Dies Domini

Scrisoarea apostolică Dies Domini
a Papei Ioan Paul al II-lea adresată
episcopilor, preoților, persoanelor consacrate
și tuturor credincioșilor Bisericii Catolice,
referitor la sfințirea duminicii

Preaiubiți frați întru episcopat și preoție,

Iubiți frați și surori,

1. Ziua Domnului – așa cum a fost numită duminica încă din timpurile apostolice[1] – a fost întotdeauna cinstită în mod deosebit, în istoria Bisericii, datorită legăturii ei strânse cu însăși esența misterului creștin. Într-adevăr, în ritmul săptămânal, duminica amintește ziua învierii lui Cristos. Este Paștele săptămânii, zi în care este celebrată biruința lui Cristos asupra păcatului și a morții, împlinirea primei creații în persoana lui și începutul „noii creații” (cf. 2 Cor 5,17). Este ziua în care este evocată, în adorație și recunoștință, prima zi a lumii și, în același timp, în speranța care împinge la acțiune, este prefigurarea „zilei de apoi”, în care Cristos va veni în slavă (cf. Fapte 1,11; 1 Tes 4,13-17) și care va vedea împlinirea „noului univers” (cf Ap 21,5).

Exclamația psalmistului: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim într-însa” (Ps 118 [117], 24), se potrivește așadar bine duminicii. Acest îndemn la bucurie, reluat și de liturgia Paștelui, este marcat de uimirea care le-a cuprins pe femeile ce fuseseră de față la răstignirea lui Cristos, atunci când, ducându-se la mormânt „dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii” (Mc 16,2), l-au găsit gol. Este îndemnul de a retrăi, oarecum, experiența ucenicilor de la Emaus care și-au simțit inimile „arzând în ei”, atunci când Cel Înviat îi însoțea pe drum, tălmăcindu-le Scripturile și făcându-li-se cunoscut la „frângerea pâinii” (cf. Lc 24,32.35). Este ecoul bucuriei, la început ezitante, apoi irezistibile, pe care au resimțit-o Apostolii în seara aceleiași zile, când a venit la ei Isus înviat și când au primit darul păcii lui și a Duhului lui (cf. In 20,19-23).

2. Învierea lui Cristos este elementul prim pe care se sprijină credința creștină (cf. 1 Cor 15,14): este o realitate uluitoare, percepută pe deplin în lumina credinței, dar atestată istoric de cei care au avut privilegiul de a-l vedea pe Domnul înviat; este un eveniment minunat care nu numai că se detașează în istoria omenirii într-un mod cu totul unic, dar se plasează în centrul misterului timpului. Într-adevăr, așa cum amintește și ritul pregătirii lumânării pascale, în liturgia expresivă din noaptea de Paști, lui Cristos „îi aparțin timpurile și veacurile”. De aceea, aducându-și aminte de ziua învierii lui Cristos, nu doar o dată pe an, ci în toate duminicile, Biserica înțelege să arate astfel fiecărei generații cine constituie axa purtătoare a istoriei, de care se leagă misterul originilor lumii și cel al destinului ei final.

Este deci legitim să se afirme, așa cum sugerează omilia unui autor din secolul al IV-lea, că „ziua Domnului” este „doamna zilelor”.[2] Cei care au primit harul de a crede în învierea Domnului nu pot să perceapă semnificația acestei zile a săptămânii decât cu freamătul emoției care-l făcea pe sfântul Ieronim să spună: „Duminica este ziua Învierii, ziua creștinilor, ziua noastră”.[3] Într-adevăr, ea este pentru creștini „sărbătoarea primordială”[4], destinată nu numai să marcheze scurgerea timpului, ci și să-i dezvăluie sensul profund.

3. Importanța fundamentală a duminicii, recunoscută întotdeauna de-a lungul a două milenii de istorie, a fost reafirmată cu tărie de Conciliul Vatican II: „Conform tradiției apostolice care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”.[5] Paul al VI-lea a subliniat din nou această importanță când a aprobat noul Calendar roman general și Normele universale care reglementează desfășurarea anului liturgic.[6] Apropierea celui de-al treilea mileniu, care-i îndeamnă pe creștini să reflecteze, la lumina lui Cristos, asupra derulării istoriei, îi cheamă totodată să redescopere cu o nouă intensitate sensul duminicii, „misterul” ei, valoarea celebrării acesteia, semnificația ei pentru existența creștină și umană.

Constat cu satisfacție numeroasele intervenții ale magisteriului și inițiativele pastorale pe care voi înșivă, frați ai mei în episcopat, individual sau în colectiv ! cu ajutorul prețios al clerului vostru ! le-ați orientat spre această temă importantă în perioada care a urmat Conciliului. În pragul Marelui Jubileu al anului 2000, am dorit să vă adresez această Scrisoare apostolică pentru a susține angajarea voastră pastorală într-un domeniu atât de vital. Însă doresc totodată să mă adresez și vouă tuturor, iubiți credincioși, ca și cum aș fi prezent în mod spiritual în diferitele comunități în care, în fiecare duminică, vă adunați împreună cu păstorii voștri pentru a celebra Euharistia și „ziua Domnului”. Multe din reflecțiile și sentimentele care însuflețesc această Scrisoare apostolică s-au închegat încă din perioada episcopatului meu din Cracovia și apoi, după începutul slujirii mele ca Episcop al Romei și succesor al lui Petru, în timpul vizitelor în parohiile romane, vizite care au avut loc cu regularitate în duminicile diferitelor perioade ale anului liturgic. Consider așadar că prin această Scrisoare continui dialogul viu pe care îmi place să-l port cu credincioșii, reflectând împreună cu voi asupra sensului duminicii și subliniind motivele pentru a o trăi ca pe o adevărată „zi a Domnului”, chiar și în condițiile noi ale epocii noastre.

4. Într-adevăr, nu poate scăpa nimănui faptul că, până într-un trecut relativ apropiat, „sfințirea” duminicii era ușurată, în țările de tradiție creștină, de o largă participare populară și de organizarea însăși a societății civile, care prevedea odihna duminicală ca element constant al normelor cu privire la diferitele activități profesionale. Însă acum, chiar și în țările în care legile garantează caracterul de sărbătoare al acestei zile, evoluția condițiilor socio-economice a sfârșit deseori prin a modifica profund comportamentele colective și, în consecință, aspectul duminicii. Am asistat la afirmarea pe scară largă a practicii „week-end”-ului, în sensul unui timp de destindere săptămânală, petrecut uneori departe de locuință și caracterizat deseori de participarea la activități culturale, politice sau sportive, a căror desfășurare coincide în general tocmai cu zilele de sărbătoare. Avem de-a face aici cu un fenomen social și cultural care nu este lipsit de aspecte pozitive, în măsura în care poate contribui, prin respectul față de valorile autentice, la dezvoltarea omenirii și la progresul vieții sociale în ansamblul ei. Acesta nu răspunde doar la necesitatea odihnei ci și la nevoia de a „sărbători”, care este înnăscută în ființa omenească. Din nefericire, atunci când duminica își pierde sensul originar și se reduce la a fi doar „sfârșitul săptămânii”, se poate întâmpla ca omul, deși în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat de un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul.[7]

În orice caz, ucenicilor lui Cristos li se cere să nu confunde celebrarea dumninicii, care trebuie să fie o adevărată sfințire a zilei Domnului, cu „sfârșitul de săptămână”, înțeles în mod esențial ca un timp de simplă odihnă sau de evadare. În acest sens, este urgentă dobândirea unei maturități spirituale autentice, care să-i ajute pe creștini „să fie ei înșiși”, în deplină armonie cu darul credinței, gata oricând să dea socoteală despre speranța care este în ei (cf. 1 Pt 3,15). Aceasta nu poate decât să favorizeze și o înțelegere mai profundă a duminicii, pentru ca aceasta să fie trăită, chiar și în situații dificile, într-o totală ascultare față de Duhul Sfânt.

5. Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața unei diversități de situații relativ mari. Pe de o parte, avem exemplul anumitor Biserici tinere care ne arată cu câtă fervoare poate fi însuflețită celebrarea duminicală, atât la orașe cât și în satele cele mai izolate. Dimpotrivă, în alte regiuni, datorită dificultăților de ordin sociologic pe care le-am menționat deja și poate și din cauza unei credințe prea puțin motivate, se înregistrează un procent deosebit de scăzut al participării la liturgia duminicală. În conștiința multor credincioși pare a se fi diminuat nu numai sensul aspectului central al Euharistiei ci și cel al datoriei de a-i aduce mulțumire Domnului, adresându-i rugăciuni împreună cu ceilalți în cadrul comunității ecleziale.

La toate acestea se adaugă faptul că, atât în țările de misiune cât și în cele care au fost evanghelizate din vechime, lipsa preoților împiedică uneori asigurarea celebrării euharistice duminicale în toate comunitățile.

6. În fața acestui context al noilor situații și a problemelor care rezultă, pare mai necesar ca oricând să fie reluate rațiunile doctrinale profunde care stau la baza preceptului bisericesc, pentru ca toți credincioșii să înțeleagă cu claritate valoarea de neînlocuit pe care o are duminica în viața creștină. Făcând aceasta, urmăm tradiția constantă a Bisericii, care a fost reamintită cu tărie de Conciliul Vatican II atunci când a proclamat că, duminica, „credincioșii trebuie să se adune pentru ca, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu și participând la Sfânta Euharistie, să-și amintească de Patima, Învierea și Slava Domnului Isus și să mulțumească lui Dumnezeu, care ‘i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Cristos din morți’ (1 Pt 1,3)”.[8]

7. Într-adevăr, datoria de a sfinți duminica, în primul rând prin participarea la Euharistie și printr-o odihnă înnobilată de bucuria creștină și de trăirea frățească, este mai bine înțeleasă dacă se iau în considerare numeroasele dimensiuni ale acestei zile, asupra cărora ne îndreptăm atenția în această scrisoare.

Este o zi care se află în însuși centrul vieții creștine. Dacă am repetat neobosit, încă de la începutul pontificatului meu: „Nu vă temeți! Deschideți-i larg porțile lui Cristos!”,[9] astăzi aș dori să vă îndemn insistent să redescoperiți duminica: Nu vă temeți să-i dați lui Cristos timpul vostru! Da, să ne deschidem timpul în fața lui Cristos, pentru ca El să-l poată lumina și orienta. El este cel care cunoaște tainele timpului și ale veșniciei, și ne încredințează „ziua Lui” ca pe un dar întotdeauna nou al iubirii sale. Redescoperirea acestei zile este harul care trebuie implorat, nu numai pentru a trăi pe deplin exigențele proprii ale credinței ci și pentru a da un răspuns concret aspirațiilor celor mai autentice ale ființei umane. Timpul dat lui Cristos nu este niciodată timp pierdut, ci mai degrabă timp câștigat pentru umanizarea profundă a relațiilor și a vieților noastre.

CAPITOLUL I
DIES DOMINI

Celebrarea lucrării Creatorului

Toate prin El s-au făcut” (In 1,3)

8. Pentru experiența creștină, duminica este înainte de orice o sărbătoare pascală, luminată în întregime de slava lui Cristos înviat. Este celebrarea „noii creații”. Înțeles în profunzime, acest caracter este în mod evident inseparabil de mesajul pe care Scriptura, chiar din primele pagini, ni-l oferă cu privire la planul lui Dumnezeu în crearea lumii. Într-adevăr, dacă este adevărat că „la plinirea timpurilor” Cuvântul s-a făcut trup (Gal 4,4), nu este mai puțin adevărat că, în virtutea misterului însuși de Fiu veșnic al Tatălui, El este începutul și sfârșitul universului. Este ceea ce afirmă Ioan în prologul Evangheliei sale: „Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (1,3). Este ceea ce subliniază și Paul, când le scrie colosenilor: „în El s-au făcut toate, în cer și pe pămînt, cele văzute și cele nevăzute […]. Toate prin El și pentru El au fost create” (1,16). Această prezență activă a Fiului în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu a fost pe deplin revelată prin misterul pascal, în care Cristos, înviind ca „pârgă a celor adormiți” (1 Cor 15,20), a inaugurat noua creație și a deschis calea pentru ceea ce El însuși va desăvârși în momentul venirii sale în slavă, „când va pune domnia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl […], pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate” (1 Cor 15,24.28).

Încă din zorii creației, planul lui Dumnezeu implica deci această „misiune cosmică” a lui Cristos. Această perspectivă cristocentrică, care cuprindea întreaga desfășurare a timpurilor, era prezentă privirii binevoitoare a lui Dumnezeu atunci când, oprindu-se din lucru, „a binecuvântat cea de-a șaptea zi și a sfințit-o” (Gen 2,3). Atunci s-a produs ! după autorul sacerdotal al primei relatări biblice despre creație ! întemeierea „sabatului”, ce caracterizează atât de puternic primul Legământ și vestește oarecum ziua sfântă a Legământului celui nou și definitiv. Tema însăși a „odihnei lui Dumnezeu” (cf. Gen 2,2) și a odihnei pe care El a oferit-o poporului exodului o dată cu intrarea în pământul făgăduinței (cf. Ex 33,14; Dt 3,20; 12,9, Ios 21,44; Ps 95 [94],11) este recitită în Noul Testament într-o lumină nouă, cea a „odihnei sabatice” definitive (Ex 4,9), în care Cristos însuși a intrat prin înviere lui și în care poporul lui Dumnezeu este îndemnat să intre, perseverând pe calea ascultării filiale (cf. Evr 4,3-16). Este deci necesară recitirea acelei pagini importante a creației și aprofundarea teologiei „sabatului”, pentru a ajunge la deplina înțelegere a duminicii.

„La început, a creat Dumnezeu cerul și pământul” (Gn 1,1)

9. Stilul poetic al relatării creației din cartea Genezei redă foarte bine uimirea de care este cuprins omul la vederea imensității creației și sentimentul de adorație pe care-l simte față de Acela care le-a scos pe toate din neființă. Este vorba de o pagină cu o puternică semnificație religioasă, de un imn adresat Creatorului universului, care, în fața repetatelor ispite de a diviniza lumea însăși, este desemnat drept unic Domn. Este, în același timp, un imn care proclamă că întreaga creație este bună, fiind în întregime plămădită de mâna puternică și îndurătoare a lui Dumnezeu.

„Dumnezeu a văzut că erau bune” (Gn 1.10.12, etc.). Acest refren, care scandează relatarea, proiectează o lumină favorabilă asupra tuturor elementelor universului, lăsând în același timp să se întrevadă secretul corectei înțelegeri a acestuia și a posibilei lui regenerări: lumea este bună în măsura în care rămâne ancorată în originea ei și, după ce a fost întinată de păcat, poate redeveni bună, dacă, cu ajutorul harului, se întoarce spre Acela care a creat-o. Această dialectică, evident, nu are în vedere în mod direct nici lucrurile neînsuflețite, nici animalele, ci ființele omenești, cărora li s-a dat să primească darul neasemuit al libertății, care implică însă și riscuri. Imediat după relatările despre creație, Biblia scoate în evidență tocmai contrastul dramatic dintre măreția omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și căderea lui, care inaugurează în lume istoria întunecată a păcatului și a morții (cf. Gn 3).

10. Ieșit fiind din mâinile lui Dumnezeu, cosmosul poartă semnul bunătății acestuia. Este o lume frumoasă, demnă de a fi admirată și de a provoca bucurie, dar care este totodată destinată a fi cultivată și dezvoltată. „Împlinirea” lucrării lui Dumnezeu deschide lumea pentru munca omului. „Dumnezeu a încheiat în ziua a șaptea lucrarea pe care a făcut-o” (Gn 2,2). Prin această evocare antropomorfică a „lucrării” divine, Biblia nu ne oferă doar o deschidere asupra relației tainice dintre Creator și lumea creată, ci pune totodată în lumină și misiunea omului față de cosmos. Într-un fel, „lucrarea” lui Dumnezeu este exemplară pentru om. Într-adevăr, acesta nu este chemat numai să locuiască în lume, ci și să o „construiască”, făcându-se astfel „colaboratorul” lui Dumnezeu. Așa cum am scris și în enciclica Laborum exercens, primele capitole ale Genezei constituie într-un anume sens prima „evanghelie a muncii”.[10] Este un adevăr pe care îl subliniază și Conciliul Vatican II: „Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a primit misiunea ca, supunându-și pământul cu tot ce se află pe el, să cârmuiască lumea în dreptate și sfințenie și, recunoscându-l pe Dumnezeu Creator a toate, să se îndrepte și să îndrepte întreg universul spre El, astfel încât toate lucrurile fiind supuse omului, numele lui Dumnezeu să fie preamărit pe întreg pământul”.[11]

Istoria exaltantă a dezvoltării științei, tehnicii și culturii, în diversele lor expresii ! dezvoltare tot mai rapidă și chiar, în zilele noastre, amețitoare ! este, în istoria lumii, rodul misiunii prin care Dumnezeu le-a încredințat bărbatului și femeii sarcina de a umple pământul și de a-l supune prin muncă, respectându-i Legea.

