Dignitatis humanae: Declaraţie privind libertatea religioasă

Declarație privind libertatea religioasă
DIGNITATIS HUMANAE

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Dreptul persoanei și al comunităților la libertatea socială și civilă în materie de religie

Introducere

1. În zilele noastre oamenii devin tot mai conștienți de DEMNITATEA PERSOANEI UMANE[1] și crește numărul acelora care cer ca oamenii, în activitatea lor, să aibă opinie proprie și libertate responsabilă și să le poată folosi, nu constrânși, ci călăuziți de conștiința datoriei. De asemenea, ei cer o delimitare juridică a puterii publice pentru ca sfera dreptei libertăți a persoanei și a asociațiilor să nu fie prea îngust circumscrisă. Această exigență a libertății în societatea umană se referă mai ales la bunurile spiritului uman, în primul rând, la cele care privesc libera exercitare a religiei în societate. Analizând cu atenție aceste aspirații ale sufletelor și propunându-și să declare în ce măsură sunt conforme cu adevărul și cu dreptatea, Conciliul cercetează tradiția sacră și învățătura Bisericii din care scoate lucruri noi, pururi în armonie cu cele vechi.

De aceea, Conciliul afirmă, în primul rând, că Dumnezeu însuși a făcut cunoscută neamului omenesc calea pe care oamenii, slujindu-i lui, pot ajunge la mântuire și la fericire în Cristos. Noi credem că această unică religie adevărată este cea a Bisericii Catolice și apostolice, căreia Domnul Isus i-a încredințat misiunea de a o răspândi la toți oamenii, spunând apostolilor: „Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și învățându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit”(Mt 28,19-20). Pe de altă parte, toți oamenii au obligația să caute adevărul, mai ales în privința lui Dumnezeu și a Bisericii sale și, o dată cunoscut, să-l îmbrățișeze și să-l păstreze.

În același timp, sfântul Conciliu afirmă că aceste îndatoriri se referă la conștiința omului și o obligă, și că adevărul nu se impune decât prin forța adevărului însuși care pătrunde mințile lin dar cu putere. Și pentru că libertatea religioasă pe care oamenii o pretind în împlinirea îndatoririi de a aduce cult lui Dumnezeu se referă la imunitatea față de orice constrângere în societatea civilă, ea lasă neatinsă doctrina tradițională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor și a societăților față de religia adevărată și față de Biserica unică a lui Cristos. Pe lângă aceasta, vorbind despre libertatea religioasă, Conciliul intenționează să dezvolte învățătura supremilor pontifi mai recenți cu privire la drepturile inviolabile ale persoanei umane precum și la ordinea juridică a societății.

Capitolul I
ASPECTE GENERALE ALE LIBERTĂȚII RELIGIOASE

Obiectul și fundamentul libertății religioase

2. Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toți oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale și a oricărei puteri omenești astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acționeze împotriva conștiinței sale și nimeni să nu fie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, în particular și în public, atât singur cât și asociat cu alții, între limitele cuvenite. El mai declară și că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăși demnitatea persoanei umane, așa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat și pe calea rațiunii[2]. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în așa fel recunoscut în organizarea juridică a societății, încât să devină un drept civil.

În virtutea demnității lor, toți oamenii, fiind persoane, adică înzestrați cu rațiune și cu voință liberă și deci învestiți cu responsabilitate personală, sunt împinși de natura proprie și obligați moralmente să caute adevărul și, în primul rând, acel adevăr ce privește religia. Ei au și obligația de a adera la adevărul cunoscut și de a-și orândui întreaga viață în conformitate cu exigențele adevărului. Însă oamenii nu-și pot îndeplini această obligație în mod corespunzător naturii lor decât dacă se bucură de libertate psihologică și, în același timp, de imunitate față de orice constrângere externă. Așadar, dreptul la libertatea religioasă nu-și are temeiul într-o dispoziție subiectivă a persoanei, ci în însăși natura ei. De aceea, dreptul la această imunitate persistă și pentru aceia care nu-și îndeplinesc obligațiile de a căuta adevărul și de a adera la el, iar exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată atâta timp cât respectă o dreaptă ordine publică.

