Discurs la primirea premiului Sf. Benedict

Discursul Cardinalului Joseph Ratzinger
la primirea premiului Sf. Benedict,
din partea Fundației „Vita e Famiglia”
Subiaco, 1 aprilie 2005

Europa în criza culturilor

Reflecții asupra culturilor care se contrapun astăzi

Trăim un moment cu mari pericole și mari oportunități pentru om și pentru omenire, un moment care este și de o mare responsabilitate pentru noi toți. De-a lungul secolului trecut posibilitățile omului și capacitatea sa de a stăpâni materia au sporit în mod considerabil. Dar puterea lui de a dispune de lume a făcut și ca puterea lui de distrugere să ajungă la dimensiuni care, uneori, ne îngrozesc. În acest sens gândul se îndreaptă aproape spontan la amenințarea terorismului, acest nou război fără granițe și fără fronturi. Teama că acesta ar putea pune curând stăpânire pe arme nucleare și biologice nu este lipsită de fundament și a făcut așa încât, în cadrul statelor de drept, să fie necesar să se recurgă la sisteme de securitate asemănătoare cu cele care existau înainte doar în dictaturi; dar rămâne oricum senzația că în realitate toate aceste precauții nu pot fi niciodată suficiente, fiind imposibil și de nedorit un control global. Mai puțin vizibile, dar de aceea nu mai puțin neliniștitoare, sunt posibilitățile de automanipulare pe care le-a dobândit omul. El sondează tainele ființei, a descifrat componentele care alcătuiesc ființa umană, iar acum este în stare, să spunem așa, să „construiască” singur omul, care în acest fel nu mai vine în lume ca dar al Creatorului, ci ca produs al acțiunii noastre, produs care poate fi chiar selecționat după exigențele stabilite de noi. În acest fel, asupra acestui om nu mai strălucește splendoarea faptului că este imagine a lui Dumnezeu, ceea ce îi conferea demnitate și inviolabilitate, ci doar puterea capacității umane. Nu mai este altceva decât imaginea omului – a cărui om? La aceasta se adaugă marile probleme planetare: inegalitatea în repartizarea bunurilor pământului, sărăcia crescândă, ba mai mult sărăcirea, exploatarea pământului și a resurselor sale, foametea, bolile care amenință întreaga lume, conflictul dintre culturi. Toate acestea arată că sporirii capacităților noastre nu-i corespunde o egală dezvoltare a energiei noastre morale. Forța morală nu a crescut împreună cu dezvoltarea științei, ba dimpotrivă, mai degrabă a scăzut, deoarece mentalitatea tehnică se apropie de morală în mod subiectiv, în timp ce noi avem nevoie tocmai de o morală publică, o morală care să știe să răspundă la amenințările care apasă asupra existenței noastre a tuturor. Adevăratul și cel mai grav pericol al acestui moment constă tocmai în acest dezechilibru între posibilitățile tehnice și energia morală. Siguranța de care avem nevoie ca supoziție a libertății și demnității noastre, nu poate veni în ultimă instanță din sistemele tehnice de control, dar poate apărea, însă, numai din forța morală a omului: acolo unde ea lipsește sau nu este suficientă, puterea pe care omul o are se va transforma tot mai mult într-o putere de distrugere.

Este adevărat că astăzi există un nou moralism ale cărui cuvinte-cheie sunt dreptate, pace, conservare a mediului, cuvinte care amintesc valori morale esențiale de care avem cu adevărat nevoie. Însă acest moralism rămâne vag și alunecă astfel, aproape în mod inevitabil, în sfera politică și de partid. Este înainte de toate o pretenție la adresa altora, și prea puțin o obligație personală în viața noastră de zi cu zi. De fapt, ce înseamnă dreptate? Cine o definește? De ce este nevoie pentru pace? În ultimele decenii am văzut pe larg pe străzile și în piețele noastre cum pacifismul poate devia spre un anarhism distructiv și spre adevărat terorism. Moralismul politic al anilor ’70, ale cărui rădăcini nu au dispărut deloc, a fost un moralism care a reușit să fascineze chiar tineri plini de idealuri. Dar era un moralism cu direcție greșită deoarece era lipsit de o senină raționalitate, și deoarece, în cele din urmă, punea utopia politică deasupra demnității individului, dovedind chiar că, în numele marilor obiective, poate ajunge să disprețuiască omul. Moralismul politic, așa cum l-am trăit și cum îl trăim acum, nu doar nu deschide o cale pentru regenerare, dar o blochează. Acest lucru e valabil, prin urmare, și pentru un creștinism și o teologie care reduc esența mesajului lui Isus, „Împărăția lui Dumnezeu”, la „valori ale Împărăției”, identificând aceste valori cu marile cuvinte de ordine ale moralismului politic, și proclamându-le, în același timp, ca sinteză a religiilor. Însă uitând, astfel, de Dumnezeu, deși e tocmai El subiectul și cauza Împărăției lui Dumnezeu. În locul lui rămân marile cuvinte (și valori) care se pretează la orice tip de abuz.