„Sabatul”, odihna plină de bucurie a Creatorului

11. Dacă, în primele pagini ale Genezei, „munca” lui Dumnezeu este un exemplu pentru om, la fel este și „odihna” lui: „și s-a odihnit [Dumnezeu] în ziua a șaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o.” (Gen 2,2). Și aici ne aflăm în fața unui antroporfism bogat în sensuri.

„Odihna” lui Dumnezeu nu poate fi interpretată în mod banal, ca o „inactivitate” a lui Dumnezeu. Într-adevăr, actul creator care întemeiază lumea este prin natura sa permanent, și Dumnezeu lucrează fără încetare, după cum are grijă să reamintească și Isus, în legătură cu preceptul sabatic: „Tatăl meu lucrează și acum, și lucrez și Eu”. (In 5,17). Odihna divină din cea de-a șaptea zi nu evocă un Dumnezeu inactiv, ci subliniază plinătatea realizării înfăptuite și exprimă într-un anume fel pauza pe care a luat-o Dumnezeu în fața lucrării „foarte bune” (Gen 1,31) ieșită din mâinile sale, pentru a arunca asupra ei o privire plină de bucurie și satisfacție: este o privire „contemplativă”, care nu are în vedere noi realizări, ci mai degrabă bucuria dată de ceea ce a fost împlinit; o privire îndreptată asupra tuturor lucrurilor, dar în mod special asupra omului, culme a creației. Este o privire în care se poate deja descoperi într-un fel dinamica „conjugală” a relației pe care Dumnezeu vrea să o încheie cu creatura făcută după chipul său, chemând-o să se angajeze într-un legământ de iubire. Este ceea ce va realiza în mod progresiv, în perspectiva unei mântuiri oferite întregii omeniri, prin legământul mântuitor încheiat cu Israel și care va culmina apoi cu Cristos: tocmai Cuvântul întrupat va fi cel care, prin darul eshatologic al Duhului Sfânt și prin constituirea Bisericii ca trup și mireasă a sa, va extinde la întreaga omenire ofranda de îndurare și propunerea de iubire a Tatălui.

12. În planul Creatorului, există și o distincție, dar și o strânsă legătură între ordinea creației și cea a mântuirii. Vechiul Testament subliniază deja acest lucru, atunci când pune porunca privind „sabatul” în legătură nu doar cu misterioasa „odihnă” a lui Dumnezeu de după zilele de activitate creatoare (cf. Ex 20,8-11), ci și cu mântuirea oferită de El Israelului la eliberarea din robia Egiptului (cf. Dt 5,12-15). Dumnezeul care se odihnește în cea de-a șaptea zi bucurându-se de creația sa este același care își manifestă slava eliberându-și fiii de sub asuprirea faraonului. Și într-un caz și în celălalt, s-ar putea spune că, potrivit unei imagini dragi profeților, Dumnezeu se manifestă asemenea unui soț față de soție (cf. Os 2,16-24; Ier 2,2; Is 54,4-8).

Pentru a ajunge într-adevăr la esența „sabatului”, a „odihnei” lui Dumnezeu, așa cum o sugerează chiar unele date ale tradiției ebraice,[12] trebuie sesizată intensitatea nuanței sponsale ce caracterizează, atât în Vechiul cât și în Noul Testament, relația dintre Dumnezeu și poporul lui. Este ceea ce exprimă, de exemplu, această minunată pagină din Oseea: „În zilele acelea voi încheia cu ei un legământ nou, cu animalele de pe câmp și cu păsările din văzduh și cu târâtoarele de pe pământ; voi frânge și voi azvârli afară din țară arcul și sabia și războiul, și voi da odihnă și liniște. Și te voi cununa cu mine pe vecie, te voi cununa cu mine în dreptate și nepărtinire, în îndurare și duioșie; te voi cununa cu mine în fidelitate și vei cunoaște pe Domnul. (2,20-22).

Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o” (Gen 2,3)

13. Preceptul sabatului, care pregătește în primul Legământ duminica noului și veșnicului Legământ, își are așadar rădăcinile în profunzimile planului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea nu a fost pus alături de celelalte prescripții pur cultuale, ca atâtea alte precepte, ci în interiorul Decalogului, al „celor zece cuvinte” care descriu pilonii vieții morale, universal înscrisă în inimile oamenilor. Situând această poruncă în perspectiva structurilor fundamentale ale eticii, Israelul, apoi Biserica, au arătat că nu o consideră o simplă dispoziție privind disciplina religioasă comunitară, ci o expresie constitutivă și indispensabilă a relației cu Dumnezeu vestită și propusă de revelația biblică. În aceeași ordine de idei trebuie redescoperit astăzi acest precept și de creștini. Chiar dacă el prezintă o convergență naturală cu nevoia omenească de odihnă, totuși credința este cea la care trebuie să recurgem pentru a sesiza sensul profund, evitând riscul banalizării sau al deturnării.

14. Ziua de odihnă este așadar ceea ce este, în primul rând pentru că este ziua „binecuvântată” de Dumnezeu și „sfințită” de El, altfel spus, deosebită de celelalte pentru a fi, dintre toate, „ziua Domnului”.

Pentru a înțelege pe deplin sensul acestei „sfințiri” a sabatului din prima relatare biblică a creației, trebuie să privim ansamblul textului, din care reiese clar că orice realitate, fără excepție, trebuie raportată la Dumnezeu. Și timpul și spațiul îi aparțin. El nu este Dumnezeul unei singure zile, ci Dumnezeul tuturor zilelor omului.

Dacă, așadar, El „sfințește” cea de-a șaptea zi printr-o binecuvântare specială și dacă face din ea „ziua lui” prin excelență, trebuie să înțelegem aceasta în dinamica profundă a dialogului legământului, și chiar a dialogului „sponsal”. Este un dialog de iubire neîntrerupt, fără a fi, pentru aceasta, monoton: într-adevăr, el se desfășoară potrivit feluritelor registre ale iubirii, de la manifestările obișnuite și indirecte până la cele mai intense, pe care cuvintele Scripturii și mărturiile numeroșilor mistici nu se sfiesc să-l descrie cu imagini luate din experiența iubirii nupțiale.

15. În realitate, întreaga viață a omului și tot timpul lui trebuie trăite ca laudă și rugăciune de mulțumire aduse Creatorului. Însă relația dintre om și Dumnezeu are nevoie și de momente de rugăciune explicită, în care legătura să devină un dialog intens care să angajeze persoana sub toate aspectele ei. „Ziua Domnului” este, prin excelență, ziua acestei relații în care omul își înalță cântarea spre Dumnezeu, devenind vocea întregii creații.

Tocmai de aceea este și ziua odihnei: întreruperea ritmului deseori apăsător al ocupațiilor traduce, în limbajul expresiv al „noutății” și al „detașării”, recunoașterea dependenței propriei persoane și a cosmosului față de Dumnezeu. Totul vine de la Dumnezeu! Ziua Domnului afirmă necontenit acest principiu. „Sabatul” a fost deci interpretat într-o manieră sugestivă ca un element determinant în acea „arhitectură sacră” a timpului, ce caracterizează revelația biblică.[13] Rolul său este de a reaminti că istoria și cosmosul îi aparțin lui Dumnezeu, și că omul nu se poate dedica lucrării sale de colaborator al Creatorului în lume fără a fi mereu conștient de acest adevăr.

„A aminti” pentru „a sfinți”

16. Porunca din Decalog prin care Dumnezeu impune respectarea sabatului este formulată, în cartea Exodului, într-o manieră caracteristică: „Adu-ți aminte de ziua sabatului ca s-o sfințești.” (20,8). Mai departe, textul inspirat prezintă și motivația, atunci când amintește lucrarea lui Dumnezeu: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul și marea și toate câte sunt în ea și s-a odihnit în ziua a șaptea. De aceea a binecuvântat Domnul ziua sabatului și a sfințit-o.” (v. 11). Înainte de a impune un anume lucru de făcut, porunca semnalează ceva care trebuie reamintit. Ea cere să fie rememorată lucrarea lui Dumnezeu, măreață și fundamentală, care este creația. Această amintire trebuie să însuflețească întreaga viață religioasă a omului pentru a duce la ziua în care omul este chemat să se odihnească. Odihna pare în acest fel a avea o valoare sacră caracteristică: credinciosul este invitat să se odihnească nu doar așa cum s-a odihnit și Dumnezeu, ci să se odihnească în Domnul, oferindu-i întreaga creație, prin laude, rugăciuni de mulțumire, intimitate filială și prietenie sponsală.

17. Tema „amintirii” faptelor minunate ale lui Dumnezeu, în legătură cu odihna din sabat, apare și în textul Deuteronomului (5,12-15), unde fundamentul preceptului se situează nu atât în lucrarea creației cât în cea a eliberării înfăptuite de Dumnezeu în Exod: „Amintește-ți că ai fost rob în țara Egiptului și că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț întins; de aceea Domnul Dumnezeul tău ți-a poruncit să păzești ziua sabatului” (Dt 5,15).

Această formulare este complementară precedentei: luate împreună, ele dezvăluie sensul „zilei Domnului” într-o perspectivă unitară de teologie a creației și a mântuirii. Conținutul preceptului nu constă în primul rând într-o simplă întrerupere a lucrului, ci într-o celebrare a faptelor minunate ale lui Dumnezeu.

În măsura în care această „amintire”, pătrunsă de recunoștință și laudă față de Dumnezeu, este vie, odihna omului, ziua Domnului, își dobândește întregul sens. O dată cu ea, omul intră în dimensiunea „odihnei” lui Dumnezeu și participă profund la aceasta, devenind astfel capabil să resimtă freamătul de bucurie pe care Creatorul însuși l-a simțit în urma creației, văzând că toate câte le făcuse „erau foarte bune” (Gn 1,31).

De la sabat la duminică

18. Dat fiind că cea de-a treia poruncă depinde în esența ei de rememorarea faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu, creștinii, percepând originalitatea timpurilor noi și veșnice inaugurate de Cristos, au ales ca zi de sărbătoare prima zi de după sabat, pentru că în acea zi s-a petrecut învierea Domnului. Misterul pascal al lui Cristos constituie, într-adevăr, deplina revelare a misterului originilor, culmea istoriei mântuirii și anticiparea împlinirii eshatologice a lumii. Ceea ce a înfăptuit Dumnezeu prin creație și ceea ce a făcut pentru poporul său în Exod și-a găsit împlinirea în moartea și învierea lui Cristos, chiar dacă expresia definitivă nu va avea loc decât la parusie, prin venirea lui Cristos în slavă. În El se realizează pe deplin sensul „spiritual” al sabatului, după cum subliniază sfântul Grigore cel Mare: „Noi considerăm că persoana Mântuitorului nostru, Domnul nostru Isus Cristos, este adevăratul sabat”.[14]De aceea, bucuria cu care Dumnezeu contemplă, în primul sabat al omenirii, creația scoasă din neant, este de acum exprimată prin bucuria cu care Cristos li s-a arătat alor săi în duminica Paștilor, aducându-le darul păcii și al Duhului (cf. In 20,19-23). Într-adevăr, în misterul pascal, condiția omului, și o dată cu ea, întreaga creație, care „suspină și geme în durerile facerii până acum” (Rm 8,22), și-a aflat un nou „exod” spre libertatea fiilor lui Dumnezeu care pot să strige, cu Cristos, „Abba, Tată!” (Rm 8,15; Gal 4,6). În lumina acestui mister, sensul preceptului veterotestamentar privind ziua Domnului este reluat, integrat și dezvăluit plenar în slava care strălucește pe chipul lui Cristos înviat (cf. 2 Cor 4,6). De la „sabat” se trece la „prima zi de după sabat”, de la a șaptea zi, la prima zi: dies Domini devine dies Christi!

CAPITOLUL II
DIES CHRISTI

Ziua Domnului înviat și a dăruirii Duhului

Paștele săptămânal

19. „Noi celebrăm duminica datorită preamăritei învieri a Domnului Isus Cristos, nu numai de Paști, ci și în fiecare săptămână”: astfel se exprima, la începutul secolului al V-lea, Papa Inocențiu I,[15] confirmând o practică deja bine înrădăcinată, care a luat naștere încă din primii ani de după învierea Domnului. Sfântul Vasile vorbește de „sfânta duminică, onorată de învierea Domnului, pârgă a tuturor celorlalte zile”.[16] Sfântul Augustin numește duminica „sacramentul Paștelui”.[17]

Această legătură strânsă dintre duminică și învierea Domnului este subliniată cu tărie de toate Bisericile, atât în occident cât și în orient. În tradiția Bisericilor orientale, în mod deosebit, fiecare duminică este anastasimos hemera, ziua învierii,[18] și datorită acestui fapt este centrul întregului cult.

În lumina acestei tradiții neîntrerupte și universale, se vede cu claritate că, deși ziua Domnului este înrădăcinată, cum am spus, în lucrarea însăși a creației, și, mai direct, în misterul biblic al „odihnei” lui Dumnezeu, totuși, pentru a-i sesiza deplina semnificație trebuie să ne referim precis la învierea lui Cristos. Este chiar cazul duminicii creștine, care propune meditației și vieții credincioșilor, în fiecare săptămână, evenimentul pascal, din care izvorăște mântuirea lumii.

20. Potrivit mărturiilor concordante ale Evangheliilor, învierea lui Isus Cristos din morți a avut loc „în prima zi de după sabat” (Mc 16,2.9; Lc 24,1; In 20,1). În aceeași zi, Cel Înviat li s-a arătat celor doi ucenici de la Emaus (cf. Lc 24,13-35) și a apărut în mijlocul celor unsprezece Apostoli care erau împreună (cf. Lc 24,36; In 20,19). Opt zile după aceea ! potrivit Evangheliei după Ioan (cf. 20,26) ! ucenicii erau din nou împreună, când Isus le-a apărut și s-a făcut cunoscut lui Toma, arătându-i acestuia semnele pătimirii sale. Ziua Rusaliilor era o duminică, prima zi a celei de-a opta săptămâni de după Paștele iudaic (cf. Fapte 2,1), când, prin revărsarea Duhului Sfânt s-a împlinit făgăduința pe care le-a făcut-o Isus Apostolilor după înviere (cf. Lc 24,49; Fapte 1,4-5). A fost ziua primei vestiri și a primelor botezuri: Petru s-a adresat mulțimii spunând că Isus Cristos a înviat și „toți cei care au primit cuvântul lui s-au botezat” (Fapte 2,41). A fost o epifanie a Bisericii, manifestată ca popor în care sunt adunați laolaltă, dincolo de orice diversitate, fiii risipiți ai lui Dumnezeu.

Prima zi a săptămânii

21. Aceasta este baza pe care, încă din vremea Apostolilor, „prima zi de după sabat”, prima zi a săptămânii, a început să caracterizeze însuși ritmul vieții ucenicilor lui Cristos (cf. 1 Cor 16,2). Tot „prima zi de după sabat” era și cea în care credincioșii din Troas erau adunați „pentru frângerea pâinii”, atunci când Paul le-a adresat discursul său de adio și când a făcut o minune înviindu-l pe tânărul Eutihos (cf. Fapte 20,7-12). Cartea Apocalipsului confirmă răspândirea practicii de a numi prima zi a săptămânii „ziua Domnului” (1,10). De acum, aceasta va fi una din caracteristicile care-i va deosebi pe creștini de lumea din jur. Este ceea ce nota, încă la începutul secolului al doilea, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, constatând obiceiul creștinilor „de a se aduna într-o aceeași zi, înainte de răsăritul soarelui, și de a-i cânta împreună un imn lui Cristos, ca unui zeu”.[19] Într-adevăr, când creștinii spuneau „ziua Domnului”, o făceau dând acestui termen plinătatea de sens care decurgea din mesajul pascal: „Isus Cristos este Domnul” (Fil 2,11; cf. Fapte 2,36; 1 Cor 12,3). I se recunoștea astfel lui Cristos același titlu prin care Septuaginta tradusese, în revelația Vechiului Testament, numele propriu al lui Dumnezeu, JHWH, a cărui pronunțare nu era îngăduită.