Libertatea religioasă și relația omului cu Dumnezeu

3. Toate aceste lucruri devin și mai clare dacă se ține seama de faptul că norma supremă a vieții omenești este legea divină însăși, eternă, obiectivă și universală, prin care Dumnezeu, după planul înțelepciunii și iubirii sale, orânduiește, conduce și cârmuiește lumea întreagă și căile comunității umane. Dumnezeu îl face pe om părtaș la această lege a sa în așa fel încât omul, sub călăuzirea blândă a providenței divine, poate cunoaște tot mai bine adevărul care este mereu același[3]. De aceea, fiecare om are îndatorirea și, deci, și dreptul de a căuta adevărul în materie de religie pentru a-și forma cu prudență judecăți de conștiință drepte și adevărate, folosind mijloace potrivite.

Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnității persoanei umane și naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul magisteriului sau al instruirii, al discuției și dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrățișat cu tărie, printr-un asentiment personal.

Însă omul percepe și recunoaște imperativele legii divine cu ajutorul conștiinței sale, pe care este obligat să o urmeze cu fidelitate în toată activitatea sa spre a ajunge la Dumnezeu, scopul său. Așadar, omul nu trebuie silit să acționeze împotriva conștiinței sale, nici nu trebuie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, mai ales în domeniul religios. Într-adevăr, practicarea religiei constă, prin însăși natura sa, în primul rând în acte interioare voluntare și libere prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu: astfel de acte nu pot fi nici impuse nici interzise de vreo putere pur omenească[4]. Dar însăși natura socială a omului cere ca acesta să-și exprime în exterior actele interioare de religie, să comunice cu alții în materie de religie, să-și mărturisească religia în mod comunitar.

Așadar, se face o nedreptate împotriva persoanei umane și împotriva ordinii înseși stabilite de Dumnezeu pentru oameni dacă i se refuză omului exercitarea liberă în societate a religiei atâta timp cât este păstrată dreapta ordine publică.

Pe lângă aceasta, actele religioase prin care oamenii se îndreaptă direct spre Dumnezeu printr-o hotărâre lăuntrică, în formă individuală și publică, prin natura lor depășesc sfera pământească și temporală. Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască și să favorizeze viața religioasă a cetățenilor, însă trebuie spus că își depășește limitele dacă își arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.

Libertatea comunităților religioase

4. Libertatea sau imunitatea față de constrângere în materie de religie, care este cuvenită indivizilor, trebuie să li se recunoască și atunci când ei acționează comunitar. Într-adevăr, comunitățile religioase sunt cerute de natura socială atât a omului cât și a religiei.

Așadar, acestor comunități, atâta timp cât nu sunt violate cerințele juste ale ordinii publice, li se cuvine de drept libertatea de a se conduce după norme proprii, de a cinsti cu un cult public divinitatea supremă, de a-și ajuta membrii în practicarea vieții religioase și de a-i nutri cu învățătură, precum și de a promova acele instituții în care membrii colaborează pentru a-și orândui viața conform cu principiile lor religioase.

Comunitățile religioase au, de asemenea, dreptul de a nu fi împiedicate prin mijloace legislative sau prin acte administrative ale puterii civile să-și aleagă propriii slujitori ai cultului, să-i educe, să-i numească și să-i transfere, să comunice cu autoritățile și comunitățile religioase aflate în alte părți ale lumii, să ridice edificii religioase precum și să dobândească și să folosească bunurile corespunzătoare.

Comunitățile religioase au și dreptul de a nu fi împiedicate să-și propovăduiască și să-și mărturisească public credința, oral și în scris. Însă în răspândirea credinței religioase și în introducerea unor practici, ele trebuie să se abțină întotdeauna de la orice fel de acțiune care ar aduce a constrângere sau a atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse. Un astfel de mod de a acționa trebuie considerat ca abuzare de dreptul propriu și lezare a dreptului altora.

