Discurs Nunţiului la lansarea cărţii „O nouă cale”

Discursul IPS Jean-Claude Perisset, Nunțiu Apostolic în România și Rep. Moldova
la lansarea cărții „O nouă cale” scrisă de Chiara Lubich
Facultatea de Teologie, București, 24 februarie 2004

O nouă cale – spiritualitatea unității

Excelențele Voastre,
Stimați membri ai Consiliului Central al Operei Mariei,
Dragi Preoți și Călugărițe,
Dragi Focolarine și Focolari,
Stimat auditoriu,

Nu intenționez să o prezint pe Chiara Lubich, deoarece o cunoaștem foarte bine cu toții, ca fondatoare a Operei Mariei, de mai bine de 60 de ani, din 7 decembrie 1943 la Trento, în plin război mondial.

Însă mi s-a cerut să prezint această carte a sa pe care eu aș numi-o „testament spiritual” – și îi doresc o viață lungă, ei care a împlinit deja 83 de ani ca și Sfântul Părinte. De ce spun aceasta? Pentru că am impresia că ea a scris această carte făcând un rezumat, cules din esențialul spiritualității proprii a Operei Mariei sau Mișcarea Focolarelor, ca „spiritualitate colectivă„, când explică cum a procedat atunci când l-a scris:

În acest scop ne vom sluji de scrieri, scrisori etc., datând mai ales de la începuturile Mișcării”(pag. 31).

Apoi, când se citesc ultimele pagini, dedicate mai direct la structurile Mișcării, nu se poate să nu ne gândim la amprenta pe care Chiara vrea să o lase în Biserică, ca mărturie a răspunsului său la carisma primită de Duhul Sfânt.

Deci, însăși Chiara Lubich culege, asemenea unei albine care își adună mierea prin vizitarea a mii de flori, punctele pe care le crede că urcă spre înălțimi din propria experiență spirituală, pentru a împărți această comoară cu toți cei care aparțin Mișcării și cu toți cei care vor să o împărtășească. Făcând aceasta, ea își exprimă carisma de „fondatoare” a mișcării, sau mai bine zis, de purtătoarea de cuvânt a Duhului Sfânt, pentru că El este cel care a făcut să răsară în Biserică și pentru Biserică, în lume și pentru lume, această formă nouă de a trăi astăzi ca ucenici ai lui Cristos. Cînd Papa Ioan al XXIII (douăzeciși treilea) anunța Conciliul Vatican II, numindu-l anticipat „o nouă coborâre a Duhului Sfânt”, de fapt, Duhul lucra deja în aceste fete din Trento și în toți cei care își împărtășeau experiența unui apostolat înrădăcinat în Dumnezeu Iubire pe care îl manifestă prin același angajament apostolic.

Fac aici o paranteză, pentru a fonda, sau mai bine zis pentru a justifica prezentarea mea asupra cuvintelor lui Chiara, cuvinte care sunt pentru mine nu numai o încurajare de a mă exprima asupra unei opere de ale sale – ca și pentru Excelențele lor Episcopii aici de față care vor lua și ei cuvântul – dar este aproape ca o semnătură în alb ceea ce voi spune de acum. Ascultați ceea ce Chiara scria în 1956:

„Din experiență putem spune că Episcopii sunt diferiți de ceilalți. Simțim aceasta când le povestim despre spiritualitatea noastră sau când ne vorbesc. Cuvântul lor are o greutate un balsam care îl deosebește de îndată de cel al unui preot sau teolog oricât de sfânt. Au apoi harul de a merge la esențial și cuvântul lor are un suflu larg. Este carisma lor” (citat în Oameni în slujba tuturor, în Scrieri spirituale/4, p.99, aici la pag. 58).

Deci, prin puterea acestei „binecuvântări” a lui Chiara în calitate de Episcop, voi continua cu seninătate și bucurie de a prezentarea cărții care astăzi va fi lansată: „O nouă cale – spiritualitatea unității”.

1.- Chiara numește această spiritualitate „colectivă”. Eu aș prefera să uit acest adjectiv „colectivă”, care nu sună prea bine, mai ales în țările care au suferit de pe urma „colectivismului comunist” – „colectivul de la fabrică, colectivul primăriei, colectivul personalului, etc…” – pentru a vorbi de spiritualitate comunitară sau ecclezială , sau de spiritualitate a comuniunii – „comuniune” fiind un cuvânt cheie a Conciliului Vatican II, cum de fapt însăși Chiara o face adesea în același context.