22. În acele prime zile ale Bisericii, ritmul săptămânal al zilelor nu era, în general, cunoscut, în regiunile în care Evanghelia se răspândea, iar zilele de sărbătoare din calendarele grec și roman nu coincideau cu duminicile creștine. Pentru creștini, acest fapt genera dificultăți mari în respectarea zilei Domnului, cu caracterul ei săptămânal, regulat. Așa se explică motivul pentru care credincioșii au fost constrânși să se adune înainte de răsăritul soarelui.[20] Totuși, fidelitatea față de ritmul săptămânal se impunea, căci se baza pe Noul Testament și era legată de revelația Vechiului Testament. Apologeții și Părinții Bisericii subliniau acest fapt în scrierile și predicile lor. Misterul pascal era ilustrat cu ajutorul acelor texte ale Scripturii pe care, potrivit mărturiei sfântului Luca (cf. 24,27.44-47), însuși Cristos Înviat trebuie să le fi explicat ucenicilor săi. În lumina acestor texte, celebrarea zilei învierii căpătă o valoare doctrinară și simbolică, capabilă să exprime întreaga noutate a misterului creștin.

Distanțarea progresivă față de sabat

23. Asupra acestei noutăți insistă cateheza primelor secole, preocupându-se să diferențieze duminica de sabatul iudaic. În ziua sabatului, iudeii aveau datoria să se adune la sinagogă și să respecte odihna prescrisă de Lege. Apostolii, și în mod deosebit sfântul Paul, vor continua mai întâi să frecventeze sinagoga pentru a putea să-l vestească acolo pe Isus Cristos comentând „cuvintele profeților care se citesc în fiecare sabat” (Fapte 13,27). În unele comunități se putea observa coexistența respectării sabatului și a celebrării duminicale. Cu toate acestea, foarte repede a început să se facă o deosebire din ce în ce mai clară între cele două zile, mai ales ca reacție față de insistențele acelor creștini care, proveniți din iudaism, erau înclinați spre păstrarea obligațiilor vechii Legi. Sfântul Ignațiu din Antiohia scrie: „Dacă cei care trăiau în vechea rânduială au ajuns la o nouă speranță, nemairespectând sabatul ci trăind după ziua Domnului, zi în care viața noastră a fost înălțată prin El și prin moartea lui […], mister a cărui credință am primit-o și în care rămânem statornici pentru a fi găsiți adevărați ucenici ai lui Cristos, singurul nostru Învățător, cum am putea noi trăi fără El, de vreme ce până și profeții, deși îi erau ucenici în Duhul, îl așteptau ca învățător?”[21] Iar sfântul Augustin notează și el: „De aceea și Domnul și-a pus pecetea pe ziua sa, care este a treia de după pătimire. Însă, în ciclul săptămânal, ea este a opta zi, după cea de-a șaptea, adică după sabat, și prima din săptămână”.[22] Distincția dintre duminică și sabatul iudaic se afirmă din ce în ce mai puternic în conștiința Bisericii, însă, în unele perioade ale istoriei, datorită insistenței în privința obligativității repausului duminical, s-a înregistrat și o oarecare tendință de „sabatizare” a zilei Domnului. În multe regiuni ale creștinătății sabatul și duminica au fost respectate ca „două zile surori”.[23]

Ziua noii creații

24. Comparația dintre duminica creștină și concepția privind sabatul, proprie Vechiului Testament, a suscitat și aprofundări teologice de mare interes. A fost pusă în lumină mai ales relația deosebită care există între înviere și creație. Într-adevăr, reflecția creștină a făcut în mod spontan legătura între învierea petrecută „în prima zi de după sabat” și prima zi a săptămânii cosmice (cf. Gen 1,1!2,4) care, în cartea Genezei, ritmează evenimentul creației: ziua creării luminii (cf. 1,3-5). O asemenea legătură îndemna la înțelegerea învierii ca început al unei noi creații, a cărei pârgă o constituie Cristos preamărit, fiind El însuși „Primul născut din toată făptura” (Col 1,15) și totodată „Primul născut dintre cei morți” (Col 1,18).

25. Duminica este, într-adevăr, ziua în care, mai mult decât în oricare alta, creștinul este chemat să-și amintească de mântuirea care i-a fost oferită în botez și care a făcut din el un om nou în Cristos. „Îngropați fiind împreună cu El prin botez, ați și înviat cu El, prin credința în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morți” (Col 2,12; cf. Rom 6,4-6). Liturgia subliniază această dimensiune baptismală a duminicii îndemnând ca celebrarea botezurilor să aibă loc, în afara Vigiliei pascale, în acea zi a săptămânii „în care Biserica comemorează învierea Domnului”,[24] și sugerând totodată, ca rit penitențial potrivit pentru începerea Liturghiei, stropirea cu apă sfințită, ce reamintește tocmai evenimentul botezului prin care ia naștere orice existență creștină.[25]

A opta zi, prefigurare a veșniciei

26. Pe de altă parte, faptul că sabatul este a șaptea zi a săptămânii permite considerarea zilei Domnului în lumina unui simbolism complementar, îndrăgit de sfinții Părinți: duminica este prima, dar și „a opta zi”, având adică, în raport cu succesiunea septenară a zilelor, o poziție unică și transcendentă, ce evocă nu numai începutul timpului ci și sfârșitul lui, „veacul ce vas să vină”. Sfântul Vasile explică faptul că duminica reprezintă ziua cu adevărat unică ce va urma timpului de acum, ziua fără de sfârșit ce nu va cunoaște nici seară nici dimineață, veacul nepieritor care nu va putea îmbătrâni; duminica este vestirea constantă a vieții fără sfârșit, ce reaprinde speranța creștinilor și îi îmbărbătează pe calea lor.[26] În perspectiva zilei de apoi, când se va realiza pe deplin simbolismul cu caracter de anticipație al sabatului, sfântul Augustin își încheie Mărturisirile vorbind despre eschaton ca despre o „pace a odihnei, pace a sabatului, pace neînserată”.[27] Celebrarea duminicii, deopotrivă „prima” și „a opta ” zi, îi orientează pe creștini spre țintă, care este viața veșnică.[28]

Ziua lui Cristos-lumina

27. În această perspectivă cristocentrică, se întrevede și o altă valoare simbolică pe care reflecția credinței și practica pastorală au atribuit-o zilei Domnului. Într-adevăr, o intuiție pastorală judicioasă i-a sugerat Bisericii ideea de a încreștina, pentru duminică, conotația de „zi a soarelui”, expresie prin care romanii numeau această zi, și care se regăsește încă în unele limbi contemporane;[29] În acest fel credincioșii erau feriți de ispita cultelor care divinizau soarele, iar celebrarea acestei zile era orientată spre Cristos, adevăratul „soare” al omenirii. Sfântul Iustin, scriindu-le păgânilor, utilizează terminologia curentă pentru a nota că adunările creștinilor au loc „în ziua numită ‘a soarelui'”,[30] însă referința la această expresie capătă de acum pentru credincioși un sens nou, perfect evanghelic.[31] Cristos este într-adevăr lumina lumii (cf. In 9,5; cf. și 1,4-5.9), iar ziua comemorării învierii sale este reflectarea veșnică, în ritmul săptămânal al timpului, a acelei epifanii a slavei sale. Tema duminicii ca zi iluminată de triumful lui Cristos înviat se regăsește în Liturgia Orelor[32] și este reliefată în mod deosebit în vecernia care, în liturgiile orientale, pregătește și deschide duminica. Adunându-se în această zi, credincioșii Bisericii își însușesc din generație în generație uimirea lui Zaharia care își îndrepta privirile spre Cristos, pe care-l vestea drept „Soarele cel de sus, răsărit ca să lumineze pe cei ce stau în întuneric și în umbra morții” (Lc 1,78-79), și vibrează în armonie cu bucuria pe care a simțit-o Simeon atunci când l-a ținut în brațe pe Pruncul divin, venit ca „lumină pentru luminarea neamurilor” (Lc 2,32).

Ziua dăruirii Duhului

28. Zi a luminii, duminica s-ar putea numi, cu referire la Duhul Sfânt, și zi a „focului”. Într-adevăr, lumina lui Cristos este intim legată de „focul” Duhului, și ambele imagini indică sensul duminicii creștine.[33] Arătându-li-se Apostolilor în seara de Paști, Isus a suflat asupra lor și le-a spus „Primiți pe Duhul Sfânt.Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute.” (In 20,22-23). Revărsarea Duhului Sfânt a fost marele dar făcut de Cel Înviat ucenicilor lui în duminica Paștelui. Tot într-o duminică, la cincizeci de zile după înviere, Duhul a coborât cu tărie, ca „un vânt puternic” și ca „un foc” (Fapte 2,2-3), asupra Apostolilor adunați laolaltă împreună cu Maria. Rusaliile nu sunt doar un eveniment originar, ci și un mister ce însuflețește în permanență Biserica.[34] Deși acest eveniment își are propriul timp liturgic forte în cadrul celebrării anuale, prin care se încheie „marea duminică”,[35] el rămâne totodată, tocmai datorită strânsei sale legături cu misterul pascal, înscris în semnificația profundă a fiecărei duminici. „Paștele săptămânii” devine astfel, într-un fel, „Cincizecimea săptămânii”, când creștinii retrăiesc experiența bucuriei reîntâlnirii Apostolilor cu Cel Înviat, lăsându-se însuflețiți de suflarea Duhului lui.

Ziua credinței

29. Datorită tuturor acestor dimensiuni ce o caracterizează, duminica apare prin excelență ca zi a credinței. În ea, Duhul Sfânt, „memorie” vie a Bisericii (cf. In 14,26), face din prima manifestare a Celui Înviat un eveniment care se reînnoiește în acest „astăzi” al fiecăruia dintre ucenicii lui Cristos. Aflați în fața lui, în adunarea duminicală, credincioșii se simt interpelați ca Apostolul Toma: „Adu-ți degetul aici și vezi mîinile mele și adu-ți mîna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios!”. (In 20,27). Da, duminica este ziua credinței. Faptul că liturgia euharistică duminicală, precum în unele locuri și cea a solemnităților liturgice, prevede mărturisirea de credință, subliniază acest aspect. „Crezul”, recitat sau cântat, subliniază caracterul baptismal și pascal al duminicii, fiind proclamat în ziua în care, cu titlu special, cel botezat își reînnoiește adeziunea față de Cristos și de Evanghelia lui, cu conștiința reînnoită a făgăduințelor de la botez. Primind Cuvântul și Trupul Domnului, îl contemplă pe Isus înviat, prezent în „sacramente” și îl mărturisește cu apostolul Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (In 20,28).

O zi la care nu se poate renunța!

30. Se înțelege astfel de ce, chiar și în contextul dificultăților timpului nostru, identitatea acestei zile trebuie păstrată și mai ales profund trăită. Un autor oriental de la începutul celui de-al treilea secol relatează că în fiecare regiune credincioșii sfințeau deja în mod regulat duminica.[36] Această practică spontană a devenit mai apoi normă sancționată juridic: ziua Domnului a ritmat istoria bimilenară a Bisericii. Cum ne-am putea gândi că nu-i va marca în continuare și viitorul? Problemele care, în epoca noastră, pot face mai dificilă practicarea obligației duminicale găsesc Biserica sensibilă în mod efectiv și aplecată cu atenție maternă asupra condiției fiecăruia dintre copiii ei. Ea se simte chemată în mod deosebit la o nouă angajare catehetică și pastorală, pentru ca nici unul din aceștia, în condițiile unei vieți normale, să nu fie lipsit de abundența harului pe care celebrarea zilei Domnului o poartă în sine. În același spirit, luând poziție față de ipotezele privind reformarea calendarului bisericesc în raport cu modificările sistemelor calendaristice civile, Conciliul ecumenic Vatican II a declarat că singurele față de care Biserica nu se opune sunt cele „care respectă și mențin săptămâna de șapte zile împreună cu duminica”.[37] În pragul celui de-al treilea mileniu, celebrarea duminicii creștine, datorită semnificațiilor pe care le evocă și a dimensiunilor pe care le implică în raport cu însuși fundamentul credinței, rămâne un element determinant al identității creștine.

CAPITOLUL III
DIES ECCLESIAE

Adunarea euharistică, inima duminicii

Prezența Celui Înviat

31. „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Biserica mai aude încă această făgăduință a lui Cristos și în aceasta își află ea secretul rodniciei propriei vieți și izvorul speranței. Duminica este ziua învierii; însă ea nu este doar amintirea unui eveniment trecut: este celebrarea prezenței vii a Celui Înviat în mijlocul alor săi.

Pentru ca această prezență să fie vestită și trăită cum se cuvine, nu este de ajuns ca ucenicii lui Cristos să se roage în mod individual și să pomenească în mod interior, în taina inimilor lor, moartea și învierea lui Cristos. Într-adevăr, cei care au primit harul botezului nu au fost mântuiți doar cu titlu individual, ci ca mădulare ale Trupului mistic care fac parte din poporul lui Dumnezeu.[38] Este deci important ca ei să se adune împreună pentru a exprima în mod plenar identitatea însăși a Bisericii, acea ekklesía, adunare convocată de Domnul înviat, care și-a dat viața „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau risipiți” (In 11,52). Ei au devenit „una” în Cristos (cf. Gal 3,28) prin darul Duhului. Această unitate se manifestă în exterior când creștinii se adună laolaltă: atunci, ei devin deplin conștienți că sunt poporul celor răscumpărați, alcătuit din „oameni din toate semințiile și limbile și popoarele și neamurile” (Ap 5,9), și dau mărturie despre aceasta înaintea lumii. În adunarea ucenicilor lui Cristos, se prelungește peste timp imaginea primei comunități creștine pe care Luca a vrut să o descrie în mod exemplar în Faptele Apostolilor, scriind că primii botezați „stăruiau în învățătura apostolilor, în împărtășire frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni”. (2,42).

Adunarea euharistică

32. Această realitate a vieții Bisericii își găsește în Euharistie nu doar o expresie de o intensitate deosebită, ci, într-un anume sens, chiar „izvorul” ei.[39] Euharistia hrănește și dă formă Bisericii: „Căci după cum este o singură pâine, un trup suntem și noi, cei mulți, căci toți ne împărtășim din această singură pâine” (1 Cor 10,17). Datorită relației vitale cu sacramentul Trupului și Sângelui Domnului, misterul Bisericii este vestit, gustat și trăit înainte de toate în Euharistie.[40]

Dimensiunea eclezială lăuntrică a euharistiei se realizează de fiecare dată când este celebrată. Însă, cu cea mai puternică motivație se exprimă în ziua în care întreaga comunitate este convocată pentru a pomeni învierea Domnului. În mod semnificativ, Catehismul Bisericii Catolice învață că „celebrarea duminicală a zilei și a Euharistiei Domnului se află în centrul vieții Bisericii”.[41]

33. Tocmai în cadrul Liturghiei duminicale retrăiesc creștinii cu o intensitate aparte experiența avută de apostolii adunați în seara de Paști, când Cel Înviat li s-a arătat (cf. In 20,19). În acest nucleu de ucenici, pârgă a Bisericii, era prezent într-un fel poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. Prin mărturia lor răsună pentru toate generațiile de credincioși salutul lui Cristos, prețios datorită darului mesianic al păcii dobândite prin sângele său și dăruit odată cu Duhul: „Pace vouă!” În revenirea lui Cristos printre ei „după opt zile” (In 20,26), putem vedea prefigurarea obiceiului comunității creștine de a se aduna în fiecare a opta zi, în „ziua Domnului” sau duminica, pentru a-și mărturisi credința în învierea lui și pentru a primi roadele făgăduinței exprimate în proclamarea: „Fericiți cei care n-au văzut și au crezut” (In 20,29). Această legătură strânsă dintre manifestarea Celui Înviat și Euharistie este sugerată de Evanghelia după Luca, în relatarea despre cei doi ucenici de la Emaus, cărora Cristos li se alătură, călăuzindu-i în înțelegerea Cuvântului și în cele din urmă rămânând la masă cu ei. Aceștia l-au recunoscut atunci când el „a luat pâinea, a binecuvântat, apoi a frânt și le-a dat” (24,30). Gesturile pe care Isus le-a făcut, în această relatare, sunt aceleași ca la ultima cină, cu aluzie clară la „frângerea pâinii”, expresie pe care prima generație de creștini a folosit-o pentru a desemna Euharistia.

Euharistia duminicală

34. Desigur, Euharistia duminicală nu are în sine un statut diferit de cea care este celebrată în orice altă zi, și nici nu poate fi separată de ansamblul vieții liturgice și sacramentale. Prin natura ei, este o epifanie a Bisericii,[42] al cărei moment de maximă semnificație este cel în care comunitatea diecezei se adună laolaltă pentru a se ruga împreună cu păstorul ei: „manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină și activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleași celebrări liturgice, mai ales la aceeași Euharistie, la aceleași rugăciuni, la același altar la care prezidează Episcopul înconjurat de preoți și de ceilalți slujitori ai altarului”.[43] Relația cu episcopul și cu întreaga comunitate eclezială este înscrisă în fiecare celebrare euharistică, chiar dacă nu este prezidată de episcop și oricare ar fi ziua din săptămână în care este celebrată. Expresia acestui fapt este menționarea episcopului la rugăciunea euharistică.