Pe lângă aceasta, libertatea religioasă implică și ca grupurile religioase să nu fie împiedicate de a-și manifesta liber eficacitatea specifică a învățăturii lor în organizarea societății și în însuflețirea întregii activități omenești. În sfârșit, în natura socială a omului și în însuși caracterul religiei se află baza dreptului pe care oamenii îl au de a putea, îndemnați de simțământul lor religios, să organizeze liber întruniri sau să înființeze asociații educative, culturale, caritative, sociale.

Libertatea religioasă a familiei

5. Orice familie, ca societate ce se bucură de un drept propriu și primordial, are dreptul să-și orânduiască în mod liber viața religioasă a căminului sub conducerea părinților. Aceștia au dreptul de a hotărî forma de educație religioasă ce urmează a fi dată copiilor lor, conform cu propria lor convingere religioasă. De aceea, puterea civilă trebuie să recunoască dreptul părinților de a-și alege cu adevărată libertate școlile sau alte mijloace de educație, iar pentru această libertate de alegere nu trebuie să li se impună, direct sau indirect, poveri nedrepte. Pe lângă aceasta, drepturile părinților sunt încălcate când copiii lor sunt siliți să frecventeze cursuri școlare care nu corespund convingerii religioase a părinților sau dacă este impusă o formă unică de educație din care formația religioasă este total exclusă.

Ocrotirea libertății religioase

6. Deoarece binele comun al societății, adică ansamblul condițiilor de viață socială datorită cărora oamenii își pot atinge mai deplin și mai ușor perfecțiunea, constă mai ales în ocrotirea drepturilor și îndatoririlor persoanei umane[5], ocrotirea dreptului la libertatea religioasă revine atât cetățenilor cât și grupurilor sociale, autorităților civile, Bisericii și celorlalte comunități religioase, în modul propriu fiecăreia, în funcție de îndatoririle sale față de binele comun.

Apărarea și promovarea drepturilor inviolabile ale omului este o îndatorire esențială a oricărei puteri de stat[6]. Așadar, puterea de stat trebuie ca, prin legi drepte și prin alte mijloace adecvate, să-și asume în mod eficient apărarea libertății religioase a tuturor cetățenilor și să creeze condiții favorabile pentru practicarea religiei, astfel încât cetățenii să-și poată realmente exercita drepturile și îndeplini îndatoririle religioase, iar societatea să se bucure de bunurile dreptății și păcii care provin din fidelitatea oamenilor față de Dumnezeu și față de sfânta lui voință[7].

Dacă, ținând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaștere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunități religioase, e necesar ca, în același timp, să li se recunoască și să li se respecte tuturor cetățenilor și comunităților religioase dreptul la libertate în materie de religie.

În sfârșit, puterea civilă trebuie să aibă grijă ca egalitatea juridică a cetățenilor, care ține și ea de binele comun al societății, să nu fie vreodată lezată, fie pe față fie în mod voalat, din motive religioase, și să nu se facă discriminare între ei.

De aici urmează că nu-i este îngăduit puterii publice să impună cetățenilor, prin violență, intimidare sau alte mijloace, profesarea sau refuzul vreunei religii sau să împiedice pe cineva să intre în vreo comunitate religioasă sau să o părăsească. Cu atât mai mult se acționează împotriva voinței lui Dumnezeu și împotriva drepturilor sacre ale persoanelor și ale familiei popoarelor când se recurge în vreun fel la violență pentru a nimici sau pentru a asupri religia, fie în întreg neamul omenesc, fie într-o anumită regiune sau într-un grup anume.

Limitele libertății religioase

7. Dreptul la libertate în materie de religie se exercită în societatea umană și de aceea folosirea lui este supusă anumitor norme care îl circumscriu.

În folosirea oricărei libertăți trebuie observat principiul moral al responsabilității personale și sociale: în exercitarea drepturilor sale, fiecare om și grup social este obligat de legea morală să țină seama de drepturile celorlalți, și de îndatoririle sale față de ceilalți, și de binele comun al tuturor. Trebuie să se procedeze față de toți cu dreptate și omenie.