Această analiză rapidă a situației lumii ne face să reflectăm asupra situației de azi a creștinismului, și de aceea și asupra fundamentelor Europei; acea Europă care cândva, putem spune, a fost continentul creștin, dare care a fost și punctul de plecare al acelei noi raționalități științifice care ne-a oferit mari posibilități dar și amenințări tot la fel de mari. Bineînțeles, creștinismul nu a pornit din Europa, și așadar nu poate fi clasificat drept o religie europeană, religia ambientului cultural european. Însă în Europa a primit amprenta sa culturală și intelectuală cea mai eficientă din punct de vedere istoric și de aceea rămâne strâns legat de Europa într-un mod deosebit. Pe de altă parte este adevărat că această Europă, încă din timpul Renașterii, și într-o formă deplină în perioada iluminismului, a dezvoltat tocmai acea raționalitate științifică care în epoca descoperirilor a dus nu doar la unitatea geografică a lumii, la întâlnirea continentelor și a culturilor, dar care acum, mult mai profund, datorită culturii tehnice devenită posibilă datorită științei, pune cu adevărat o amprentă proprie în întreaga lume, ba mai mult, într-un anume fel o uniformizează. Și mergând pe urmele acestei forme de raționalitate, Europa a dezvoltat o cultură care, într-un mod necunoscut până acum de către omenire, îl exclude pe Dumnezeu din conștiința publică, fie negându-l cu totul, fie considerând existența lui imposibil de demonstrat, incertă, și deci aparținând alegerilor subiective, ceva care oricum nu este relevant pentru viața publică. Această raționalitate pur funcțională, ca să spunem așa, a comportat o zguduire a conștiinței morale la fel de nouă pentru culturile existente până acum, deoarece susține că este rațional numai ceea ce se poate dovedi prin experimente. Întrucât morala aparține unei sfere cu totul diferită, ca și categorie în sine, ea dispare și trebuie să fie regăsită într-un alt mod, întrucât trebuie să admitem că oricum morala, într-un fel, este necesară. Într-o lume bazată doar pe calcul, tocmai calcularea consecințelor determină ce anume trebuie sau nu trebuie considerat moral. Și astfel, categoria de bine, așa cum a fost ea evidențiată în mod clar de către Kant, dispare. Nimic în sine este bine sau rău, totul depinde de consecințele pe care o acțiune ne permite să le prevedem. Dacă creștinismul, pe de o parte, a aflat forma sa cea mai eficace în Europa, pe de altă parte trebuie să spunem că în Europa s-a dezvoltat o cultură care constituie o contradicție absolut mai radicală nu doar a creștinismului, dar a tradițiilor religioase și morale ale omenirii. Din aceasta se înțelege că Europa experimentează o adevărată „probă de tranziție”; din aceasta se înțelege și radicalitatea tensiunilor pe care continentul nostru trebuie să le înfrunte. Dar de aici rezultă înainte de toate și responsabilitatea pe care noi europenii trebuie să ne-o asumăm în acest moment istoric: în dezbaterea pe marginea definirii Europei, a noii sale forme politice, nu se duce o oarecare luptă nostalgică „de ariergardă” a istoriei, ci mai degrabă o mare responsabilitate pentru omenirea de astăzi.