Cu toate acestea, Euharistia duminicală, prin obligativitatea prezenței comunității și datorită solemnității aparte care o deosebește, tocmai pentru că este celebrată „în ziua în care Cristos a înviat din morți și ne-a făcut părtași la viața sa veșnică”,[44] subliniază cu mai multă putere dimensiunea ei eclezială, devenind într-un fel modelul celorlalte celebrări euharistice. Fiecare comunitate, reunindu-și toți membrii pentru „frângerea pâinii”, devine conștientă de faptul de a fi un loc în care misterul Bisericii se realizează în mod concret. În celebrarea însăși, comunitatea se deschide spre comuniunea cu Biserica universală,[45] implorându-l pe Tatăl „să-și amintească de Biserica lui răspândită pe întregul pământ” și să o facă să crească în unitatea tuturor credincioșilor cu Papa și cu păstorii diferitelor biserici pentru ca ea să ajungă la desăvârșirea iubirii.

Ziua Bisericii

35. În acest fel, dies Domini se revelează și ca dies Ecclesiae. Se înțelege atunci de ce dimensiunea comunitară a celebrării duminicale trebuie să fie în mod special pusă în valoare pe plan pastoral. Am avut ocazia să reamintesc și în alte împrejurări că, printre numeroasele activități ale unei parohii, „pentru comunitate, nici una din ele nu este atât de importantă și nu are o contribuție mai mare pentru formare decât celebrarea, duminica, a zilei Domnului și a Euharistiei”.[46] În acest sens, Conciliul Vatican II a reamintit necesitatea de „a se depune eforturi pentru ca sensul comunitar al parohiei să fie afirmat cu tărie, mai ales în celebrarea comună a Liturghiei duminicale”.[47] În același sens sunt date și orientările liturgice ulterioare care cer ca, duminica și în sărbători, celebrările euharistice care au loc în mod normal în alte biserici sau capele să fie coordonate cu celebrarea de la biserica parohială, și aceasta tocmai pentru „ca sensul comunitar al bisericii, hrănit și exprimat în mod special prin celebrarea comunitară a liturghiei duminicale, să fie întreținut atât în jurul episcopului, mai ales în catedrală, cât și în adunările parohiale în care preotul ține locul episcopului”.[48]

36. Adunarea duminicală este un loc privilegiat al unității: într-adevăr, aici se celebrează efectiv acel sacramentum unitatis ce caracterizează profund Biserica, popor adunat laolaltă „prin” și „în” unitatea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.[49] Aici, familiile creștine trăiesc una dintre cele mai potrivite exprimări a identității lor și a „slujirii” care le revine ca „biserici casnice”, când părinții iau parte împreună cu copiii lor la unica masă a Cuvîntului și a Pâinii vieții.[50] Se cuvine să reamintim în legătură cu aceasta că părinților le revine în primul rând datoria de a-și învăța copiii să participe la liturghia duminicală, fiind ajutați și de cateheți, care trebuie să fie preocupați de formarea copiilor ce le sunt încredințați, explicându-le motivele profunde care stau la baza caracterului de obligativitate al preceptului. Când împrejurările sunt propice, celebrarea liturghiilor pentru copii va contribui la această formare, potrivit diferitelor modalități prevăzute de normele liturgice.[51]

La liturghiile duminicale din parohie, aceasta fiind privită sub aspectul ei de „comunitate euharistică”,[52] este normal să se regăsească grupurile, mișcările, asociațiile, precum și micile comunități religioase prezente în parohie. Aceasta le permite să experimenteze ceea ce au în comun în profunzime, dincolo de particularitățile căilor spirituale ce le caracterizează în mod legitim, în supunerea față de discernământul autorității bisericești.[53] De aceea, duminica, ziua adunării, liturghiile grupurilor mici nu trebuie încurajate; nu este vorba doar de a evita ca adunările parohiale să fie lipsite de slujirea preoților, ci și de a acționa astfel încât viața și unitatea comunității bisericești să fie în mod deplin păstrate și susținute.[54] Revine discernământului inspirat al păstorilor Bisericilor particulare să autorizeze eventuale derogări bine precizate de la această directivă, cu considerarea cerințelor specifice de formare și de pastorală, ținând cont de binele persoanelor sau al grupurilor și, în mod deosebit, de roadele care ar putea rezulta pentru întreaga comunitate creștină.

Poporul aflat în pelerinaj

37. În perspectiva drumului parcurs de Biserică de-a lungul timpului, amintirea învierii lui Cristos și ritmul săptămânal al acestei rememorări solemne servesc la a arăta că poporul lui Dumnezeu este în pelerinaj și are o dimensiune eshatologică. Într-adevăr, de la o duminică la alta, Biserica înaintează spre ultima „zi a Domnului”, duminica veșnică. În realitate, așteptarea venirii lui Cristos face parte integrantă din însuși misterul Bisericii[55] și este exprimată în fiecare celebrare euharistică. Însă ziua Domnului, cu memorialul specific al slavei lui Cristos înviat, amintește totodată cu și mai mare tărie slava viitoarei lui „reveniri”. Aceasta face ca duminica să fie ziua în care Biserica, manifestându-și mai clar caracterul „sponsal”, anticipează oarecum realitatea eshatologică a Ierusalimului ceresc. Reunindu-și fiii în adunarea euharistică și învățându-i să-l aștepte pe „Mirele divin”, Biserica face oarecum un „exercițiu al dorinței”,[56] în care gustă anticipat bucuria cerului nou și al pământului nou, când cetatea sfântă, noul Ierusalim, va coborî din cer, de la Dumnezeu, „frumoasă, ca o tânără mireasă gătită pentru mirele ei” (Ap 21,2).

Ziua speranței

38. Din acest punct de vedere, dacă duminica este ziua credinței, ea nu este mai puțin ziua speranței creștine. Participarea la „Cina Domnului” este, într-adevăr, o anticipare a ospățului eshatologic al „nunții Mielului” (Ap 19,9). Celebrând memorialul lui Cristos înviat și înălțat la cer, comunitatea creștină ia parte la „speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”.[57] Trăită și hrănită în acest intens ritm săptămânal, speranța creștină devine ferment și lumină pentru orice speranță omenească. De aceea, în rugăciunea „universală”, nu sunt formulate doar nevoile comunității creștine, ci și cele ale întregii omeniri; Biserica, adunată pentru celebrarea euharistică, aduce lumii mărturia că ea își însușește „bucuriile și speranțele, necazurile și grijile oamenilor din zilele noastre, ale celor săraci și ale tuturor celor care suferă”.[58] Încununând prin jertfa euharistică duminicală mărturia pe care fiii ei, deși absorbiți de munca și de diferitele preocupări ale vieții, se străduiesc să o dea în toate zilele săptămânii prin vestirea Evangheliei și prin trăirea practică a iubirii, Biserica manifestă în cel mai evident mod că ea este „într-un fel, sacramentul, adică semnul și instrumentul unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”.[59]

Masa Cuvântului

39. În adunarea duminicală, ca de altfel în oricare celebrare euharistică, întâlnirea cu Cel Înviat are loc prin participarea la cele două mese, a Cuvântului și a Pâinii vieții. Cea dintâi continuă să ofere înțelegerea istoriei mântuirii și, în mod deosebit, a misterului pascal, pe care Isus înviat l-a dezvăluit El însuși ucenicilor lui. El este cel care vorbește, căci este prezent în Cuvântul său „în timp ce se citește, în Biserică, Sfânta Scriptură”.[60] La cea de-a doua masă este realizată prezența reală, substanțială și durabilă a Domnului înviat, prin memorialul pătimirii și învierii lui, și este oferită Pâinea vieții, care este garanția slavei viitoare. Conciliul Vatican II a reamintit că „liturgia Cuvântului și liturgia euharistică sunt atât de strâns legate între ele încât alcătuiesc un singur act de cult”.[61] Același Conciliu a hotărât deasemeni ca „pentru a le oferi din belșug credincioșilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, să se deschidă mai larg comorile Bibliei”.[62] Apoi a solicitat ca, la Liturghiile duminicale, precum și la cele din sărbătorile de poruncă, omiliile să nu lipsească decât din motive serioase.[63] Aceste dispoziții binevenite și-au găsit aplicarea fidelă în reforma liturgică, în legătură cu care Paul al VI-lea, comentând abundența lecturilor biblice din timpul duminicilor și al sărbătorilor, scria: „Totul a fost astfel orientat încât să le mărească credincioșilor „foamea după Cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8,11) datorită căreia, sub imboldul Duhului Sfânt, poporul Noului Legământ pare împins către unitatea desăvârșită a Bisericii”.[64]

40. Acum, la mai bine de treizeci de ani de la Conciliu, reflectând asupra Liturghiei duminicale, este necesar să verificăm modul în care Cuvântul lui Dumnezeu este proclamat, precum și progresul efectiv al poporului lui Dumnezeu în privința cunoașterii și iubirii față de Sfânta Scriptură.[65] Ambele aspecte, cel al celebrării și cel al experienței trăite, se află în strânsă legătură. Pe de o parte, posibilitatea oferită de Conciliu de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu în limba comunității prezente trebuie să ne ducă la recunoașterea unei „noi responsabilități” față de acest Cuvânt, pentru a face să strălucească „până și în felul în care se citește sau se cântă, caracterul deosebit al textului sacru”.[66] Pe de altă parte, se cuvine ca ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care este proclamat să fie bine pregătită, în inimile credincioșilor, printr-o cunoaștere temeinică a Scripturii și, atunci când este posibil, prin inițiative specifice de aprofundare a textelor biblice, în special a celor de la Liturghiile festive. Într-adevăr, dacă citirea textului sacru, făcută în spirit de rugăciune și cu fidelitate față de interpretarea Bisericii,[67] nu ar însufleți în mod obișnuit viața persoanelor și familiilor creștine, ar fi dificil ca doar proclamarea liturgică a Cuvântului lui Dumnezeu să aducă roadele sperate. Se cuvine așadar să fie din plin lăudate inițiativele prin care comunitățile parohiale, implicându-i pe toți cei care participă la Euharistie ! preoți, ministranți și credincioși ![68] pregătesc liturghia duminicală deja din timpul săptămânii, reflectând cu anticipație asupra Cuvântului lui Dumnezeu care va fi proclamat. Obiectivul care trebuie avut în vedere este ca orice celebrare, rugăciune, ascultare, cântec, și nu doar omilia, să exprime într-un anume fel mesajul liturghiei duminicale, pentru a-i putea atinge cât mai eficient pe participanți. Evident, multe lucruri sunt încredințate responsabilității celor care exercită slujirea Cuvântului. Aceștia au datoria de a pregăti cu o deosebită grijă, prin studierea textului sacru și în rugăciune, comentariul Cuvântului Domnului, exprimându-i fidel conținutul și actualizându-l în funcție de problemele și de viața oamenilor timpului nostru.

41. Nu trebuie să se uite, de altfel, că proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în cadrul adunării euharistice, este mai puțin un moment de meditație și de cateheză și mai mult dialogul dintre Dumnezeu și poporul lui, dialog în care sunt proclamate minunile mântuirii și sunt prezentate în mod continuu exigențele Legământului. În ceea ce-l privește, poporul lui Dumnezeu se simte chemat să răspundă acestui dialog de iubire înălțând rugăciuni de mulțumire și de preamărire și, în același timp, supunându-și fidelitatea efortului unei constante „convertiri”. Astfel, adunarea duminicală se angajează la reînnoirea interioară a făgăduințelor de la botez, care sunt într-un fel implicite în recitarea Crezului, și pe care liturgia o prevede în mod expres în cazul celebrării vigiliei pascale sau atunci când se administrează botezul în timpul Liturghiei. În acest cadru, proclamarea Cuvântului în timpul celebrării euharistice duminicale capătă tonul solemn pe care Vechiul Testament îl întrevedea deja pentru vremurile reînnoirii Legământului, atunci când era proclamată Legea și comunitatea lui Israel era îndemnată, la fel ca poporul din deșert, la poalele muntelui Sinai (cf. Ex 19,7-8; 24,3.7), să-și exprime din nou „da”-ul, reînnoindu-și opțiunea de a-i fi credincios lui Dumnezeu și de a-i primi poruncile. Într-adevăr, comunicându-și propriul Cuvânt, Dumnezeu așteaptă răspunsul nostru, răspuns pe care Cristos l-a dat deja pentru noi prin al său „Amin” (cf. 2 Cor 1,20-22) și pe care Duhul Sfânt îl face să răsune în noi în așa fel încât ceea ce auzim ne angajează profund viața.[69]

Masa Trupului lui Cristos

42. Masa Cuvântului duce în mod firesc la masa Pâinii euharistice și pregătește comunitatea să-i trăiască multiplele dimensiuni, care capătă un caracter deosebit de solemn în Euharistia duminicală. Datorită caracterului festiv al adunării întregii comunități, în „ziua Domnului”, Euharistia apare, într-o manieră mult mai vizibilă decât în celelalte zile, ca marea „rugăciune de mulțumire” prin care Biserica, locuită de Duhul Sfânt, se îndreaptă către Tatăl, unindu-se cu Cristos și făcându-se vocea întregii omeniri. Ritmul săptămânal cheamă la revenirea asupra evenimentelor din zilele precedente într-un spirit de recunoștință, pentru a fi recitite în lumina lui Dumnezeu și pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru nenumăratele daruri, preamărindu-l „prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, în unire cu Duhul Sfânt”. Comunitatea creștină își împrospătează astfel conștiința faptului că toate au fost create de Cristos (cf. Col 1,16; In 1,3) și că în El, care a venit ca slujitor pentru a împărtăși și pentru a răscumpăra condiția noastră umană, toate au fost iarăși adunate (cf. Ef 1,10), pentru a fi oferite lui Dumnezeu Tatăl, de la care toate își au izvorul și viața. În sfârșit, aderând prin propriul „Amin!” la doxologia euharistică, Poporul lui Dumnezeu este proiectat, în credință și speranță, spre finalul eshatologic, când Cristos „va preda Împărăția lui Dumnezeu Tatăl, […] pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor 15,24.28).

43. Această mișcare „ascendentă” este prezentă în oricare celebrare euharistică și face din aceasta un eveniment plin de bucurie, de recunoștință și de speranță. Însă, în liturghia duminicală este scoasă în relief datorită legăturii speciale cu amintirea învierii. Pe de altă parte, bucuria „euharistică”, ce ne face să ne înălțăm „sus inimile”, este rodul „mișcării descendente” pe care a săvârșit-o Dumnezeu înspre noi și care rămâne prezentă în permanență în natura de jertfă a Euharistiei, supremă exprimare și celebrare a misterului acelei kenosis, înjosirea prin care Cristos „s-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce” (Fil 2,8).

Liturghia este, într-adevăr, reprezentarea vie a jertfei de pe Cruce. Sub speciile pâinii și vinului, asupra cărora a fost invocată revărsarea Duhului Sfânt, care acționează cu o eficiență cu totul unică în cuvintele consacrării, Cristos se oferă Tatălui prin același gest de sacrificare prin care s-a oferit pe cruce. „În această jertfă divină care se împlinește la Liturghie, este cuprins și jertfit într-un mod nesângeros același Cristos care s-a oferit pe sine o dată pentru totdeauna în mod sângeros pe altarul crucii”.[70] Cristos asociază jertfei sale pe cea a Bisericii: „În Euharistie, jertfa lui Cristos devine și jertfa mădularelor trupului lui. Viețile credincioșilor, laudele lor, suferințele lor, munca lor, sunt unite cu Cristos și cu jertfa lui deplină, și dobândesc astfel o nouă valoare”.[71] Această participare a întregii comunități devine în mod deosebit evidentă în adunarea duminicală, care permite să fie adusă la altar săptămâna care s-a scurs, cu toată încărcătura umană ce a marcat-o.

Cină pascală și întâlnire frățească

44. Această calitate comunitară este exprimată în mod special și prin caracterul de cină pascală, propriu Euharistiei, la care însuși Cristos se face hrană. Într-adevăr, „în acest scop, Cristos a încredințat această jertfă Bisericii, pentru ca toți credincioșii să ia parte la ea, atât în mod spiritual, prin credință și iubire, cât și sacramental, prin ospățul sfintei împărtășanii. Participarea la Cina Domnului este întotdeauna, de fapt, împărtășirea cu Cristos care se oferă Tatălui ca jertfă pentru noi”.[72] De aceea, Biserica le recomandă credincioșilor să se împărtășească atunci când participă la Liturghie, dacă se află în dispozițiile cerute, dacă au primit iertarea lui Dumnezeu în sacramentul spovezii,[73] în spiritul celor reamintite de sfântul Paul comunității din Corint (cf. 1 Cor 11,27-32). Evident, îndemnul la împărtășanie este valabil în mod deosebit cu ocazia Liturghiilor duminicale sau din sărbători.