Pe lângă aceasta, de vreme ce societatea civilă are dreptul să se apere împotriva abuzurilor care ar putea apărea sub pretextul libertății religioase, sarcina de a asigura această protecție îi revine, în primul rând, puterii de stat; acest lucru însă nu trebuie să se facă în mod arbitrar sau favorizând pe nedrept o parte sau alta, ci după normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă, norme cerute de ocrotirea eficientă a drepturilor tuturor cetățenilor și de armonizarea lor pașnică, de o grijă corespunzătoare pentru acea autentică pace publică ce constă într-o conviețuire orânduită în adevărată dreptate, precum și de cuvenita ocrotire a moralității publice. Toate acestea constituie o parte fundamentală a binelui comun și intră în noțiunea de ordine publică. De altfel, în societate trebuie respectat obiceiul ocrotirii unei libertăți integrale, conform căruia omului trebuie să i se recunoască libertatea cea mai largă cu putință, iar libertatea nu trebuie limitată decât atunci când și în măsura în care acest lucru este necesar.

Educarea la buna exercitare a libertății

8. În zilele noastre, oamenii sunt expuși la tot felul de presiuni și sunt în primejdia de a fi frustrați de libera judecată personală. Pe de altă parte, mulți par înclinați ca, sub pretextul libertății, să respingă orice dependență și subestimează ascultarea cuvenită.

De aceea, Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe toți, dar mai ales pe aceia care au sarcina de a-i educa pe alții, să se străduiască să formeze oameni care, respectând ordinea morală, să se supună autorității legitime și să fie iubitori de libertate autentică, adică oameni care să judece lucrurile după discernământul propriu, în lumina adevărului, care să-și desfășoare activitatea cu simț de răspundere și care să caute să urmeze tot ce este adevărat și drept, colaborând bucuros cu alții.

Așadar, libertatea religioasă trebuie să contribuie și să tindă și la a-i face pe oameni să acționeze cu mai mare responsabilitate în îndeplinirea îndatoririlor lor în viața socială.

Capitolul II
LIBERTATEA RELIGIOASĂ ÎN LUMINA REVELAȚIEI

Învățătura despre libertatea religioasă își are rădăcinile în revelație

9. Ceea ce declară Conciliul Vatican II despre dreptul omului la libertatea religioasă își are fundamentul în demnitatea persoanei, ale cărei exigențe s-au manifestat tot mai deplin minții omenești de-a lungul experienței veacurilor. Mai mult, această doctrină despre libertate își are rădăcinile în revelația divină și de aceea trebuie cu atât mai mult să fie respectată cu sfințenie de creștini. Într-adevăr, deși revelația nu afirmă în mod explicit dreptul la imunitatea față de orice constrângere externă în materie de religie, totuși ea dezvăluie demnitatea persoanei umane în toată amploarea ei, arată respectul lui Cristos față de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în cuvântul lui Dumnezeu și ne învață spiritul pe care ucenicii unui astfel de Învățător trebuie să-l recunoască și să-l urmeze în toate. Prin toate acestea sunt reliefate principiile generale pe care se întemeiază învățătura acestei declarații despre libertatea religioasă. Mai ales libertatea religioasă în societate este în acord total cu libertatea actului de credință creștină.

Libertatea actului de credință

10. Unul dintre cele mai importante capitole ale învățăturii catolice cuprins în cuvântul lui Dumnezeu și propovăduit cu statornicie de sfinții părinți[8] este că omul trebuie să-i răspundă lui Dumnezeu printr-o credință de bunăvoie și că nimeni nu poate fi, așadar, silit să îmbrățișeze credința împotriva voinței sale[9]. Într-adevăr, prin însăși natura sa actul de credință este voluntar deoarece omul, răscumpărat de Cristos Mântuitorul și chemat[10] prin Isus Cristos la înfierea divină, nu se poate atașa de Dumnezeu care se revelează decât dacă, atras de Tatăl[11], îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă și rațională de credință. Așadar, este pe deplin corespunzător cu natura credinței ca în materie de religie să fie exclusă orice formă de constrângere din partea oamenilor. Prin urmare, principiul libertății religioase contribuie mult la favorizarea unei stări de lucruri în care oamenii pot fi chemați fără piedici la credința creștină, o pot îmbrățișa din toată inima și o pot mărturisi activ prin întreaga lor viață.

