezeu șters definitiv din viața publică a umanității și lăsat deoparte în spațiul subiectiv de rămășițe culturi ale trecutului. Relativismul care constituie punctul de plecare a toate acestea, devine astfel un dogmatism care se crede în posesia cunoașterii definitive a dreptății, și cu dreptul de a considera tot ce rămâne numai ca un stadiu de umanitate de alt fel depășită și care poate să fie în mod adecvat relativizată. În realitate aceasta înseamnă că avem nevoie de rădăcini pentru a supraviețui și că nu trebuie să îl pierdem din vedere pe Dumnezeu, dacă vrem ca demnitatea umană să nu dispară” (sfârșitul capitolului cu paragraful „Significato e limiti dell’attuale cultura razionalista”).

Acum, pentru că la această Universitate „Babeș-Bolyai” îl avem în mijlocul nostru pe teologul Joseph Ratzinger printre membrii săi, ca Doctor „honoris causa”, nu îmi rămâne decât să doresc ca numeroasele sale scrieri, cărți și articole, să fie făcute obiect de studiu în această Universitate. Sper că nu vor lipsi sursele pentru a face posibilă cercetarea științifică și eficace a tuturor, într-o legătură rodnică între „fides et ratio”, dar îmi voi da silința să procur sursele care sunt de fapt scrierile teologice ale lui Joseph Ratzinger, astăzi Papa Benedict al XVI-lea.

Universitatea „Babeș-Bolyai”
Cluj-Napoca, 4 noiembrie 2005

+ Jean-Claude Périsset
Nunțiu Apostolic

Autor: IPS Jean-Claude Perisset
Copyright: Catholica.ro
Publicarea în original: 04.11.2005
Publicarea pe acest sit: 04.11.2005
Etichete:

Lasă un răspuns