În plus, este important să se conștientizeze pe deplin faptul că împărtășirea cu Cristos este profund legată de comuniunea frățească. Adunarea euharistică duminicală est un eveniment frățesc, pe care celebrarea trebuie să-l evidențieze, respectând totodată stilul propriu al acțiunii liturgice. Modul de primire și tonul rugăciuinii, atente față de nevoile comunității, contribuie la aceasta. Schimbul semnului păcii, care este plasat, în ritul roman, în mod semnificativ, înainte de împărtășirea euharistică, este un gest deosebit de expresiv, pe care credincioșii sunt îndemnați să și-l ofere ca expresie a consensului pe care poporul lui Dumnezeu îl arată față de tot ce se împlinește în cadrul celebrării,[74] și a angajamentului de iubire reciprocă pe care și-l asumă cei care iau parte la unica pâine, în amintirea cerinței formulate de Cristos: „Dacă îți aduci darul la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, și mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău și apoi vino și adu-ți darul” (Mt 5,23-24).

De la Liturghie la misiune

45. Primind Pâinea vieții, ucenicii lui Cristos sunt pregătiți să abordeze, cu puterea Celui Înviat și a Duhului lui, sarcinile care îi așteaptă în viața lor obișnuită. Într-adevăr, pentru credinciosul care a înțeles semnificația celor împlinite, celebrarea euharistică nu-și poate epuiza întregul sens doar în interiorul sanctuarului. La fel ca primii martori ai învierii, și creștinii, convocați în fiecare duminică să trăiască și să proclame prezența Celui Înviat, sunt chemați să devină, în viața lor de toate zilele, evanghelizatori și martori. În acest spirit, rugăciunea de după împărtășanie și ritul de încheiere ! binecuvântarea și trimiterea credincioșilor ! trebuie să fie redescoperite și puse mai bine în valoare, pentru ca cei care au luat parte la Euharistie să simtă și mai profund responsabilitatea care le-a fost încredințată. După dispersarea adunării, ucenicul lui Cristos se reîntoarce în mediul său obișnuit cu datoria de a face din întreaga sa viață un dar, o jertfă spirituală plăcută lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1). El se simte dator față de frații săi pentru ceea ce a primit în timpul celebrării, la fel ca ucenicii din Emaus, care, după ce l-au recunoscut „la frângerea pâinii” pe Cristos înviat (cf. Lc 24,30-32), au simțit imediat nevoia de a merge și de a împărtăși cu frații lor bucuria întâlnirii lor cu Domnul (cf. Lc 24,33-35).

Preceptul duminical

46. Euharistia fiind cu adevărat inima duminicii, se înțelege de ce, încă din primele secole, păstorii le-au amintit neîncetat credincioșilor lor necesitatea de a participa la adunarea liturgică. „În ziua Domnului, lăsați toate ! spune, de exemplu, tratatul din secolul al III-lea, intitulat Didascalia sau Învățătura Apostolilor ! și dați fuga degrabă la adunarea voastră, pentru că este lauda adusă de voi lui Dumnezeu. Altminteri, ce scuză vor putea avea înaintea lui Dumnezeu cei care nu se adună laolaltă să asculte Cuvântul vieții și să se hrănească cu Pâinea vieții care dăinuie în veci?”[75] În general, apelul păstorilor a întâlnit în inimile credincioșilor o adeziune călduroasă și, cu toate că nu au lipsit perioadele și situațiile în care a slăbit ardoarea de a împlini această îndatorire, nu putem totuși să nu amintim eroismul autentic cu care preoții și credincioșii s-au supus acestei obligații în numeroase situații de pericole și restricții pentru libertatea religioasă, cum se poate constata din primele secole ale Bisericii până în epoca noastră.

În prima sa Apologie adresată împăratului roman Antonin și Senatului, sfântul Iustin putea descrie cu mândrie practica creștină a adunării duminicale ce reunea laolaltă în același loc pe creștinii din orașe și din sate.[76] În timpul prigoanei lui Dioclețian, când adunările le-au fost interzise cu cea mai mare severitate, numeroși au fost creștinii curajoși care au înfruntat decretul împărătesc și au preferat să moară decât să lipsească de la Euharistia duminicală. Este cazul martirilor din Bitinia, din Africa proconsulară, care le-au răspuns acuzatorilor lor: „Fără nici o teamă am celebrat Cina Domnului, căci nu putem renunța la ea; aceasta este legea noastră”; „noi nu putem trăi fără Cina Domnului”. Iar una din martire a mărturisit: „Da, m-am dus la adunare și am celebrat Cina Domnului împreună cu frații mei, pentru că sunt creștină”.[77]

47. Această obligație de conștiință, bazată pe o nevoie interioară pe care creștinii primelor secole o resimțeau cu atâta tărie, a fost afirmată de Biserică fără încetare, chiar dacă ea nu a considerat necesar să o prescrie de la început. Doar mai târziu, în fața delăsării și a neglijenței unora, a trebuit să expliciteze datoria de a participa la Liturghia duminicală: de cele mai multe ori a făcut-o sub forma îndemnurilor, dar a trebuit uneori să recurgă și la dispoziții canonice precise. Este ceea ce a făcut în diferite Concilii locale, începând din secolul al IV-lea (de exemplu, la Conciliul de la Elvira din anul 300, care nu vorbește de obligație, ci de consecințele penale în cazul a trei absențe)[78] și mai ales începând cu secolul al VI-lea (cum s-a întâmplat la Conciliul de la Agdi, în 506).[79] Aceste decrete ale Conciliilor locale au dus la o practică universală cu caracter de obligație, ca ceva absolut evident.[80]

Codul de Drept Canonic din 1917 dădea pentru prima dată acestei tradiții forma unei legi universale.[81] Codul actual o reia, spunând că „duminica și în celelalte zile de sărbătoare de poruncă, credincioșii sunt obligați să participe la Liturghie”.[82] Această lege a fost înțeleasă în mod normal ca implicând o îndatorire gravă: așa învață și Catehismul Bisericii Catolice,[83] și înțelegem bine de ce, dacă ne gândim la importanța pe care o are duminica pentru viața creștină.

48. Și acum, ca și în vremurile eroice de la început, în numeroase regiuni ale lumii apar situații dificile pentru numeroase persoane care vor să-și trăiască credința în mod coerent. Uneori, mediul este în mod expres ostil, iar alteori ! și de cele mai multe ori ! indiferent și refractar față de mesajul evanghelic. Credinciosul, pentru a nu fi copleșit, trebuie să poată conta pe sprijinul comunității creștine. Este deci necesar ca el să fie convins de importanța decisivă, pentru viața lui de credință, a întâlnirii duminicale cu ceilalți frați pentru a celebra Paștele Domnului în sacramentul Noului Legământ. Le revine deci mai ales episcopilor preocuparea de „a face în așa fel încât duminica să fie recunoscută de toți credincioșii, sfințită și celebrată ca o adevărată ‘zi a Domnului’, în care Biserica se adună pentru a reînnoi memorialul misterului ei pascal prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin sfințirea zilei în rugăciune, fapte de iubire și încetarea lucrului”.[84]

49. Și de vreme ce, pentru credincioși, participarea la Liturghie este obligatorie, cu excepția unor piedici serioase, Păstorii au datoria corespunzătoare de a le da tuturor posibilitatea efectivă de a respecta preceptul. În sensul acesta au fost formulate dispozițiile de drept bisericesc, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea pe care o are preotul ca, dacă are autorizarea din partea episcopului, să celebreza mai multe Liturghii duminica și în zilele de sărbătoare,[85] sau instituirea Liturghiei de seară[86] și, în fine, indicația potrivit căreia timpul util pentru împlinirea obligației începe sâmbătă seara la primele vespere ale duminicii.[87] Într-adevăr, din punct de vedere liturgic, ziua de sărbătoare începe cu aceste vespere.[88] În consecință, liturghia numită uneori „prefestivă”, dar care este în realitate și pe deplin „festivă”, este a duminicii, cu obligația, pentru celebrant, de a ține omilia și de a spune împreună cu credincioșii rugăciunea universală.

În plus, păstorii le vor reaminti credincioșilor că, în cazul în care sunt plecați duminica de la domiciliul obișnuit, trebuie să aibă grijă să participe la Liturghie acolo unde se află, îmbogățind astfel comunitatea locală respectivă cu mărturia lor personală. În același timp, se cuvine ca acea comunitate locală să dea dovadă de ospitalitate călduroasă față de frații veniți din altă parte, și aceasta în mod deosebit în locurile care atrag numeroși turiști și pelerini, pentru care va fi deseori necesar să se prevadă inițiative speciale de asistență religioasă.[89]

Celebrare în bucurie și armonie

50. Dat fiind caracterul propriu al Liturghiei duminicale și importanța ei pentru viața credincioșilor, se cuvine ca ea să fie pregătită cu o grijă deosebită. În formele sugerate de înțelepciunea pastorală și de obiceiurile locale, în acord cu normele liturgice, trebuie asigurat caracterul festiv care se cuvine zilei în care este comemorată Învierea Domnului. În acest scop, este important să se acorde o mare atenție cântărilor adunării, pentru ca acestea să fie bine adaptate exprimării bucuriei inimii, să sublinieze solemnitatea și să favorizeze împărtășirea aceleiași credințe și aceleiași iubiri. În consecință, trebuie avut grijă de calitatea acesteia, atât în privința textelor cât și a melodiilor, astfel încât noile creații care sunt propuse azi să fie în conformitate cu dispozițiile liturgice și demne de tradiția bisericească, care, în acest domeniu, se poate mândri cu un patrimoniu inestimabil.

Celebrare ce angajează o participare activă

51. Este de asemenea necesar să se facă cele mai mari eforturi pentru ca toate persoanele prezente, tineri și adulți, să se simtă vizați, și pentru a promova implicarea credincioșilor în modalitățile de participare pe care le sugerează și le recomandă liturghia.[90] Desigur, doar celor care exercită preoția ministerială în slujba fraților lor le revine împlinirea Jertfei euharistice și oferirea acesteia lui Dumnezeu în numele întregului popor.[91] Pe acest fapt se întemeiază distincția, care este mai mult decât de natură disciplinară, dintre funcțiile proprii celebrantului și cele care revin diaconilor și credincioșilor nehirotoniți.[92] Cu toate acestea, credincioșii trebuie să fie convinși că, în virtutea preoției comune primite la botez, „participă la Jertfa euharistică”.[93] „Ei oferă lui Dumnezeu Victima divină și pe ei înșiși odată cu Ea. Astfel, atât prin oferire cât și prin sfânta Împărtășanie, toți, nu în mod identic, ci fiecare în felul său, își împlinesc rolul propriu în acțiunea liturgică”;[94] ei primesc astfel lumina și puterea necesare pentru a-și trăi preoția primită la botez prin rugăciune și prin mărturia sfințeniei vieții lor.

Alte momente ale duminicii creștine

52. Deși participarea la Euharistie constituie inima duminicii, ar fi totuși incomplet să reducem doar la atât datoria de „sfințire” a acestei zile. Ziua Domnului este cu adevărat bine trăită dacă este marcată în întregime de amintirea activă și plină de recunoștință a faptelor minunate ale lui Dumnezeu. Aceasta îi angajează pe fiecare dintre ucenicii lui Cristos să dea și altor momente ale zilei, trăite în afara contextului liturgic ! în viața de familie, în relațiile sociale, în momentele de relaxare !, o notă care să favorizeze exprimarea păcii și a bucuriei Celui Înviat dincolo de țesătura obișnuită a vieții. De exemplu, părinți și copii, regăsindu-se în liniște, pot să profite de această zi, nu numai pentru a se deschide ascultării reciproce, ci și pentru a trăi împreună clipe de formare și de mai profundă reculegere. De ce n-ar putea fi prevăzute, chiar și în viața laică atunci când este posibil, perioade de timp consacrate rugăciunii, cum ar fi, în mod deosebit, celebrarea vesperelor, precum și eventuale întâlniri pentru cateheză, care, în seara anterioară sau în după-amiaza duminicii, pregătesc și completează în sufletele creștinilor însuși darul Euharistiei?

Această formă destul de tradițională de „sfințire” a duminicii a devenit poate, în multe locuri, mai dificil de aplicat; însă Biserica își manifestă credința în prezența activă a Celui Înviat și în puterea Duhului Sfânt arătând, astăzi mai mult ca oricând, că nu se mulțumește cu propuneri minimale sau mediocre în ceea ce privește credința, și ajutându-i pe creștini să împlinească tot ceea ce este desăvârșit și plăcut Domnului. De altfel, în afara acestor dificultăți, nu lipsesc nici semnele pozitive și încurajatoare. Mulțumită darului Duhului Sfânt, se poate vedea, în multe medii ale Bisericii, apariția unei aspirații înnoite spre rugăciune în multiplele ei forme. Sunt, deasemenea, redescoperite și formele vechi de exprimare a sentimentului religios, cum este pelerinajul, și mulți credincioși profită deseori de odihna duminicală pentru a se duce în locuri sfinte și a trăi preț de câteva ore, poate chiar împreună cu familia, o experiență mai intensă de credință. Acestea sunt momente de har, care se cuvine să fie hrănite printr-o vestire evanghelică corespunzătoare și să fie orientate cu o corectă înțelepciune pastorală.

Adunările duminicale în lipsa preotului

53. Rămâne problema parohiilor în care nu se poate asigura prezența unui preot care să celebreze Liturghia duminicală. Acest fapt se întâmplă deseori în Bisericile tinere, unde un singur preot are în responsabilitate pastorală credincioși răspândiți într-un teritoriu foarte extins. Situații de urgență pot fi întâlnite și în țări cu tradiții creștine de secole, atunci când reducerea numerică a clerului împiedică asigurarea prezenței unui preot în fiecare comunitate parohială. Biserica, luând în considerare cazurile de imposibilitate a celebrării euharistice, recomandă convocarea unor adunări duminicale în lipsa preotului,[95] potrivit indicațiilor și directivelor date de Sfântul Scaun, a căror aplicare este încredințată Conferințelor episcopale.[96] Totuși, obiectivul central trebuie să rămână celebrarea jertfei Liturghiei, singura actualizare veritabilă a Paștelui Domnului, singura realizare completă a adunării euharistice pe care preotul o prezidează in persona Christi, frângând Pâinea Cuvântului și a Euharistiei. La nivel pastoral, se vor lua deci toate măsurile necesare astfel încât credincioșii care, în mod obișnuit, sunt lipsiți de aceasta, să poată beneficia de ea cât mai des posibil, favorizându-se prezența periodică a unui preot, sau profitând cât mai bine de toate ocaziile pentru a organiza o adunare într-un loc central, accesibil diferitelor grupuri îndepărtate.

Transmisii radiofonice sau televizate

54. În sfârșit, credincioșii care, datorită bolii, infirmității sau altor motive serioase, sunt împiedicați să participe, se vor strădui să fie în comuniune de la distanță, cât mai bine cu putință, cu celebrarea Liturghiei duminicale, de preferință prin citirea lecturilor și rugăciunilor prevăzute pentru Liturghia zilei respective, precum și prin dorința de a se împărtăși.[97] În numeroase țări, televiziunea și radioul le dau posibilitatea de a se uni cu o celebrare euharistică în momentul în care aceasta are loc într-un sanctuar.[98] Acest tip de transmisii, în sine, nu permite, evident, satisfacerea preceptului duminical; căci acesta cere participarea la adunarea frățească ce se află reunită într-un același loc și care face posibilă împărtășania euharistică. Însă, pentru cei care sunt împiedicați să participe la Liturghie și sunt scutiți așadar de împlinirea preceptului, transmisia televizată sau radiofonică constituie un ajutor prețios, mai ales dacă ea este completată de slujirea generoasă a slujitorilor extraordinari care duc Euharistia celor bolnavi, aducându-le salutul și solidaritatea întregii comunități. Astfel, și pentru acești creștini, Liturghia duminicală aduce roade bogate, iar ei pot trăi duminica cu adevărat ca pe o „zi a Domnului” și „zi a Bisericii”.