Modul de a acționa al lui Cristos și al apostolilor săi

11. Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-l slujească în spirit și adevăr și de aceea această chemare îi obligă în conștiință, dar nu îi constrânge. Într-adevăr, Dumnezeu ține seama de demnitatea persoanei umane create de el, care trebuie să fie călăuzită de judecata proprie și să se bucure de libertate. Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus, în care Dumnezeu s-a dezvăluit în mod perfect pe sine și căile sale. Cristos, Învățătorul și Domnul nostru[12], blând și smerit cu inima[13], i-a atras și i-a invitat cu răbdare pe ucenici[14]. E drept că el și-a sprijinit și și-a confirmat propovăduirea prin minuni, însă a făcut-o pentru a trezi și a întări credința ascultătorilor, nu pentru a exercita asupra lor o constrângere[15]. Desigur, i-a mustrat pe cei care îl ascultau, pentru necredința lor, dar lăsând pedeapsa pe seama lui Dumnezeu în ziua judecății[16]. Trimițându-i pe apostoli în lume, le-a spus: „Cel care va crede și se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16,16). Recunoscând că o dată cu grâul a fost semănată și neghina, a poruncit să fie lăsate să crească amândouă până la secerișul care va fi la sfârșitul veacurilor[17]. Nevrând să fie un Mesia politic și dominator cu forța[18], a preferat să se numească pe sine Fiul Omului, venit „să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45). El s-a arătat slujitorul desăvârșit al lui Dumnezeu[19] care „nu va frânge trestia strivită și nu va stinge feștila ce fumegă încă” (Mt 12,20). A recunoscut puterea civilă și drepturile ei, poruncind să i se dea dajdie Cezarului, dar a avertizat limpede că trebuie respectate drepturile superioare ale lui Dumnezeu: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele care sunt ale lui Dumnezeu” (Mt 22,21). În sfârșit, împlinind pe cruce opera răscumpărării prin care le-a dobândit oamenilor mântuirea și adevărata libertate, și-a desăvârșit revelația. A dat mărturie despre adevăr[20], dar nu a voit să-l impună cu forța celor care îl respingeau. Căci împărăția lui nu se apără cu sabia[21], ci se întărește mărturisind și ascultând adevărul și crește prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe cruce, îi atrage pe oameni la sine[22].

Apostolii, învățați de cuvântul și exemplul lui Cristos, au urmat aceeași cale. Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de evanghelie, ci mai presus de toate prin puterea cuvântului lui Dumnezeu[23]. Ei vesteau cu tărie tuturor planul lui Dumnezeu Mântuitorul „care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,4); însă, în același timp, îi respectau pe cei slabi, chiar dacă aceștia se aflau în greșeală, arătând astfel cum „fiecare dintre noi va da socoteală pentru sine lui Dumnezeu” (Rom 14,12)[24] și, prin urmare, este dator să asculte numai de propria conștiință. Asemenea lui Cristos, apostolii s-au străduit mereu să dea mărturie despre adevărul lui Dumnezeu, plini de îndrăzneală în fața poporului și a căpeteniilor pentru „a vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere” (Fap 4,31)[25]. Căci ei credeau cu tărie că evanghelia este, într-adevăr, puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor acelora care cred[26]. Disprețuind, așadar, toate „armele trupești”[27], urmând exemplul blândeții și modestiei lui Cristos, ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu pe deplin încrezători în puterea divină a acestui cuvânt de a nimici forțele potrivnice lui Dumnezeu[28] și de a-i duce pe oameni la credința și ascultarea față de Cristos[29]. Ca și Învățătorul, la fel și apostolii au recunoscut autoritatea civilă legitimă: „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu”, afirmă Apostolul, și de aceea poruncește: „Tot omul să fie supus stăpânirilor mai înalte… cel ce se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu” (Rom 13,1-2)[30]. În același timp, însă, nu s-au temut să reziste puterii publice dacă aceasta se opunea puterii sfinte a lui Dumnezeu: „Se cuvine să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29)[31]. Această cale au urmat-o nenumărați martiri și credincioși prin veacuri și pretutindeni.