Să aruncăm o privire mai atentă asupra acestei opoziții dintre cele două culturi care au marcat Europa. În dezbaterea asupra preambulului la Constituția europeană, această contrapoziție s-a evidențiat în două puncte controverse: chestiunea referinței la Dumnezeu în Constituție și cea a menționării rădăcinilor creștine ale Europei. Dat fiind faptul că în articolul 52 din Constituție sunt garantate drepturile instituționale ale Bisericilor, se spune că putem sta liniștiți. Dar aceasta înseamnă că ele, în viața Europei, află loc în terenul compromisului politic, în timp ce, în cel al fundamentelor Europei, amprenta conținutului lor nu are nici un loc. Argumentele care se aduc în dezbaterea publică pentru acest categoric „nu” sunt superficiale, și este evident că în loc să evidențieze adevărata motivație, o ascund. Afirmația conform căreia menționarea rădăcinilor creștine ale Europei rănește sentimentele multor necreștini din Europa, este puțin convingătoare, dat fiind faptul că este vorba de un dat istoric pe care nimeni nu-l poate nega în mod serios. Natural, această trimitere istorică conține și o referință la prezent, din moment ce, prin menționarea rădăcinilor, sunt indicate izvoarele de ordin moral care au rămas, adică un factor de identitate a acestei formațiuni care este Europa. Cine ar fi ofensat? Identitatea cui este amenințată? Musulmanii, care în acest sens adesea și cu ușurință sunt amestecați, nu se simt amenințați de fundamentele noastre morale creștine, ci de cinismul unei culturi secularizate care neagă propriile fundamente. Și chiar și concetățenii noștri evrei nu se simt ofensați de referința la rădăcinile creștine ale Europei, întrucât aceste rădăcini provin de pe muntele Sinai: poartă cu sine glasul care s-a făcut auzit pe muntele lui Dumnezeu și ne unesc în marile orientări fundamentale pe care decalogul le-a oferit omenirii. Acest lucru este valabil și în ce privește referința la Dumnezeu: nu menționarea lui Dumnezeu este cea care îi ofensează pe membrii altor religii, ci mai degrabă tentativa de a făuri comunitatea umană absolut fără Dumnezeu.

Motivațiile acestui dublu „nu” sunt mai profunde decât dau de gândit argumentele aduse. Presupun ideea că numai cultura iluministă radicală, care a ajuns la deplina sa dezvoltare în zilele noastre, ar putea fi constitutivă pentru identitatea europeană. Așadar, alături de ea pot coexista diferite culturi religiose cu respectivele lor drepturi, cu condiția și în măsura în care respectă criteriile culturii iluministe și se subordonează acesteia. Această cultură iluministă este definită în mod substanțial de drepturile la libertate; pornește de la libertate ca valoare fundamentală care este măsura a toate: libertatea alegerii religioase, care include neutralitatea religioasă a Statului; libertatea de exprimare a propriei opinii, cu condiția ca aceasta să nu pună la îndoială tocmai acest canon; orânduirea democratică a Statului, adică controlul parlamentar asupra organismelor statului; libera formare a partidelor; independența magistraturii; și în fine tutelarea drepturilor omului și interzicerea discriminării. În acest punct canonul este încă în curs de formare, dat fiind faptul că mai sunt încă drepturi ale omului contrastante, ca de exemplu în cazul contrastului dintre dorința de libertate a femeii și dreptul la viață al pruncului încă nenăscut. Conceptul de discriminare este lărgit tot mai mult, și astfel interzicerea discriminării se poate transforma tot mai mult într-o limitare a libertății de opinie și a libertății religioase. Curând nu vom mai putea afirma că homosexualitatea, așa cum învață Biserica Catolică, constituie un obiect de dezordine în structurarea existenței umane. Iar faptul că Biserica este convinsă că nu are dreptul să acorde hirotonirea sacerdotală femeilor este considerat, de unii, până acum inconciliabil cu spiritul Constituției europene. Este evident faptul că acest canon al culturii iluministe, departe de a fi definitiv, conține valori importante de care noi, tocmai în calitate de creștini, nu vrem și nu putem să ne lipsim; dar este tot la fel de evident faptul că conceptul greșit definit sau deloc definit de libertate, care stă la baza acestei culturi, comportă în mod inevitabil contradicții; și este evident că tocmai datorită modului în care este utilizat (o utilizare care pare a fi radicală) comportă limitări ale libertății pe care cu o generație în urmă nu puteam nici măcar să ni le imaginăm. O ideologie confuză a libertății duce la un dogmatism care se revelează a fi tot mai ostil față de libertate.