CAPITOLUL IV
DIES HOMINIS

Duminica, zi de bucurie, de odihnă și de solidaritate

„Bucuria deplină” a lui Cristos

55. „Binecuvântat fie Cel care a înălțat marea zi a Duminicii deasupra tuturor zilelor. Cerurile și pământul, îngerii și oamenii, cu toții sunt cuprinși de bucurie”.[99] Aceste accente vibrante ale liturgiei maronite evocă foarte bine aclamațiile de bucurie ce au caracterizat dintotdeauna duminica, atât în liturgia occidentală cât și în cea orientală. Din punct de vedere istoric, de altfel, înainte de a fi o zi de odihnă ! căci pe vremea aceea calendarul civil nu prevedea așa ceva ! creștinii au trăit săptămânal ziua Domnului înviat mai ales ca pe o zi de bucurie. „În prima zi a săptămânii, să fiți cu toții plini de bucurie”, se poate citi în Învățătura Apostolilor.[100] Manifestarea bucuriei era tradusă în practica liturgică prin alegerea unor gesturi corespunzătoare.[101] Sfântul Augustin, care se face interpretul conștiinței bisericești curente a primelor secole, pune astfel în evidență caracterul de bucurie al Paștelui săptămânal: „Să înceteze posturile și să se spună rugăciuni stând în picioare, ca semn al Învierii; și, din același motiv, să se cânte Aleluia în toate duminicile”.[102]

56. Dincolo de exprimările rituale particulare, ce pot varia în timp în funcție de normele disciplinare ale Bisericii, rămâne faptul că duminica, ecou săptămânal al primei experiențe legate de Cel Înviat, nu poate fi decât marcată de bucuria cu care ucenicii l-au întâmpinat pe Învățător: „S-au bucurat ucenicii văzîndu-l pe Domnul” (In 20,20). Cuvintele spuse de Isus înainte de Pătimire se împlineau în cazul lor, așa cum se vor împlini în cazul tuturor generațiilor creștine: „Voi veți plînge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (In 16,20). Nu se rugase oare El însuși pentru ca „bucuria lui să fie deplină în ei” (cf. In 17,13)? Caracterul festiv al Euharistiei duminicale exprimă bucuria pe care Cristos o dă Bisericii lui prin darul Duhului. Bucuria este tocmai unul din roadele Duhului Sfânt (cf. Rom 14,17; Gal 5,22).

57. Dacă vrem deci să redescoperim pe deplin duminica, trebuie să regăsim și această dimensiune a existenței în credință. Bucuria creștină trebuie, fără îndoială, să caracterizeze întreaga viață, și nu doar o zi pe săptămână, însă, dată fiind semnificația ei de zi a Domnului înviat în care se celebrează lucrarea dumnezeiască a creației și a „noii creații”, duminica este, cu titlu special, o zi de bucurie, și chiar o zi proprie deprinderii bucuriei și redescoperirii trăsăturilor ei autentice și a rădăcinilor ei profunde. Nu trebuie confundată această bucurie cu sentimentele deșarte de satisfacție și plăcere, care îmbată pentru câteva clipe sensibilitatea și afectivitatea, dar care apoi lasă inima pradă nemulțumirii și chiar amărăciunii. Înțeleasă în sensul ei creștin, bucuria este ceva mult mai durabil și reconfortant; ea știe chiar, așa cum o atestă sfinții,[103] să reziste nopții întunecoase a suferinței și, într-un sens, este o „virtute” ce trebuie cultivată.

58. Totuși, nu există nici o opoziție între bucuria creștină și bucuriile omenești autentice. Dimpotrivă, acestea din urmă sunt înălțate și își află temeiul ultim tocmai în bucuria lui Cristos preamărit (Fapte 2,24-31), chip desăvârșit și revelare a omului potrivit planului lui Dumnezeu. Așa cum scria venerabilul meu predecesor, Paul al VI-lea, în Îndemnul său privind bucuria creștină, „în esență, bucuria creștină este participare spirituală la bucuria de nemăsurat, deopotrivă divină și umană, din inima lui Isus Cristos preamărit”.[104] Și Papa își încheia Îndemnul cerând ca Biserica, în ziua Domnului, să dea o mărturie puternică despre bucuria trăită de Apostoli la vederea Domnului în seara de Paști. El îi îndemna așadar pe păstori să insiste „asupra fidelității celor botezați în privința celebrării cu bucurie a Euharistiei duminicale. Cum ar putea aceștia să trateze cu neglijență această întâlnire, acest ospăț pe care Cristos l-a pregătit pentru noi în iubirea lui? Participarea să fie deopotrivă foarte demnă și festivă! Cristos răstignit și preamărit este cel care merge în mijlocul ucenicilor săi pentru a-i lua cu sine în reînnoirea învierii sale. Aici, pe pământ, aceasta este culmea Legământului de iubire dintre Dumnezeu și poporul său: semn și izvor de bucurie creștină, popas spre sărbătoarea veșnică”.[105] În acest spirit de credință, duminica creștină este un mod de a trăi o „sărbătoare” autentică, o zi pe care Dumnezeu i-a dat-o omului pentru deplina creștere umană și spirituală a acestuia.

Împlinirea sabatului

59. Acest aspect al duminicii creștine manifestă într-o manieră specială dimensiunea ei de împlinire a sabatului vetero-testamentar. În Ziua Domnului, pe care Vechiul Testament o leagă, așa cum s-a spus, de lucrarea creației (cf. Gen 2,1-3; Ex 20,8-11) și de Exod (cf. Dt 5,12-15), creștinul este chemat să vestească noua creație și Noul Legământ, împlinite în misterul pascal al lui Cristos. Departe de a fi suprimată, celebrarea creației este aprofundată într-o perspectivă cristocentrică, adică în lumina planului divin de „a aduna toate sub un singur Cap, Cristos, și cele din cer și cele de pe pământ” (Ef 1,10). Totodată, un sens plenar i se atribuie și memorialului eliberării înfăptuite prin Exod, care devine un memorial al răscumpărării universale înfăptuite de Cristos mort și înviat. Departe de a se substitui sabatului, duminica este așadar împlinirea realizării acestuia și, într-un sens, extensia și deplina lui exprimare, prin referire la drumul istoriei mântuirii, care-și are culmea în Cristos.

60. În această perspectivă, teologia biblică a „șabbatului” poate fi reluată pe deplin, fără a se aduce prin aceasta vreun prejudiciu caracterului creștin al duminicii. Ea ne aduce mereu, și cu o uimire care nu slăbește niciodată, la acel misterios început când Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu a scos lumea din neființă printr-o liberă hotărâre de iubire. Pecetea acestei lucrări creatoare a constituit-o binecuvântarea și sfințirea zilei în care Dumnezeu s-a odihnit „de toată lucrarea pe care a săvârșit-o” (Gen 2,3). Această zi de odihnă a lui Dumnezeu dă timpului sens deplin; el primește, prin succesiunea săptămânilor, nu numai repere cronologice, ci și, ca să spunem așa, o dimensiune teologică. Într-adevăr, revenirea constantă a „șabbatului” ferește timpul de riscul închiderii în sine, căci astfel rămâne deschis perspectivei veșniciei, prin primirea lui Dumnezau și a momentelor Lui ! acele kairoi !, clipe de har și de intervenții mântuitoare.

61. La capătul întregii lucrări a creației, „șabbatul”, a șaptea zi, binecuvântată și sfințită de Dumnezeu, urmează imediat lucrării înfăptuite în cea de-a șasea zi, în care Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul și asemănarea sa” (cf. Gen 1,26). Această legătură foarte strânsă dintre „ziua Domnului” și „ziua omului” nu le-a scăpat Sfinților Părinți când au meditat asupra relatării biblice despre Creație. Sfântul Ambrozie spune, în legătură cu aceasta: „Mulțumesc Domnului Dumnezeului nostru, pentru că a înfăptuit o așa lucrare încât s-a putut odihni în ea. A făcut cerul, dar nu este scris că s-ar fi odihnit; a făcut pământul, dar nu scrie că s-ar fi odihnit; a făcut soarele, luna și stelele, și nici acolo nu scrie că s-ar fi odihnit, dar scrie că l-a creat pe om și că atunci s-a odihnit, având pe cineva căruia putea să-i ierte păcatele”.[106] Astfel, „ziua Domnului” va rămâne pentru totdeauna legată direct de „ziua omului”. Când porunca divină cere: „Amintește-ți de ziua sabatului ca să o sfințești” (Ex 20,8), întreruperea lucrului, care este poruncită pentru a cinsti ziua care îi este închinată Domnului, nu este nicidecum o poruncă apăsătoare pentru om ci, mai degrabă, un ajutor care să-i dea posibilitatea de a-și recunoaște dependența vitală și eliberatoare față de Creator, și vocația de a colabora la lucrarea Lui și de a-i primi harul. Cântând „odihna” lui Dumnezeu, omul se redescoperă pe sine pe deplin; în acest fel, ziua Domnului se dezvăluie profund marcată de binecuvântarea divină (cf. Gen 2,3) și, datorită acesteia, dotată, am putea spune, la fel ca animalele și oamenii (cf. Gen 1,22.28) cu un fel de „rodnicie”. Această „rodnicie” se exprimă mai ales în faptul că sabatul reînsuflețește și, într-un fel, „multiplică” timpul însuși, făcând să crească în om, datorită amintirii Dumnezeului celui viu, bucuria de a trăi și dorința de a promova și de a transmite viața.

62. Creștinul va trebui așadar să țină cont că, deși pentru el modalitățile sabatului iudaic sunt caduce, depășite de „împlinirea” duminicală, motivele de fond care impun sfințirea „zilei Domnului” rămân valabile, fiind statornicite cu solemnitatea poruncilor din Decalog, însă recitite în lumina teologiei și a spiritualității duminicii: „Respectă ziua sabatului ca să o sfințești, așa cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Șase zile să lucrezi și să-ți faci tot lucrul tău, însă a șaptea zi este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău. Să nu faci în ziua aceea nici o lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici slujitorul tău, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău și nici vreun alt animal de-al tău, și nici străinul care este la tine, ca astfel să se poată odihni slujitorul tău și slujnica ta cum te odihnești și tu. Să-ți amintești că ai fost rob în țara Egiptului și că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și braț înalt și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua sabatului” (Dt 5,12-15). Aici, respectarea sabatului apare strâns legată de lucrarea de eliberare înfăptuită de Dumnezeu pentru poporul său.

63. Cristos a venit să realizeze un nou „exod”, să redea libertatea celor aflați în robie. El a înfăptuit numeroase vindecări în zi de sabat (cf. Mt 12,9-14 și paralele), dar nu pentru a încălca ziua Domnului, ci pentru a-i da deplina semnificație: „sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat” (Mc 2,27). Pentru a respinge interpretarea prea legalistă pe care o dădeau unii dintre contemporanii săi și pentru a dezvălui sensul autentic al sabatului biblic, Isus, „Stăpânul sabatului” (Mc 2,28), restabilește caracterul eliberator al respectării acestei zile, care a fost instituită pentru a fi respectate deopotrivă drepturile lui Dumnezeu și ale oamenilor. Se înțelege astfel de ce creștinii, care proclamau eliberarea înfăptuită în sângele lui Cristos, au avut dreptate să se considere autorizați să transfere sensul sabatului asupra zilei învierii. Într-adevăr, Paștele lui Cristos l-a eliberat pe om dintr-o robie mult mai radicală decât cea care apăsa un popor subjugat, din robia păcatului care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de sine însuși și de ceilalți oameni, introducând în istorie semințele mereu noi ale răutății și violenței.

Ziua odihnei

64. Timp de câteva secole, creștinii nu au trăit duminica decât ca zi rezervată cultului, fără a-i putea da și sensul specific odihnei sabatice. Legea civilă a Imperiului Roman nu a recunoscut ritmul săptămânal decât în secolul al IV-lea, astfel încât, „în ziua soarelui”, judecătorii, locuitorii cetăților și diferite bresle și-au încetat activitățile.[107] Creștinii s-au bucurat astfel să vadă înlăturate obstacolele care, până atunci, făcuseră ca respectarea zilei Domnului să fie un act eroic. De acum încolo puteau practica în deplină libertate rugăciunea în comun.[108]

Ar fi deci o greșeală să nu vedem în această legislație, care respecta ritmul săptămânal, decât un simplu fapt istoric fără valoare pentru Biserică și pe care aceasta l-ar putea neglija. Chiar și după prăbușirea Imperiului, Conciliile au păstrat în vigoare dispozițiile privitoare la odihna duminicală. În țările în care creștinii sunt în număr mic și în care zilele de sărbătoare din calendar nu corespund cu duminica, zi de sărbătoare și de bucurie, aceasta rămâne totuși în continuare ziua Domnului, zi în care credincioșii se reunesc la adunarea euharistică, însă aceasta nu se realizează decât cu prețul unor sacrificii considerabile. Pentru creștini nu este normal ca duminica, zi de sărbătoare și de bucurie, să nu fie totodată și zi de odihnă, și „sfințirea” duminicii rămâne dificilă atunci când nu se dispune de suficient timp liber pentru aceasta.

65. Pe de altă parte, în societatea civilă, legătura dintre ziua Domnului și ziua de odihnă are o importanță și o semnificație care trec dincolo de perspectivele proprii creștinismului. Într-adevăr, alternanța dintre muncă și odihnă, înscrisă în natura omenească, este voită de Dumnezeu însuși, după cum arată relatarea creației în Cartea Genezei (cf. 2,2-3; Ex 20,8-11): odihna este „sfântă”, căci îi permite omului să se sustragă ciclului treburilor pământești, care îl absoarbe uneori prea tare, și să recapete conștiința faptului că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu. Puterea minunată pe care Dumnezeu i-a dat-o omului asupra creației ar risca să-l facă pe acesta din urmă să uite că Dumnezeu este Creatorul de care depind toate. Recunoașterea acestui fapt este în mod deosebit necesară în epoca noastră, în care știința și tehnica au amplificat într-un mod nemaiauzit puterea pe care omul o exercită prin munca sa.

66. În fine, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, pentru mulți, chiar în zilele noastre, munca este o servitute apăsătoare, fie datorită condițiilor deplorabile în care este prestată și a programului de lucru pe care-l impune, mai ales în zonele cele mai sărace ale lumii, fie pentru că au mai rămas, chiar și în societățile în care economia este dezvoltată în cel mai înalt grad, prea multe cazuri de nedreptate și de exploatare a omului de către om. Când Biserica a stabilit, de-a lungul secolelor, legi cu privire la odihna duminicală,[109] s-a gândit îndeosebi la munca șerbilor și a muncitorilor, desigur, nu pentru că munca acestora ar fi fost mai puțin respectabilă decât cerințele spirituale ale practicii duminicale, ci pentru că era tot mai mult nevoie de o legislație care să ușureze această muncă și să le îngăduie tuturor să sfințească ziua Domnului. În acest sens, predecesorul meu, Leon al XIII-lea, arăta în enciclica Rerum novarum că odihna duminicală este un drept al celor care muncesc ce trebuie garantat de stat.[110]

În epoca noastră, rămâne necesar să se facă eforturi pentru ca toți oamenii să poată cunoaște libertatea, odihna și destinderea necesare demnității lor de oameni, cu obligațiile religioase, familiale, culturale și sociale ce sunt legate de ea, și care cu greu pot fi împlinite dacă nu este rezervată măcar o zi pe săptămână care să le permită oamenilor să se bucure împreună de posibilitatea de a se odihni într-un climat de sărbătoare. Acest drept la odihnă al celor care muncesc presupune, evident, dreptul lor la muncă și ! rămânând în planul problemelor legate de concepția creștină privind duminica ! nu putem să nu evocăm cu o profundă solidaritate situația dificilă a numeroaselor persoane care, neavând un loc de muncă, sunt constrânse la inactivitate, chiar și în timpul zilelor lucrătoare.

67. Datorită odihnei duminicale, preocupările și problemele zilnice își pot regăsi adevăratele dimensiuni: cele materiale, pentru care ne agităm, lasă loc valorilor spirituale; persoanele împreună cu care trăim își recapătă adevăratul chip, în cadrul întâlnirilor și dialogurilor mai tihnite. Până și frumusețile naturii ! prea des degradate de o logică a dominării care se întoarce împotriva omului ! pot fi redescoperite și apreciate în profunzime. Zi de împăcare a omului cu Dumnezeu, cu el însuși și cu aproapele, duminica devine astfel un timp în care omul este îndemnat să arunce o privire nouă asupra minunilor naturii, lăsându-se cuprins de admirabila și tainica armonie care, așa cum spune sfântul Ambrozie, potrivit „unei legi inviolabile a înțelegerii și a iubirii”, unește diferitele elemente ale cosmosului printr-o „legătură de unitate și de pace”.[111] Omul devine astfel, după spusele Apostolului, mai conștient de faptul că „tot ce a creat Dumnezeu este bun și nimic nu este necurat, dacă se ia cu mulțumire, căci se sfințește prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (1 Tim 4,4-5). Așadar, dacă după șase zile de muncă ! pentru mulți, reduse deja, în realitate, la doar cinci !, omul caută un timp în care să se relaxeze și să se ocupe mai bine de celelalte aspecte ale vieții sale, acest fapt răspunde unei nevoi autentice, în acord cu perspectiva mesajului evanghelic. Totuși, credinciosul trebuie să-și satisfacă aceste cerințe fără a prejudicia expresiile importante ale credinței personale și comunitare, manifestate prin celebrarea și sfințirea zilei Domnului.