Biserica merge pe urmele lui Cristos și ale apostolilor

12. Așadar, Biserica, fidelă adevărului evanghelic, urmează calea lui Cristos și a apostolilor atunci când recunoaște principiul libertății religioase ca fiind conform demnității omului și revelației lui Dumnezeu și favorizează această libertate. De-a lungul veacurilor, ea a păstrat și a transmis doctrina primită de la Învățătorul ei și de la apostoli. Chiar dacă în viața poporului lui Dumnezeu peregrinând prin vicisitudinile istoriei umane au existat uneori moduri de a acționa mai puțin conforme, sau chiar contrare spiritului evangheliei, a dăinuit totuși mereu învățătura Bisericii că nimeni nu trebuie adus la credință prin constrângere.

Astfel, fermentul evangheliei a lucrat îndelung în mințile oamenilor și a contribuit mult ca, în decursul timpurilor, oamenii să recunoască mai larg demnitatea persoanei și să se maturizeze convingerea că în materie de religie ea trebuie să fie imună de orice constrângere omenească.

Libertatea Bisericii

13. Printre lucrurile care privesc binele Bisericii și chiar binele cetății pământești și care trebuie păstrate mereu și pretutindeni și apărate de orice încălcare, cel mai important este, de bună seamă, ca Biserica să se bucure de atâta libertate de acțiune câtă e cerută de grija pentru mântuirea oamenilor[32]. Într-adevăr, este sacră această libertate cu care Fiul unul-născut al lui Dumnezeu a înzestrat Biserica dobândită cu sângele său. Ea este în așa fel proprie Bisericii, încât cei care o combat lucrează împotriva voinței lui Dumnezeu. Libertatea Bisericii este un principiu fundamental în relațiile dintre Biserică, pe de o parte, și puterile publice precum și întreaga ordine civilă, pe de altă parte.

În societatea umană și în fața oricărei puteri publice Biserica își revendică libertatea în calitatea sa de autoritate spirituală, întemeiată de Cristos Domnul, care are din poruncă divină obligația de a merge în lumea întreagă și de a propovădui evanghelia la toată făptura[33]. Biserica își revendică, de asemenea, libertatea în calitate de societate de oameni care au dreptul să trăiască în societatea civilă după normele credinței creștine[34].

Acolo unde principiul libertății religioase nu este numai proclamat în cuvinte și întărit de legi, ci este cu sinceritate transpus în practică, acolo Biserica se bucură în sfârșit de condițiile de drept și de fapt ale independenței necesare pentru îndeplinirea misiunii divine, independență pe care autoritățile bisericești au revendicat-o din ce în ce mai insistent în societate[35]. În același timp, creștinii, ca și ceilalți oameni, se bucură de dreptul civil de a nu fi împiedicați să trăiască după conștiința proprie. Așadar, libertatea Bisericii este în concordanță cu acea libertate religioasă care trebuie recunoscută ca un drept pentru toți oamenii și toate comunitățile și trebuie reglementată prin organizarea juridică.

Misiunea Bisericii

14. Pentru a se supune poruncii divine: „Învățați toate neamurile” (Mt 28,19), Biserica Catolică trebuie să lucreze cu neobosită grijă, astfel încât „cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic și să fie preamărit” (2Tes 3,1).

Așadar, Biserica cere insistent ca fiii săi „mai întâi de toate să înalțe cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii… Acest lucru este bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tim 2,1-4).

Însă, în formarea conștiinței lor, creștinii trebuie să țină seama cu seriozitate de învățătura sacră și sigură a Bisericii[36]. Căci, din voința lui Cristos, Biserica Catolică este învățătoarea adevărului și misiunea ei este de a vesti și a învăța în mod autentic Adevărul, care este Cristos, și, în același timp, de a declara și de a întări cu autoritatea sa principiile ordinii morale care izvorăsc din însăși natura umană. Pe lângă aceasta, creștinii, purtându-se cu înțelepciune față de cei din afară, se străduiesc, „în Duhul Sfânt, cu iubire nefățarnică, prin cuvântul adevărului” (2Cor 6,6-7), să răspândească lumina vieții cu toată siguranța[37] și cu tărie apostolică, până la vărsarea sângelui.