2.- Pentru citirea cărții, sunt două cifre cheie: 12 și 7, în prima parte, sunt cele douăsprezece puncte principale sau linii generale ale spiritualității Operei Mariei; și în a doua parte cele șapte aspecte concrete ale acestei spiritualități, care se reflectează asemenea celor șapte culori ale curcubeului. Apoi vor mai fi și alte cifre: la pagina 69, nota 2: 2, 10, 6: adică cele două secțiuni care cuprind persoanele consacrate, focolarine și focolarini; zece ramuri sau „branches” ca de exemplu voluntarii, preoții, chiar și episcopii prieteni; în sfârșit sunt șase mișcări cu o rază întinsă cum ar fi Mișcarea parohială, Tinerii pentru Unitate.

Dacă vorbim despre spiritualitatea unității spunem imediat că Chiara concepe această unitate atât pentru Biserică cât și pentru umanitate, pentru unitatea Bisericii lui Cristos și unitatea neamului omenesc prin solidaritate fraternă; aceasta explică deci de ce unitatea de care se vorbește nu este numai expresie a ecumenismului Mișcării, dar și al dialogului interreligios. Aceasta vrea să strângă tot creatul. Știți bine că Papa Ioan Paul al II-lea insistă când spune că credința trebuie să pătrundă în cultură pentru a împlini misiunea sa. Așa scrie și Chiara, încă din 1967:

„Din spiritualitatea noastră trebuie să se nască o spiritualitate, o cultură, o filosofie, o sociologie, o teologie. Este ceea ce trebuie să ne dorim. Vreau să spun că, dintre toate lucrurile concrete care trebuie să se nască din Mișcarea Focolarelor, aceasta este cea mai potrivită, cea mai logică” (pag. 153).

Înțelegeți deci importanța acestei cărți, care rezumă toată carisma Mișcării Focolarelor, în evoluția sa pe care aș numi-o „omogenă”, adică cu totul fidelă inspirației inițiale; ca o plantă care în faza finală arată ceea ce conține sămânța.

Amintesc aici că această carte a apărut în luna septembrie 2002, când se împlinesc trei ani și jumătate de la faimoasa strigare aici la București, din 9 mai 1999 în Parcul Izvor la sfârșitul liturghiei care a fost celebrată de Papa Ioan Paul al II-lea la care a fost prezent și Patriarhul Teoctist cu mulți Episcopi din Sinodul său: „unitate, unitate …„, strigăt față de care nu sunteți străini, voi focolarine și focolarini din România. Îmi place să văd confirmată în această carte propria voastră vocație, ca Mișcare a Focolarelor, că sunteți fermentul unității în Biserică și în lume. Acel strigăt a izvorât chiar din „Parcul Izvor”, adică „parcul din care izvorăște”. Voi Focolarine și Focolarini, și noi toți, știm că Izvorul este însuși Cristos:

„Cel care va bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică”(Io.4,14).

Așadar să devenim noi înșine izvor de viață pentru alții, căci suntem uniți în Cristos, care este Izvorul Vieții și Adevărul.

3.- „Carisma unității” își are izvorul în Dumnezeu Iubire, Dumnezeu Înterit, și vrea să îmbrățișeze pe toți și totul – deci nu numai pe creștini, nu numai ființele umane, ci totul, întreaga creație, care este opera lui Dumnezeu, după cum scrie Sfântul Paul:

„Într-adevăr creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creația a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu speranța că și ea, creația, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Ro. 8, 19-21).

Am citat acest fragment din Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Romani, pentru că este o invitație adresată nouă, fiilor lui Dumnezeu, cărora ni s-a revelat în acest mod. Avem chiar în Mișcarea Focolarelor un răspuns pozitiv și fidel față de această misiune încredințată de Cristos ucenicilor săi, căci pentru El, cu El și în El îl numim pe Dumnezeu „Abba”, Tată, și ne manifestăm dorința de a fi „fiii lui Dumnezeu”.

4.- Nu ezit să spun că citind această carte, nu învățăm nimic nou în ceea ce privește misiunea noastră de creștini; și totuși învățăm o cale nouă și anume cum trebuie să fie cu adevărat ucenicii lui Cristos, primind stimulente, încurajări fondate pe experiențele lui Chiara și a Mișcării, linii programatice precise. Linia principală este Biserica, comuniune cu Cristos pentru cei care aparțin lui Cristos. Spiritualitatea unității, de a „face Biserica” așa cum ne invita lozinca din Ziua Mondială a Tineretului de la Paris, în 1997: „veniți cu noi să facem Biserica„. Este deci vorba de a face Biserica vie și adevărată în toate dimensiunile sale, pornind de la Euharistie, adică de la Cristos viu în Preasfâtul Sacrament. „Să pornim iarăși de la Cristos” ne invită Papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea sa Apostolică „Nuovo millennio ineunte„. Papa scrie:

„Dacă pornim cu adevărat de la contemplarea chipului lui Cristos, trebuie să știm să-l descoperim mai ales în cei cu care el însuși a dorit să se identifice: ‘Am fost flămând și voi mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și voi mi-ați dat să beau, am fost străin și voi m-ați primit, am fost gol și voi m-ați îmbrăcat, am fost bolnav și voi m-ați vizitat, am fost în închisoare și voi ați venit la mine’ (Mt. 25, 35-36). Această pagină nu este o simplă invitație la iubire; este o pagină de cristologie care proiectează o rază de lumină asupra misterului lui Cristos. Din această pagină, tot atât cât și din problema ortodoxiei sale, Biserica își măsoară fidelitatea sa de mireasă a lui Cristos” (NMI, n. 49).

Aici pare să avem un rezumat al spiritualității unității specifice Mișcării Focolarelor, care a luat ființă la Trento în timpul războiului mondial, prin ajutorul acordat celor mai săraci și abandonați. Tocmai aceasta a făcut Chiara și însoțitoarele ei, au văzut pe însuși Cristos în aproapele; și cu Cristos cel Abandonat au mers până la dăruirea totală de sine pentru mântuirea aproapelui.

5.- Chiara prezintă spiritualitatea unității ca spiritualitate colectivă, ecclezială, de comuniune. În aceasta se află originalitatea acestei spiritualități, care este în contrast cu spiritualitățile anterioare, care au în centru sanctificarea individuală. Probabil, comparația este un pic rapidă, în a vedea numai câteva limite ale acestei spiritualități când se face lista „instrumentelor de spiritualitate individuală” (pag. 21-22), în timp ce instrumentele de spiritualitate colectivă au ca nume: fratele, cuvântul, penitențele și voturile care au scopul de a uni, rugăciunea comunitară, Isus în mijlocul nostru și castelul „exterior” (pag. 22-30). De asemenea în „spiritualitățile individuale”, aceste instrumente sunt doar mijloace, de uniune cu Cristos, pentru a putea acționa cu Cristos în legătura noastră cu Tatăl și cu aproapele. Ne gândim de exemplu la Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfântului Chip, când scrie despre căutarea propriei vocații în Biserică:

Cum dorința mea de martiriu era mare, am consultat scrisorile Sfântului Paul pentru a găsi un răspuns. Din întâmplare am citit capitolele 12 și 13 din scrisoarea întâi către Corinteni…

Am înțeles că numai iubirea făcea să acționeze membrii Bisericii… Am înțeles că iubirea conține în ea toate vocațiile … Atunci, plină de bucurie am exclamat: o Isuse iubirea mea, am găsit în sfârșit vocația mea: vocația mea este iubire”

(Manuscrise din autobiografie, pag. 227-229).

Pentru toți ucenicii lui Cristos, calea către mântuire este mereu aceeași, după cum a răspuns Isus Doctorului Legii cu privire la porunca legii:

Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, și din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții” (Mt 22, 37-40).

Toate acestea sunt bine cunoscute, încă de la întemeierea Bisericii. Este suficient dacă citim Faptele Apostolilor, Scrisorile Sfântului Paul și ale Sfântului Ioan, pentru a ne da seama că în comunitate, și cu ajutorul comunității, ne mântuim. Noutatea Mișcării Focolarelor astăzi, este de a renova cu hotărâre această dimensiune ecclezială a sfințeniei. De aceea, în prezentarea celor 12 linii generale, ni se pare la prima vedere că știm bine toate acestea. Și totuși, există în fiecare din aceste linii generale, modul prin care să se poată pune în practică, adică acel „mai mult” asupra căruia insistă Chiara, cel mai mult pentru a lua în serios toate elementele condiției noastre de creștini, toate mijloacele prin care ne putem sfinți oferite de Cristos în Biserica sa, ba mai mult, tot ceea ce facem în viața noastră umană cu sens de totală disponibilitate și responsabilitate. Amintiți-vă de prima Enciclică scrisă de Papa Ioan Paul II „Redemptor hominis”, din 4 martie 1979, în care el spune că omul este drumul Bisericii:

„Omul, în plinătatea adevărului existenței sale, al existenței personale și împreună cu existența sa comunitară și socială – … – acest om este prima stradă pe care biserica trebuie să o parcurgă în împlinirea misiunii sale. El este prima cale fundamentală a Bisericii, cale trasată de însuși Cristos, cale care neschimbată trece prin misterul întrupării și al mântuirii” (RH, n. 14).