De aceea, pentru creștini, este natural să vegheze ca legislația civilă să țină cont de obligația lor de a sfinți duminica, chiar și în condițiile deosebite ale timpului nostru. În orice caz, au datoria de conștiință de să-și organizeze odihna duminicală în așa fel încât să aibă posibilitatea de a participa la Euharistie, abținându-se de la munci și ocupații incompatibile cu sfințirea zilei Domnului, cu bucuria care este proprie acestei zile și cu odihna necesară trupului și spiritului.[112]

68. Dat fiind că odihna, pentru a nu se risipi în gol sau pentru a nu deveni o sursă de plictiseală, trebuie să aducă cu sine o îmbogățire spirituală, o mai mare libertate, posibilitatea unei contemplări și a unei comuniuni frățești, credincioșii vor alege, dintre modalitățile de a se cultiva și divertismentele oferite de societate, pe cele care sunt în acord cu o viață trăită potrivit preceptelor evanghelice. Din această perspectivă, odihna din zilele de duminică și din zilele de sărbătoare capătă o dimensiune „profetică”, întrucât afirmă nu numai primatul absolut al lui Dumnezeu, ci și primatul și demnitatea persoanei, care trece deasupra cerințelor vieții sociale și economice, fiind oarecum o anticipare a „cerurilor noi” și a „pământului nou”, când eliberarea din robia nevoilor va fi definitivă și totală. Pe scurt, ziua Domnului devine totodată, în cel mai autentic mod, și ziua omului.

Zi de solidaritate

69. Duminica trebuie să le ofere totodată credincioșilor ocazia de a se dedica faptelor de milostenie, de iubire și de apostolat. Participarea interioară la bucuria lui Cristos înviat trebuie să-i ducă și la împărtășirea deplină a iubirii care-i însuflețește inima, căci nu există bucurie fără iubire. Isus însuși explică acest fapt, când pune în legătură „porunca nouă” cu bucuria pe care o dă aceasta: „Dacă păziți poruncile mele, veți rămîne în iubirea mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui meu și rămîn în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să rămînă în voi și bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (In 15,10-12).

Euharistia duminicală nu-i abate pe credincioși de la îndatoririle lor de iubire, ci, dimpotrivă, îi angajează „la toate faptele de caritate, de pietate, de apostolat, ca să arate prin aceste fapte că, deși creștinii nu sunt din lumea aceasta, ei sunt totuși lumina lumii și că ei dau slavă Tatălui înaintea oamenilor”.[113]

70. De fapt, încă din perioada apostolică, adunările duminicale au constituit, pentru creștini, momente de împărtășire frățească a bunurilor cu cei mai săraci. „În prima zi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte ceea ce a putut strânge” (1 Cor 16,2). Este vorba aici de colecta pe care a organizat-o Paul pentru Bisericile sărace din Iudeea. În Euharistia duminicală, inima credinciosului se dilată, ajungând la dimensiunile Bisericii. Însă trebuie să descoperim în profunzime îndemnul Apostolului care, departe de a promova o concepție îngustă a „pomenii”, face mai degrabă apel la o cultură exigentă a împărțirii bunurilor, trăită atât între membrii comunității cât și în raport cu întreaga societate.[114] Trebuie să ascultăm din nou, acum mai mult ca oricând, avertismentele severe pe care Paul le adresează comunității din Corint, vinovată de umilirea celor săraci cu ocazia agapei frățești ce însoțea „Cina Domnului”: „Când vă adunați deci laolaltă, nu se mai poate mânca Cina Domnului. Căci, șezând la masă, fiecare se grăbește să-și ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame în vreme ce altul se îmbată. N-aveți, oare, case pentru a mânca și a bea? Sau disprețuiți Biserica lui Dumnezeu, și vreți să-i rușinați pe cei care nu au nimic?” (1 Cor 11,20-22). Cuvintele sfântului Iacob sunt la fel de viguroase: „De pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu inele de aur pe degete, în veșmânt strălucitor și intră și un sărac, în haină ponosită, iar voi puneți ochii pe cel cu veșmânt strălucit și-i spuneți: „Așează-te în locul acesta bun!”, iar săracului îi spuneți: „Stai în picioare acolo!” sau „Așează-te pe jos, la picioarele mele!”, oare nu faceți o judecată în sinea voastră și nu ajungeți judecători cu socoteli viclene?” (2,2-4).

71. Îndemnurile Apostolilor au avut rapid ecou încă din primele secole și au provocat accente vibrante și puternice în predicile Părinților Bisericii. Sfântul Ambrozie le adresa cuvinte usturătoare celor bogați care considerau că-și împlinesc îndatoririle religioase venind la biserică dar fără să-și împartă avuțiile cu cei săraci, ba chiar asuprindu-i: „Auzi tu, oare, bogatule, ceea ce spune Domnul Dumnezeu? Iar tu, vii la biserică, nu ca să dai ceva celui sărac, ci ca să-i iei?”.[115] Sfântul Ioan Gură de Aur era la fel de exigent: „Vrei să cinstești trupul lui Cristos? Atunci, nu-l disprețui când este gol. Nu-i aduce cinstire aici, în biserică, cu mătăsuri scumpe, dacă îl disprețuiești apoi afară, unde suferă de frig și goliciune. Cel care a zis ‘Acesta este trupul meu’ este același care a zis ‘Am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc’, și ‘întru cât ați făcut unuia dintre cei mai mici frați ai mei, mie mi-ați făcut’ […]. Ce folos că masa lui Cristos este plină de potire de aur, dacă El însuși moare de foame? Dă de mâncare mai întâi celui flămând, și apoi, cu ce-ți rămâne, împodobește și masa”.[116]

Sunt cuvinte ce au darul de a reaminti comunității creștine datoria de a face din Euharistie locul în care frățietatea să devină solidaritate concretă și unde cei de pe urmă să devină cei dintâi în ce privește stima și iubirea fraților lor, dacă însuși Cristos, prin darul generos făcut deopotrivă celor bogați și celor săraci, poate continua peste timp, într-un fel, minunea înmulțirii pâinilor.[117]

72. Euharistia este un eveniment de fraternitate și o chemare la trăirea fraternității. Din Liturghia duminicală pornesc valuri de iubire, menite să pătrundă întreaga viață a credincioșilor, începând să însuflețească și modul de a trăi restul duminicii. Dacă este o zi de bucurie, creștinul trebuie să arate prin toate atitudinile lui concrete că nu poate fi fericit „de unul singur”. El se uită în jurul său pentru a-i descoperi pe cei care ar putea avea nevoie de solidaritatea sa. Se poate ca, printre vecini, sau în cercul cunoștințelor, să fie oameni bolnavi, bătrâni, copii sau emigranți care, tocmai duminica, își resimt și mai profund singurătatea, sărăcia sau suferințele care țin de condiția lor. Desigur, angajarea față de aceștia nu trebuie limitată la inițiative duminicale sporadice, însă, pe fondul unei atitudini de angajare globală, de ce să nu se acorde, în timpul zilei Domnului, un loc mai mare împărtășirii, valorificând toate resursele de care dispune iubirea creștină? A invita la masă o persoană singură, a vizita niște bolnavi, a da de mâncare unei familii nevoiașe, a consacra o oră unor activități de voluntariat și solidaritate, toate acestea pot fi cu siguranță modalități de a transfera în viață iubirea lui Cristos primită la Masa euharistică.

73. Trăite în acest fel, Euharistia duminicală, dar și duminica în ansamblul ei, devin o mare școală a iubirii, dreptății și păcii. Prezența Celui Înviat în mijlocul alor săi devine un apel la solidaritate, îndeamnă la o reînnoire interioară, incită la schimbarea structurilor de păcat ce încătușează persoanele, comunitățile și chiar, uneori, popoare întregi. Duminica creștină este așadar cu totul altceva decât o evadare. Este mai degrabă o „profeție” înscrisă în timp, o profeție care îi obligă pe credincioși să urmeze pașii Celui care a venit „să ducă vestea cea bună săracilor, să-i vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască prinșilor în război eliberarea și orbilor vederea, să-i izbăvească pe cei striviți și să vestesacă un an de îndurare a Domnului” (Lc 4,18-19). La școala lui, amintindu-și de duminica de Paști și de făgăduința lui: „Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă” (In 14,27), credinciosul devine la rândul său făuritor de pace.

CAPITOLUL V
DIES DIERUM

Duminica, sărbătoare primordială ce revelează sensul timpului

Cristos, Alfa și Omega timpului

74. „În creștinism, timpul are o importanță fundamentală. În dimensiunea lui a fost creată lumea, în el se desfășoară istoria mântuirii, al cărei apogeu îl constituie ‘plinirea timpului’ Întrupării și care se va încheia o dată cu venirea în slavă a Fiului lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului. În Isus Cristos, Cuvântul întrupat, timpul devine o dimensiune a lui Dumnezeu, care este, în sine, veșnic”.[118]

În lumina Noului Testament, anii vieții pământești a lui Cristos constituie realmente centrul timpului. Acest centru își are culmea în înviere. Dacă este adevărat, într-adevăr, că El este Dumnezeu făcut om încă din prima clipă a zămislirii în sânul Sfintei Fecioare, este la fel de adevărat și faptul că doar prin înviere umanitatea lui este în întregime transfigurată și preamărită, dezvăluindu-se astfel pe deplin identitatea și slava lui divină. În discursul pe care l-a rostit în sinagoga din Antiohia Pisidiei (cf. Fapte 13,33), Paul aplică învierii lui Cristos cuvintele Psalmului 2: „Fiul meu ești tu, Eu astăzi te-am născut” (v. 7). Tocmai de aceea, la celebrarea Vigiliei pascale, Biserica îl prezintă pe Cristos înviat ca fiind Începutul și Sfârșitul, Alfa și Omega. Aceste cuvinte, pronunțate de celebrant în momentul pregătirii lumânării pascale pe care este gravat anul în curs, pun în lumină faptul că „Isus Cristos este Domnul timpului, al cărui început și sfârșit este; fiecare an, fiecare zi, fiecare clipă sunt incluse în întruparea sa și în învierea sa regăsindu-se astfel în ‘plinirea timpurilor'”.[119]

75. Duminica fiind Paștele săptămânal, când este amintită și făcută prezentă ziua în care Cristos a înviat din morți, este totodată ziua ce revelează sensul timpului. Nu are nici o legătură cu ciclurile cosmice, în funcție de care religiile naturale și cultura umană încearcă să ritmeze timpul, cedând eventual mitului eternei reveniri. Duminica creștină este cu totul altceva! Izvorând din Înviere, ea străbate timpul omului, lunile, anii, veacurile, ca o săgeată ce le pătrunde orientându-le spre ținta celei de-a doua veniri a lui Cristos. Duminica prefigurează ziua de apoi, cea a Parusiei, deja anticipată oarecum prin slava lui Cristos în evenimentul Învierii.

Într-adevăr, tot ce se va mai întâmpla, până la sfârșitul lumii, nu va fi decât o prelungire și o explicitare a celor petrecute în ziua în care trupul martirizat al Răstignitului a înviat prin puterea Duhului și a devenit, la rându-i, izvorul de Duh pentru omenire. De aceea, creștinul știe că nu trebuie să mai aștepte alt timp de mântuire, căci lumea trăiește deja în timpul de pe urmă, oricare ar fi durata cronologică a acestuia. Nu numai Biserica, ci și cosmosul însuși și întreaga istorie se află în permanență sub cârmuirea și conducerea lui Cristos cel înviat. Această energie vitală împinge creația, care „suspină și geme în durerile facerii” (Rm 8,22), spre ținta mântuirii desăvârșite. În privința acestui drum, omul nu poate avea decât o intuiție neclară; creștinii posedă însă cheia și certitudinea acestui fapt, iar sfințirea duminicii este o mărturie semnificativă pe care sunt chemați să o dea pentru ca timpul omului să fie mereu susținut de speranță.

Duminica în cadrul anului liturgic

76. Deși ziua Domnului, cu revenirea ei săptămânală, este înrădăcinată în tradiția cea mai veche a Bisericii și are o importanță vitală pentru creștin, mai există și un alt ritm ce n-a întârziat să se afirme: ciclul anual. Într-adevăr, este conform cu psihologia umană faptul de a celebra aniversările, asociind revenirii anilor și anotimpurilor amintirea evenimentelor trecute. Și când este vorba de evenimente decisive pentru viața unui popor, e normal ca aniversarea lor să suscite un climat de sărbătoare care să rupă monotonia zilelor.

Or, evenimentele majore ale mântuirii pe care se sprijină viața Bisericii au fost, potrivit planului lui Dumnezeu, strâns legate de Paște și de Rusalii, sărbători anuale ale iudeilor, și au fost prefigurate în mod profetic de aceste sărbători. Începând cu cel de-al doilea secol, celebrarea de către creștini a Paștelui anual, adăugându-se celebrării Paștelui săptămânal, a permis să fie dată o mai mare amploare meditării misterului lui Cristos mort și înviat. Precedată de un post pregătitor, celebrată în cursul unei lungi vigilii, prelungită de cele cincizeci de zile care duc la Rusalii, sărbătoarea Paștelui, „solemnitate a solemnităților”, a devenit ziua prin excelență a inițierii catehumenilor. Într-adevăr, aceștia, prin botez, au murit păcatului și s-au născut la o viață nouă, pentru că Isus a fost „dat pentru păcatele noastre și înviat pentru îndreptățirea noastră” (Rm 4,25; cf. 6,3-11). Strâns legată de misterul pascal, sărbătoarea Rusaliilor, în care se celebrează coborârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, aflați împreună cu Maria, și începutul activității misionare spre toate popoarele, capătă și ea o reliefare specială.[120]

77. O astfel de logică comemorativă a stat la baza structurării întregului an liturgic. Așa cum amintește Conciliul Vatican II, Biserica a voit să deruleze, de-a lungul anului, „întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare și Naștere până la Înălțare, la ziua Rusaliilor și până la așteptarea fericitei speranțe și a venirii Domnului. Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioșilor comorile virtuților și meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioșii să vină în contact cu ele și să se umple de harul mântuirii”.[121]

După Paști și Rusalii, o altă sărbătoare foarte solemnă este fără îndoială cea a Crăciunului, când creștinii meditează misterul Întrupării și contemplă Cuvântul lui Dumnezeu care binevoiește să-și asume umanitatea noastră pentru a ne face părtași de dumnezeirea sa.

78. Totodată, „în celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos, Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii”.[122] În acelși fel, introducând în ciclul anual comemorarea martirilor și a altor sfinți, „Biserica proclamă Misterul Pascal realizat în Sfinți, care au suferit cu Cristos și cu El împreună sunt preamăriți”.[123] Comemorarea sfinților, celebrată în spiritul autentic al liturgiei, nu umbrește poziția centrală a lui Cristos, ci dimpotrtivă, o preamărește, arătând puterea răscumpărării aduse de El. Așa cum se exprimă sfântul Paulin de Nola, „toate trec, dar slava sfinților rămâne în Cristos, care le reînnoiește pe toate în vreme ce El rămâne același”.[124] Această legătură esențială dintre slava sfinților și cea a lui Cristos este înscrisă în chiar statutul anului liturgic, și își găsește expresia cea mai semnificativă tocmai în caracterul fundamental și dominant al duminicii, ca zi a Domnului. Urmărind perioadele anului liturgic în respectarea duminicilor care le ritmează în întregime, angajarea eclezială și spirituală a creștinului este profund centrată pe Cristos, în care își află rațiunea de a fi și de la care își trage hrana și întărirea.