Într-adevăr, ucenicul are față de Cristos Învățătorul obligația gravă să cunoască tot mai deplin adevărul primit de la el, să-l vestească cu fidelitate și să-l apere cu tărie, excluzând orice mijloc contrar spiritului evanghelic. În același timp totuși, iubirea lui Cristos îl îndeamnă fără de răgaz să se poarte cu iubire, cu prudență și cu răbdare față de oamenii care se află în eroare sau în ignoranță în ce privește credința[38]. Așadar, trebuie să se țină seama atât de îndatoririle față de Cristos, Cuvântul dătător de viață care trebuie propovăduit, cât și de drepturile persoanei umane, precum și de măsura harului dat de Dumnezeu, prin Cristos, omului, care este chemat să primească și să mărturisească de bunăvoie credința.

Concluzie

15. Este evident faptul că oamenii epocii contemporane doresc să-și poată mărturisi în mod liber religia, în particular și în public; mai mult, libertatea religioasă a fost declarată ca drept civil în majoritatea constituțiilor și a fost recunoscută în mod solemn prin documente internaționale[39].

Însă nu lipsesc regimurile în care, chiar dacă libertatea cultului religios este recunoscută prin Constituție, totuși puterea publică se străduiește să-i îndepărteze pe cetățeni de la profesarea religiei și să facă viața comunităților religioase dificilă și precară.

Salutând cu bucurie semnele favorabile ale vremurilor noastre, dar și denunțând cu amărăciune aceste fapte deplorabile, Conciliul îi îndeamnă pe catolici și îi roagă pe toți oamenii să reflecteze cu cea mai mare atenție cât este de necesară libertatea religioasă, mai ales în condiția prezentă a familiei umane.

Într-adevăr, este evident că toate popoarele tind tot mai mult spre unitate, relații tot mai strânse se stabilesc între oameni de culturi și religii diferite, iar conștiința propriei responsabilități crește în fiecare om. De aceea, pentru a se instaura și a se consolida relații pașnice și bună înțelegere în neamul omenesc, se impune ca pretutindeni libertatea religioasă să fie ocrotită printr-o garanție juridică eficientă și să se respecte îndatoririle și drepturile supreme ale oamenilor de a-și duce liber în societate viața religioasă.

Să dea Dumnezeu, Părintele tuturor, ca familia umană, respectând cu grijă exercitarea libertății religioase în societate, să fie dusă, prin harul lui Cristos și puterea Duhului Sfânt, la sublima și veșnica „libertate a măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21).

Toate cele stabilite în această declarație, și fiecare în parte, au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Declaratio de libertate religiosa Dignitatis humanae (Sessio IX, 7 dec. 1965): AAS 58 (1966) 924-941.