Fără îndoială, ar trebui să revenim încă o dată asupra chestiunii contradicțiilor interne ale formei actuale a culturii iluministe. Dar înainte de toate ar trebui să concludem definirea ei. Faptul că se mândrește cu o pretenție universală și se concepe drept completă în sine, deci nu are nevoie de vreo completare prin alți factori culturali, ține de natura sa, întrucât este cultura unei rațiuni care este în cele din urmă pe deplin conștientă de sine. Amândouă caracteristicile se văd în mod clar atunci când se pune problema legată de cine poate deveni membru al Comunității europene, și mai ales în dezbaterea legată de intrarea Turciei în această Comunitate. Este vorba de un Stat, sau mai bine, de un ambient cultural, care nu are rădăcini creștine, dar care a fost influențat de cultura islamică. Ataturk a încercat mai apoi să transforme Turcia într-un Stat laicist, încercând să implanteze laicismul maturizat în lumea creștină din Europa pe un teren musulman. Ne-am putea întreba dacă acest lucru este posibil: conform tezei culturii iluministe și laiciste a Europei, numai normele și conținuturile culturii iluministe însăși vor putea determina identitatea Europei și, prin urmare, fiecare Stat care adoptă aceste criterii, va putea aparține Europei. Nu contează, în final, pe ce împletitură de rădăcini este implantată această cultură a libertății și a democrației. Se afirmă că tocmai de aceea rădăcinile nu pot intra în definirea fundamentelor Europei, fiind vorba de rădăcini moarte, care nu fac parte din identitatea actuală. Prin urmare, această nouă identitate, determinată în exclusivitate de cultura iluministă, comportă și faptul că Dumnezeu nu are nimic de a face cu viața publică și cu fundamentele unui Stat.

În acest fel totul devine logic, și chiar plauzibil într-un anume fel. De fapt, ce ne-am putea dori mai frumos decât ca peste tot să fie respectate democrația și drepturile omului? Dar în acest punct devine imperioasă întrebarea dacă această cultură iluministă laicistă este cu adevărat cultura unei rațiuni comune a tuturor oamenilor, cultură descoperită în cele din urmă ca universală; cultura care ar trebui să aibă acces peste tot, chiar pe un humus diferențiat din punct de vedere istoric și cultural. Și ne întrebăm și dacă este cu adevărat completă în sine, așa încât să nu aibă nevoie de nici o rădăcină din afara ei.

 