Poate am fi așteptat contrariul, adică Biserica să fie calea omului; și totuși, Biserica își împlinește misiunea, este într-adevăr Biserică, pentru mântuirea omului, a tuturor oamenilor. Aceasta este posibil numai pentru că se tratează de Biserica lui Cristos. Cine este „comunitar” mai mult decât Isus, mai eclezial, dăruit în totalitate Tatălui său și aproapelui? Poate că vreun om de știință din Mișcarea Focolarelor ar putea face un studiu aprofundat – teologic, filosofic, sociologic – cum dorea Chiara încă din 1967 ca activitatea necesară în Mișcarea Focolarelor – de confruntare între spiritualitatea unității Focolarinilor și Enciclica „Redemptor hominis„, având în vedere că citirea acesteia mă face să constat că liniile de fond sunt aceleași, în cadrul lumii contemporane, dacă sunt cu adevărat ecleziale.

6.- Această spiritualitate a unității aș numi-o „giovaneea”, ceea ce înseamnă expresie directă din scrierile Sfântului Apostol Ioan din spiritualitatea unității, de la care vine identitatea proprie a Focolarului ca o carismă a sa, pentru că Sfântul Ioan care în prima sa scrisoare îl numește pe Dumnezeu Iubire, ne atrage atenția spunând:

„Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi și iubirea lui în noi este desăvârșită. Prin aceasta cunoaștem că rămânem în el și el în noi: ne-a dat din Duhul său” ( I Io. 4, 12-13).

Chiara ne spune că Dumnezeu Iubire este izvorul unității pentru a „fi una” cu aproapele (pag. 38). La aceasta folosește „Cuvântul Vieții” pe care lunar îl amintește membrilor Mișcării și milioanelor de simpatizanți care se adună pentru a se adăpa de la acest izvor. Este vorba de fapt, de „Noua Evanghelizare”, voită și promovată de Sfântul Părinte, făcând să răsune Evanghelia nu numai prin cuvânt, dar mai ales prin fiecare focolarină și fiecare focolarin care prin comportamentul său să fie „Cuvânt de Viață”. A lua Evanghelia în serios, în integritatea sa, pe orizontal – adică întreaga Evanghelie, și nu numai acele pasaje care ne-ar plăcea mai mult – adică pe vertical – ceea ce înseamnă Evanghelia cu exigențele sale de dăruire absolută: „cine nu-și ia crucea și nu mă urmează nu este vrednic de mine” (Mt 10, 38). Se înțelege deci de ce spiritualitatea unității invită la dăruirea totală de sine, pentru Cristos, cu Cristos și în Cristos. Nu se poate iubi dacă nu așa „cum” Cristos ne-a iubit, adică prin dăruirea totală de sine, până la punctul de a ne simți abandonați de Tatăl.

7.- În final, mai sunt două linii de fond care dau acestei spiritualități amprenta sa cu adevărat ecclezială, sau de comuniune: Preasfânta Fecioară Maria – să nu uităm că Mișcarea se numește în primul rând „Opera Mariei” – și că Duhul Sfânt unește totul și pe toți pentru că Dumnezeu este Iubire.

Fecioara Maria nu este numai un model care ne învață cum să ne comportăm ca niște ucenici ai lui Cristos, ci este Mama care îl generează pe Cristos în noi, ca Mamă a Bisericii. Se poate spune că trăsăturile mariane ale spiritualității Focolare au fost anticipate în faptele din viața cotidiană – cum sunt picturile din evul mediu și de după – titlul dat Preasfintei Fecioare Maria de Papa Paul al VI-lea la Sfârșitul Conciliului Vatican II, „Maria Mama Bisericii”, sau în Bisericile Orientale „Acoperemântul Maicii Domnului”.

Apoi, și Duhul Sfânt care devine cu adevărat Apărătorul, Avocatul sau Paraclitul, care răspândește știința divină în munca de zi cu zi, prin intermediul luminii pe care o răspândește în studiul pe care trebuie să-l facă, fie pentru a cunoaște mai bine Revelarea, fie pentru a ne face capabili în propria muncă sau ocupație; și pentru forța pe care o dă pentru a fi cu adevărat mărturisitori generoși ai lui Cristos, Mântuitorul omului. Și în aceasta, câmpul Bisericii și câmpul omului este iluminat de Duhul Sfânt.

În final, această carte ne invită să parcurgem cu un zel reînnoit această „cale nouă” care este carisma proprie a Mișcării Focolare, ca o spiritualitate a unității. Așa vom participa și noi în mod activ la „Noua Evanghelizare”.

Autor: IPS Jean-Claude Perisset
Copyright: Catholica.ro
Publicarea în original: 24.02.2004
Publicarea pe acest sit: 24.02.2004
Etichete: ,

Lasă un răspuns