Note

[1] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 279; 265; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 24 dec. 1944: AAS 37 (1945), 14.
[2] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 260-261; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 24 dec. 1942: AAS 35 (1943), 19; PIUS AL XI-LEA, Enc. Mit brennender Sorge, 14 martie 1937: AAS 29 (1937), 160; LEON AL XIII-LEA, Enc. Libertas praestantissimum, 20 iun. 1888: Acta Leonis XIII 8 (1888), 237-238.
[3] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q. 91 a.1; q. 93, a. 1-2.
[4] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: AAS 55 (1963), 270; PAUL AL VI-LEA, Mesaj radiofonic, 22 dec. 1964: AAS 57 (1965), 181-182; sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., I-II, q. 91, a. 4 c.
[5] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS 53 (1961), 417; id., Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 273.
[6] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 273-274; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 1 iun. 1941: AAS 33 (1941), 200.
[7] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Immortale Dei, 1 nov. 1885: AAS 18 (1885), 161.
[8] Cf. LACTANTIUS, Divinarum Institutionum, Lib. V, 19: CSEL 19, 463-464, 465; PL 6, 614 și 616 (cap. 20); sf. AMBROZIU DE MILANO, Epistula ad Valentinianum Imp., Ep. 21: PL 16, 1005; sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Contra litteras Petiliani, lib. II, cap. 83: CSEL 52, 112; PL 43, 315; cf. C. 23, q. 5, c. 33 (ed. Friedberg, col. 939); Id. Ep. 23: PL 33, 98; Id. Ep. 34: PL 33, 132; Id. Ep. 35: PL 33, 135; sf. GRIGORE CEL MARE, Epistola ad Virgilium et Theodorum Episcopos Massiliae Galliarum, Registrum Epistolarum I, 45: MGH, Ep. 1, 72; PL 77, 510-511 (lib. I, ep. 47); id., Epistola ad Iohannem Episcopum Constantinopolitanum, Registrum Epistolarum III, 52; MGH, Ep. 1, 210; PL 77, 649 (lib. III, ep. 53); cf. D. 45, c. 1 (ed. Friedberg, col. 160); CONCILIUL AL IV-LEA DIN TOLEDO, IV, c. 57: Mansi 10, 633; cf. D. 45, c. 5 (ed. Friedberg, col. 161-162); CLEMENT AL III-LEA: X, V, 6, 9: (ed. Friedberg, col. 774); INOCENȚIU AL III-LEA, Epistula ad Arelatensem Archiepiscopum, X, III, 42, 3: (ed. Friedberg, col. 646).
[9] Cf. Codex Iuris Canonici, can. 1351; PIUS AL XII-LEA, Allocutio ad Praelatos auditores caeterosque officiales et administros Tribunalis S. Romanae Rotae, 6 oct. 1946: AAS 38 (1946), 394; id., Enc. Mystici Corporis, 29 iun. 1943: AAS 35 (1943), 243.
[10] Cf. Ef 1,5.
[11] Cf. In 6,44.
[12] Cf. In 13,13.
[13] Cf. Mt 11,29.
[14] Cf. Mt 11,28-30; In 6,67-68.
[15] Cf. Mt 9,28-29; Mc 9,23-24; 6,5-6; PAUL AL VI-LEA, Enc. Ecclesiam suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 642-643.
[16] Cf. Mt 11,20-24; Rom 12,19-20; 2Tes 1,8.
[17] Cf. Mt 13,30.40-42.
[18] Cf. Mt 4,8-10; In 6,15.
[19] Cf. Is 42,1-4.
[20] Cf. In 18,37.
[21] Cf. Mt 26,51-53; In 18,36.
[22] Cf. In 12,32.
[23] Cf. 1Cor 2,3-5; 1Tes 2,3-5.
[24] Cf. Rom 14,1-23; 1Cor 8,9-13; 10,23-33.
[25] Cf. Ef 6,19-20.
[26] Cf. Rom 1,16.
[27] Cf. 2Cor 10,4; 1Tes 5,8-9.
[28] Cf. Ef 6,11-17.
[29] Cf. 2Cor 10,3-5.
[30] Cf. 1Pt 2,13-17.
[31] Cf. Fap 4,19-20.
[32] Cf. LEON AL XIII-LEA, Scris. Officio sanctissimo, 22 dec. 1887: ASS 20 (1887), 269; id., Scris. Ex litteris, 7 apr. 1887: ASS 19 (1886-1887), 465.
[33] Cf. Mc 16,15; Mt 28,18-20; PIUS AL XII-LEA, Enc. Summi Pontificatus, 20 oct. 1939: AAS 31 (1939), 445-446.
[34] Cf. PIUS AL XI-LEA, Scris. Firmissimam constantiam, 28 mart. 1937: AAS 29 (1937), 196.
[35] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs Ci riesce, 6 dec. 1953: AAS 45 (1953), 802.
[36] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic, 23 martie 1952: AAS 44 (1952), 270-278.
[37] Cf. Fap 4,29.
[38] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 299-300.
[39] Cf. ibid., 295-296.

Autor: Conciliul Vatican II
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 07.12.1965
Publicarea pe acest sit: 18.10.2001
Etichete:

Lasă un răspuns