Semnificația și limitele actualei culturi raționaliste

Acum trebuie să abordăm aceste ultime întrebări. La prima, adică la întrebarea dacă s-a ajuns la filosofia universal valabilă și în cele din urmă definită întru totul științifică, prin care s-ar exprima rațiunea comună a tuturor oamenilor, trebuie să răspundem că fără îndoială s-a ajuns la lucruri importante, care pot pretinde o valabilitate generală: faptul că religia nu poate fi impusă de Stat, dar că poate fi acceptată doar în libertate; respectarea drepturilor fundamentale ale omului egale pentru toți; separarea puterilor și controlul puterii. Nu putem considera, însă, că aceste valori fundamentale, recunoscute de noi ca general valabile, pot fi realizate la fel în orice context istoric. Nu există în toate societățile condițiile sociologice pentru o democrație bazată pe partide, așa cum este în Occident; la fel, deplina neutralitate religioasă a Statului, în majoritatea contextelor istorice, trebuie considerată o iluzie. Și prin aceasta, ajungem la problemele ridicate de a doua întrebare. Dar să clarificăm mai întâi întrebarea dacă filosofiile moderne iluministe, considerate în ansamblul lor, pot fi considerate ultimul cuvânt al rațiunii comune a tuturor oamenilor. Aceste filosofii sunt caracterizate de faptul că sunt pozitiviste, și de aceea anti-metafizice, cu atât mai mult cu cât, în cele din urmă, Dumnezeu nu poate avea nici un loc în ele. Ele sunt bazate pe o auto-limitare a rațiunii pozitive, care este adecvată în ambientul tehnic, dar care, acolo unde este generalizată, comportă în schimb o mutilare a omului. Din aceasta rezultă că omul nu mai admite nici o instanță morală în afara calculelor sale și, după cum am văzut, și conceptul de libertate, care chiar dacă la prima vedere poate părea că se lărgește în mod nelimitat, în cele din urmă duce la autodistrugerea libertății. Este adevărat că filosofiile pozitiviste conțin importante elemente de adevăr. Acestea sunt însă bazate pe o autolimitare a rațiunii tipică pentru o determinată situație culturală – cea a Occidentului modern -, astfel neputând fi în nici un caz ultimul cuvânt al rațiunii. Deși par a fi pe deplin raționale, nu sunt vocea rațiunii înseși, ci sunt și ele legate cultural, adică legate de situația Occidentului de astăzi. De aceea nu constituie deloc acea filosofie care într-o zi va trebui să fie valabilă în toată lumea. Dar mai ales trebuie să spunem că această filosofie iluministă și cultura ei sunt incomplete. Ea își taie în mod conștient rădăcinile istorice privându-se de forțele originale din care a izvorât, acea memorie fundamentală a omenirii, ca să spunem așa, fără de care rațiunea își pierde orientarea. De fapt, acum este valabil principiul conform căruia capacitatea omului este măsura acțiunii sale. Ceea ce știm să facem, putem face. Nu mai există un „știu să fac” separat de „pot să fac”, deoarece ar fi împotriva libertății, care este valoarea supremă în absolut. Dar omul știe să facă multe, și știe să facă tot mai multe; și dacă această capacitatea de a face nu-și află măsura într-o normă morală, devine, așa cum putem vedea deja, putere de distrugere. Omul știe să cloneze oameni, și de aceea face acest lucru. Omul știe să-i folosească pe oameni ca „depozit” de organe pentru alți oameni, și de aceea face acest lucru; îl face pentru că aceasta pare a fi o exigență a libertății sale. Omul știe să construiască bombe atomice, și de aceea le construiește, fiind dispus, în principiu, chiar să le folosească. Și terorismul, până la urmă, se bazează pe această modalitate de „auto-autorizare” a omului, și nu pe învățăturile Coranului. Detașarea radicală a filosofiei iluministe de rădăcinile sale devine, în cele din urmă, o abandonare a omului. Omul, în fond, nu are nici o libertate, ne spun purtătorii de cuvânt ai științelor naturale, în deplină contradicție cu punctul de plecare al întregii chestiuni. El nu trebuie să creadă că este ceva diferit în comparație cu toate celelalte ființe vii, și de aceea ar trebui să fie tratat ca și ele, ne spun chiar purtătorii de cuvânt cei mai avansați ai unei filosofii net separate de rădăcinile memoriei istorice a omenirii.

Ne-am pus mai devreme două întrebări: dacă filosofia raționalistă (pozitivistă) este strict rațională, și prin urmare universal valabilă, și dacă este completă. Îi este suficientă sieși? Poate, sau chiar, trebuie să lege din nou rădăcinile sale istorice în chiar domeniul trecutului, și deci în domeniul a ceea ce poate fi valabil doar în mod subiectiv? Trebuie să răspundem la ambele întrebări cu un „nu” hotărât. Această filosofie nu exprimă rațiunea deplină a omului, ci doar o parte a acesteia, și datorită acestei schimbări radicale a rațiunii nu poate fi considerată deloc rațională. De aceea este și incompletă, și se poate vindeca numai restabilind din nou contactul cu rădăcinile sale. Un copac fără rădăcini se usucă…

Afirmând acestea nu se neagă tot ceea ce această filosofie spune ca pozitiv și important, ci se afirmă mai degrabă nevoia de completare, profunda sa lipsă de deplinătate. Și astfel ajungem să vorbim din nou despre cele două puncte contradictorii din preambulul la Constituția europeană. Adăugarea rădăcinilor creștine nu se dovedește a fi expresie a unei toleranțe superioare care respectă toate culturile în aceeași măsură, nedorind să privilegieze vreuna, ci mai curând o absolutizare a unui mod de a gândi și de a privi care sunt în radicală opoziție, printre altele, cu celelalte culturi istorice ale omenirii. Adevărata contrapoziție care caracterizează lumea de astăzi nu este cea dintre diverse culturi religioase, ci cea dintre radicala emancipare a omului ca Dumnezeu, și rădăcinile vieții, pe de o parte, și marile culturi religioase pe de alta. Dacă se va ajunge la o ciocnire între culturi, nu se va întâmpla datorită ciocnirii dintre marile religii – din totdeauna în luptă unele împotriva celorlalte dar care, în cele din urmă, au și știut mereu să trăiască una alături de cealaltă -, ci va fi din cauza ciocnirii dintre această emancipare radicală a omului și marile culturi istorice. În acest fel, chiar și refuzul de a face referință la Dumnezeu, nu este expresie a unei toleranțe care vrea să protejeze religiile non-teiste și demnitatea ateilor și a agnosticilor, ci mai degrabă expresie a unei conștiințe care ar vrea să-l vadă pe Dumnezeu șters definitiv din viața publică a omenirii și lăsat deoparte în domeniul subiectiv al rămășițelor de culturi din trecut. Relativismul, care constituie punctul de plecare a toate acestea, devine astfel un dogmatism care crede că posedă cunoașterea definitivă a rațiunii, și că are dreptul să considere restul drept un stadiu al omenirii de-acum depășit și care poate fi relativizat în mod corespunzător. În realitate acest lucru înseamnă că avem nevoie de rădăcini pentru a supraviețui și că nu trebuie să-l pierdem pe Dumnezeu din vedere, dacă vrem ca demnitatea umană să nu dispară.

 

Semnificația permanentă a credinței creștine

Aceasta este o simplă refuzare a iluminismului și a modernității? Absolut deloc. Creștinismul, încă de la început, s-a înțeles pe sine ca religie a logos-ului, ca religie conform rațiunii. Nu și-a individualizat precursorii mai întâi în alte religii, ci în acel iluminism filosofic care a lăsat calea tradițiilor pentru a se îndrepta spre căutarea adevărului și spre bine, spre unicul Dumnezeu care este mai presus de toți dumnezeii. Ca religie a celor persecutați, ca religie universală, dincolo de diversele State și popoare, i-a negat Statului dreptul de a considera religia ca parte a orânduirii de stat, postulând astfel libertatea de credință. I-a definit mereu pe oameni, pe toți oamenii fără distincție, creaturi ale lui Dumnezeu și chip al lui Dumnezeu, proclamându-le aceeași demnitate în termeni generali, deși în limitele orânduirilor sociale de care nu se poate face abstracție. În acest sens iluminismul este de origine creștină și s-a născut nu întâmplător în mod exclusiv și chiar în ambientul credinței creștine. Acolo unde creștinismul, împotriva naturii sale, devenise totuși tradiție și religie de Stat. Deși filosofia, ca studiu raționalist – chiar și al credinței noastre – a fost mereu prerogativă a creștinismului, vocea rațiunii a fost prea liniștită. A fost iluminismul, și este meritul său, cel care a propus aceste valori originale ale creștinismului și care a redat glas rațiunii. Conciliul Vatican II, în constituția despre Biserica în lumea contemporană, a evidențiat din nou această profundă corespondență dintre creștinism și iluminism, căutând să ajungă la o adevărată reconciliere dintre Biserică și modernitate, care este marele patrimoniu pe care trebuie să-l tuteleze ambele părți.

Cu toate acestea, este necesar ca ambele părți să reflecteze asupra lor înseși și să fie gata să se corecteze. Creștinismul trebuie să-și amintească mereu că este religia logos-ului. Este credință în Creator spiritus, în Spiritul creator, de la care vine tot ceea ce este real. Aceasta ar trebui să fie astăzi forța lui filosofică, întrucât problema este dacă lumea provine din irațional, și rațiunea nu este atunci altceva decât un „sub-produs”, poate chiar dăunător, al dezvoltării sale, sau dacă lumea provine din rațiune, și aceasta este prin urmare criteriul și scopul său. Credința creștină înclină spre această a doua teză, având astfel, din punct de vedere pur filosofic, atu-uri bune, deși prima teză este considerată și astăzi de mulți singura „rațională” și modernă. Dar o rațiune izvorâtă din irațional, și care este, în cele din urmă, ea însăși irațională, nu constituie o soluție la problemele noastre. Numai rațiunea creatoare, și care s-a manifestat ca iubire în Dumnezeu răstignit, ne poate arăta cu adevărat calea.

În dialogul, atât de necesar, între laici și catolici, noi creștinii trebuie să fim foarte atenți ca să rămânem fideli acestei linii de fond: să trăim o credință care provine din logos, din rațiunea creatoare, și care de aceea este și deschisă la tot ceea ce este cu adevărat rațional. Dar acum aș vrea, în calitatea mea de credincios, să le fac laicilor o propunere. În epoca iluminismului s-a încercat să se înțeleagă și să se definească normele morale esențiale spunând că ele ar vi valabile etsi Deus non daretur, chiar și în cazul în care Dumnezeu nu ar exista. În opoziția confesiunilor și în criza iminentă a imaginii lui Dumnezeu, a existat tentația să se țină valorile esențiale ale moralei în afara contradicțiilor și să se caute pentru ele o evidență care să le facă independente de multiplele diviziuni și incertitudini ale diferitelor filosofii și confesiuni. În acest fel s-a vrut asigurarea bazelor conviețuirii și, mai pe larg, bazele omenirii. În acea epocă părea un lucru posibil, întrucât marile convingeri de fond create de creștinism rezistau în mare parte și păreau de neegalat. Dar nu mai este așa. Căutarea unei astfel de siguranțe liniștitoare, care ar putea să rămână necontestată dincolo de toate diferențele, e ratată. Nici măcar efortul, cu adevărat grandios al lui Kant nu a fost în stare să creeze siguranța necesară împărtășită. Kant negase că Dumnezeu poate fi cunoscut în domeniul purei rațiuni, dar în același timp îl reprezentase pe Dumnezeu, libertatea și nemurirea ca postulate ale rațiunii practice, fără de care, în mod coerent, pentru el nu era posibilă nici o acțiune morală. Situația de astăzi din lume nu ne face oare să ne gândim din nou că ar fi putut avea dreptate? Aș vrea să spun acest lucru cu alte cuvinte: încercarea, dusă până la extrem, de a plăsmui cele omenești lipsindu-ne complet de Dumnezeu ne conduce tot mai mult la marginea prăpăstiei, spre o abandonare totală a omului. Atunci ar trebui să răsturnăm axioma iluminiștilor și să spunem: și cel care nu reușește să afle modalitatea de a-l accepta pe Dumnezeu ar trebui oricum să încerce să trăiască și să-și canalizeze viața veluti si Deus daretur, ca și cum Dumnezeu ar exista. Acesta este și sfatul pe care îl dădea Pascal prietenilor lui necredincioși; este sfatul pe care am vrea să-l dăm și astăzi prietenilor noștri care nu cred. În acest fel nimeni nu este limitat în libertatea sa, ci toate ale noastre găsesc un sprijin și un criteriu de care au urgentă nevoie.

Ceea ce este necesar în mod deosebit în acest moment din istorie sunt oamenii care, printr-o credință luminată și trăită, să-l facă credibil pe Dumnezeu în această lume. Mărturia negativă a creștinilor care vorbeau despre Dumnezeu și trăiau împotriva lui, a întunecat imaginea lui Dumnezeu și a deschis poarta necredinței. Avem nevoie de oameni care-și țin privirea ațintită spre Dumnezeu, învățând din aceasta adevărata umanitate. Avem nevoie de oameni a căror inteligență să fie luminată de Dumnezeu și cărora Dumnezeu le deschide inima, așa încât inteligența lor să poată vorbi inteligenței celorlalți și inima lor să poată deschide inimile celorlalți. Numai prin oameni care sunt transformați de Dumnezeu, Dumnezeu se poate întoarce la oameni. Avem nevoie de oameni ca Benedict de Nurcia care, într-un timp de risipire și de decadență, s-a cufundat în singurătatea cea mai mare, reușind, după toate purificările la care a trebuit să se supună, să iasă la lumină, să se întoarcă și să întemeieze la Montecassino, cetatea de pe munte care, cu atâtea ruine, a unit forțele din care s-a format o lume nouă. Astfel Benedict, asemenea lui Avram, a devenit părintele multor popoare. Recomandările adresate călugărilor săi și pe care le-a așezat la sfârșitul regulii sale, sunt indicații care ne arată și nouă calea care conduce în înălțimi, dincolo de crize și de ruine. „Așa cum există un zel amar care îndepărtează de Dumnezeu și duce la iad, tot la fel există un zel bun care îndepărtează de vicii și duce la Dumnezeu și la viața veșnică. Pentru acest zel trebuie să se exercite călugării cu iubire arzătoare: să se întreacă unul pe altul în a se cinsti, să suporte cu cea mai mare răbdare reciproc infirmitățile lor fizice și morale… Să se iubească unul pe altul cu afecțiune fraternă… Să se teamă de Dumnezeu în iubire… Să nu pună absolut nimic înaintea lui Cristos care ne va putea conduce pe toți la viața veșnică” (capitolul 72).

Autor: Cardinalul Joseph Ratzinger
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 01.04.2005
Publicarea pe acest sit: 02.04.2005
Etichete: ,

Lasă un răspuns