79. Duminica apare ca modelul firesc pentru înțelegerea și celebrarea solemnităților anului liturgic, a căror valoare pentru existența creștină este atât de mare încât Biserica a decis să le sublineze importanța hotărând ca obligație pentru credincioși participarea la Liturghie și păstrarea odihnei în zilele respective, chiar dacă acestea cad în timpul săptămânii.[125] Numărul acestor sărbători a variat, în funcție de epocă, ținându-se cont de condițiile sociale și economice, ca și de înrădăcinarea lor în tradiții și, în plus, de susținerea din partea legislației civile.[126]

Actualele reglementări canonice și liturgice prevăd posibilitatea ca fiecare Conferință Episcopală, ținând cont de circumstanțele proprii fiecărei țări, să reducă lista sărbătorilor de poruncă. O eventuală decizie în acest sens trebuie confirmată printr-o aprobare specifică a Sfântului Scaun[127], și, în acest caz, celebrarea unuia dintre misterele Domnului, ca Epifania, Înălțarea sau Trupul și Sângele lui Cristos, trebuie transferată într-o duminică, potrivit normelor liturgice, astfel încât credincioșii să nu fie lipsiți de meditarea acelui mister.[128] Păstorii se vor îngriji să-i îndemne pe credincioși să participe și la Liturghiile sărbătorilor importante celebrate în cursul săptămânii.[129]

80. Trebuie abordată și problematica pastorală specifică ce se referă la frecventele situații în care anumite tradiții populare și culturale, proprii unui anumit mediu, riscă să copleșească celebrarea duminicilor și a altor sărbători liturgice, introducând, alături de spiritul autenticei credințe creștine, elemente care îi sunt străine și care o pot desfigura. În aceste cazuri trebuie să se vorbească lămurit, în cadrul catehezelor și în alte intervenții pastorale oportune, îndepărtându-se ceea ce este incompatibil cu Evanghelia lui Cristos. Însă nu trebuie uitat că astfel de tradiții ! și aceasta este valabil în mod analog și pentru noile propuneri culturale ce vin din partea societății civile ! conțin deseori valori care pot fi armonizate fără dificultate cu exigențele credinței. Le revine Păstorilor să acționeze cu discernământul necesar pentru a păstra valorile culturale ale unui context social determinat, și mai ales ale religiozității populare, în așa fel încât celebrările liturgice, mai ales cele din zilele de duminică și din sărbători, să nu aibă de suferit de pe urma lor ci, mai degrabă, să profite.[130]

CONCLUZII

81. Bogăția spirituală și pastorală a duminicii, așa cum ne-a transmis-o tradiția, este cu adevărat mare. Considerată în întreaga ei semnificație și cu toate implicațiile, ea este într-un fel o sinteză a vieții creștine și o condiție pentru a o trăi bine. Se înțelege așadar de ce respectarea zilei Domnului este atât de scumpă Bisericii, și de ce ea rămâne o adevărată obligație în cadrul disciplinei bisericești. Această respectare, înainte chiar de a fi un precept, trebuie totuși să fie simțită ca o nevoie înscrisă în profunzimile existenței creștine. Este cu adevărat de o importanță capitală ca fiecare credincios să fie convins că nu-și poate trăi credința în deplina participare la viața comunității creștine fără să ia parte cu regularitate la adunarea euharistică duminicală. Dacă în Euharistie se realizează plinătatea cultului pe care oamenii îl datorează lui Dumnezeu, și care nu are echivalent în nici o altă experiență religioasă, acest fapt se exprimă cu o eficacitate deosebită în adunarea duminicală a întregii comunități, ce ascultă de glasul Celui Înviat care o convoacă pentru a-i oferi lumina Cuvântului lui și hrana Trupului lui ca permanent izvor sacramental de mântuire. Harul care se revarsă din acest izvor reînnoiește oamenii, viața, istoria.

82. Cu această convingere puternică de credință, însoțită și de conștiința patrimoniului valorilor umane prezente în practica duminicală, trebuie să se situeze creștinii de azi în raport cu solicitările unei culturi care a înțeles, din fericire, necesitatea odihnei și a timpului liber, dar pe care o trăiește deseori într-o manieră superficială și care se lasă uneori amăgită de forme de divertisment discutabile din punct de vedere moral. Desigur, creștinul se simte solidar cu ceilalți oameni pentru a se bucura de ziua de odihnă săptămânală; dar, în același timp, este pe deplin conștient de noutatea și originalitatea duminicii, zi în care este chemat să celebreze mântuirea sa și a întregii omeniri. Aceasta este o zi de bucurie și de odihnă, tocmai datorită faptului că este „ziua Domnului”, ziua Domnului Înviat.

83. Astfel percepută și trăită, duminica devine într-un fel sufletul celorlalte zile, și în acest sens poate fi amintită reflecția lui Origene despre creștinul desăvârșit care „se află neîncetat în ziua Domnului și celebrează neîncetat duminici”.[131] Duminica este o școală autentică, un itinerar permanent de pedagogie bisericească. Pedagogie de neînlocuit, mai ales în actualele condiții ale societății, mereu mai puternic marcată de dezintegrarea și pluralismul cultural ce pun neîncetat la încercare fidelitatea creștinilor față de exigențele specifice ale credinței lor. În numeroase părți ale lumii apar condițiile unui creștinism al „diasporei”, adică marcat de o situație de împrăștiere în care ucenicii lui Cristos nu mai reușesc să mențină cu ușurință contactele dintre ei și în care nu mai au sprijinul structurilor și tradițiilor proprii culturii creștine. În acest context problematic, posibilitatea de a se regăsi duminica împreună cu toți frații lor de credință, pentru a schimba reciproc darurile fraternității, este un ajutor de neînlocuit.

84. Destinată să susțină viața creștină, duminica dobândește în mod firesc și o valoare de mărturie și de vestire. Zi de rugăciune, de comuniune și de bucurie, ea se reflectă asupra societății, iradiind energie vitală și dând motive de speranță. Ea este vestirea faptului că timpul, locuit de Cel care a înviat și care este Domnul istoriei, nu este mormântul iluziilor noastre, ci leagănul unui viitor mereu nou, posibilitatea ce ne este dată de a transforma clipele trecătoare ale acestei vieți în semințe de veșnicie. Duminica este o invitație la a privi înainte, este ziua în care comunitatea creștină strigă Domnului: „Marana tha„: Vino, Doamne! (1 Cor 16,22). În acest strigăt de speranță și așteptare, ea însoțește și susține speranța oamenilor. Și, duminică de duminică, luminată de Cristos, ea înaintează spre duminica fără sfârșit a Ierusalimului ceresc, când se va împlini, în toate elementele ei, Cetatea mistică a lui Dumnezeu, care „nu are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu o luminează și făclia ei este Mielul” (Ap 21,23).

85. În acest efort îndreptat spre final, Biserica este sprijinită și însuflețită de Duhul Sfânt. El îi ține trează memoria și actualizează, pentru toate generațiile de credincioși, evenimentul învierii. El este darul interior care ne unește cu Cel Înviat și cu frații noștri, în intimitatea unui singur trup, însuflețindu-ne credința, răspândindu-ne în inimi iubirea și trezindu-ne la viață speranța. Duhul Sfânt este prezent în permanență, în fiecare zi a Bisericii, revărsându-și într-un mod imprevizibil și generos bogăția darurilor; însă în întâlnirea duminicală dedicată celebrării săptămânale a Paștelui, Biserica îi ascultă glasul în mod special și, împreună cu El, se îndreaptă spre Cristos, plină de dorința arzătoare a întoarcerii lui în slavă: „Și Duhul și Mireasa spun: ‘Vino!'” ( Ap 22,17). Tocmai datorită rolului pe care îl are Duhul Sfânt, am dorit ca acest îndemn la redescoperirea sensului duminicii să vină în acest an care este consacrat, în cadrul pregătirilor imediate pentru Jubileu, Duhului Sfânt.

86. Încredințez mijlocirii Sfintei Fecioare primirea activă a acestei Scrisori apostolice de către comunitatea creștină. Fără a micșora cu nimic poziția centrală pe care o ocupă Cristos și Duhul Sfânt, ea este prezentă în fiecare duminică a Bisericii. Misterul însuși al lui Cristos o cere: într-adevăr, cum s-ar putea ca ea, care este Mater Domini și Mater Ecclesiae, să nu fie prezentă cu titlu special într-o zi care este deopotrivă dies Domini și dies Ecclesiae?

Spre Fecioara Maria își întorc privirile credincioșii care ascultă Cuvântul proclamat în adunarea duminicală, învățând de la ea să-l păstreze și să-l mediteze în inimile lor (cf. Lc 2,19). Cu Maria, ei învață să trăiască bucuria Învierii, însușindu-și cuvintele din Magnificat în care este cântat darul inepuizabil al îndurării divine în desfășurarea implacabilă a timpului: „Mila lui, din neam în neam, spre cei ce se tem de El” (Lc 1,50). De la o duminică la alta, poporul pelerin merge pe urmele Mariei, a cărei mijlocire maternă conferă o deosebită intensitate și eficacitate rugăciunii pe care Biserica o înalță Preasfintei Treimi.

87. Iubiți frați și surori, iminența Jubileului ne îndeamnă la o aprofundare a angajamentului nostru spiritual și pastoral. Acesta este, de fapt, adevăratul lui scop. În anul în care va fi celebrat, multe inițiative îl vor caracteriza și îi vor conferi o marcă deosebită, legată de faptul că este o încheiere a celui de-al doilea mileniu și o inaugurare a celui de-al treilea de la Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

Însă acel an și acele momente speciale vor trece, în așteptarea altor jubilee și a altor aniversări solemne. Duminica, cu „solemnitatea” ei obișnuită, va rămâne să ritmeze timpul pelerinajului Bisericii, până la venirea duminicii fără apus.

De aceea vă îndemn, iubiți frați în episcopat și preoție, să acționați cu perseverență alături de credincioși pentru ca valoarea acestei zile sfinte să fie din ce în ce mai bine recunoscută și trăită. Acest fapt va aduce roade în comunitățile creștine și va avea o influență benefică și asupra întregii societăți civile.

Fie ca oamenii celui de-al treilea mileniu, văzând cum în fiecare duminică Biserica celebrează cu bucurie misterul din care își trage întreaga viață, să-l întâlnească pe Cristos Cel Înviat. Și fie ca ucenicii lui, reînnoindu-se mereu în memorialul săptămânal al Paștelui, să fie vestitori tot mai credibili ai Evangheliei mântuitoare și ziditori activi ai civilizației iubirii!

Tuturor, vă dau binecuvântarea mea.

Din Vatican, la 31 mai 1998, solemnitatea Rusaliilor, în cel de-al douăzecilea an al pontificatului meu.

Note


[1] Cf. Ap 1,10: „kiryakè heméra„; cf. Didahe 14, 1: SC 248, pp. 192-193; Sf. Ignațiu din Antiohia, Către Magnezieni, 9, 1-2: SC 10, pp. 88-89.

[2]Pseudo-Eusebiu din Alexandria, Omilia 16. PG 86, 416.

[3] In die dominica Paschae II, 52: CCL 78, p. 550.

[4]Conc. Ecum. Vatican II, Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium, nr. 106.

[5] Ibid.

[6] Cf. Motu proprio Mysterii paschalis (14 februarie 1969): AAS 61 (1969), pp. 222-226.

[7] Cf. Nota pastorală a Conferinței episcopale din Italia „Il giorno del Signore” (15 iulie 1984), nr. 5: Enchiridion C.E.I. 3, nr. 1398.

[8] Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium, nr. 106.

[9] Omilie cu ocazia inaugurării solemne a pontificatului meu (22 octombrie 1978), nr.5: AAS 70 (1978), p. 947.

[10] N. 25: AAS 73 (1981), p. 639.

[11] Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 34.

[12] Sabatul este trăit de frații noștri evrei într-o spiritualite „sponsală”, după cum se vede, de exemplu în textul Genesi Rabbah X, 9 și XI, 8 (cf. J. Neusner, Genesi Rabbah, vol I, Atlanta 1985, p. 107 și p. 117). Ôi cântarea Leka dôdi are o tonalitate nupțială: „Pentru tine, Dumnezeul tău va fi fericit / așa cum mirele se bucură de mireasa lui […]. Vino, regină Sabat, în mijlocul credinciioșilor poporului tău preaiubit!” (Preghiera serale del sabato, ed. A. Toaff, Roma 1968-69, p. 3).

[13] Cf. A. J. Heschel, The sabbath. Its meaning for modern man (ed. a XXII-a, 1995), pp. 3-24.

[14]Verum autem sabbatum ipsum redemptorem nostrum Iesum Christum Dominum habemus„: Ep 13,1: CCL 140 A, p. 992.

[15] Ep. ad Decentium XXV, 4,7: PL 20,555.

[16] Homiliae in Hexameron II, 8: SC 26, p. 184.

[17] Cf. In Io. ev. tractus XX, 20, 2: CCL 36, p. 203; Epist. 55, 2: CSEL 34, pp. 170-171.

[18] Această referință la înviere este deosebit de clară în limba rusă, în care la duminică se spune chiar „înviere” (voskresen’e).

[19] Epist. 10, 96, 7.

[20] Cf. ibid. Referindu-se la scrisoarea lui Pliniu, și Tertulian pomenește de coetus antelucani în Apologeticum 2,6: CCL 1, p. 88; De corona 3,3: CCL 2, p. 1043.

[21] Aux Magnésiens 9,1-2: SC 10, pp. 88-89.

[22] Disc. VIII dans l’octave de Pâques, 4: PL 46, 841. Acest caracter de „primă zi” al duminicii este evident în calendarul liturgic latin, în care ziua de luni este numită feria secunda, cea de marți feria tertia, etc. O numire asemănătoare a zilelor săptămânii se regăsește în limba portugheză.

[23]Sfântul Grigore din Nisa, De castigatione: PG 46, 309. La fel, și în liturgia maronită este subliniată legătura dintre sabat și duminică, plecându de la „misterul Sâmbetei sfinte”: cf. M. Hayek, Maronite (Église), Dictionnaire de spiritualité, X (1980), 632-644.

[24] Ritualul botezării copiilor, preliminarii, nr. 9; cf. Ritualul inițierii creștine a adulților, nr. 59.

[25] Cf. Misalul roman, ritul duminical al stropirii cu apă sfințită.

[26] Cf. Sf. Vasile, Despre Duhul Sfânt, 27,66: SC 17, pp. 484-485. Cf. și Scrisoarea lui Barnaba 15,8-9: SC 172,pp. 186-189; Sf. Iustin, Dialog cu Trifon, 24 și 138: PG 6, 528 și 793; Origene, Comentarii la Psalmi, psalmul 118 (119), 1: PG 12, 1588.

[27]Domine, praestitisti nobis pacem quietis, pacem sabbati, pacem sine vespera”: Confesiuni, XIII, 50: CCL 27, p. 272.

[28] Cf. Sf. Augustin, Epist. 55, 17: CSEL 34, p. 188: „Ita ergo erit octavus, qui primus, ut prima vita sed aeterna reddatur”.

[29] De exemplu, în engleză Sunday și în germană Sonntag.

[30] Apologia I, 67: PG 6, 430.

[31] Cf. Sf. Maxim de Torino, Discurs 44,1: CCL 23, p. 178; Idem., Discurs 53,2: CCL 23, p.219; Eusebiu din Cezareea, Comm. in Ps 91: PG 23, 1169-1173.

[32] Cf., de exemplu, imnul pentru Oficiul lecturilor: „Dies aetasque ceteris / octava splendet sanctior / in te quam, Iesu, consecras / primitiae surgentium” (săptămâna I); precum și: „Salve dies, dierum gloria, / dies felix Christi victoria, / dies digna iugi laetitia / dies prima. / Lux divina caecis irradiat, / in qua Christus infernum spoliat, / mortem vincit et reconciliat / summis ima” (săptămâna a doua). Expresii analoage se regăsesc și în imnurile integrate Liturgiei Orelor în diferite limbi moderne.

[33] Cf. Clement din Alexandria, Stromate, VI, 138,1-2: PG 9,364.

[34] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 22-26: AAS 78 (1986), pp. 829-837.

[35] Cf. Sf. Atanasie din Alexandria, Scrisori duminicale, 1,10: PG 26, 1366.

[36] Cf. Bardesan, Dialoguri despre destin, 46: PS 2, pp. 606-607.

[37] Constituția despre Liturgie Sacrosanctum concilium, apendice: Declarație privind revizuirea calendarului.

[38] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția Dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, nr. 9.

[39] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Dominicae Cenae (24 februarie 1980), nr. 4: AAS 72 (1980), p. 120; Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 62-64.

[40] Cf. ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), n. 9: AAS 81 (1989), pp. 905-906.

[41] N. 2177.

[42] Cf. ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), n. 9: AAS 81 (1989), pp. 905-906.

[43]Conciliul Ecumenic Vatican II, Sacrosanctum Concilium, n. 41; cf. Decret Christus Dominus, n. 15.

[44] Este embolismul, formulat în acești termeni sau în alții analogi, din unele rugăciuni euharistice în diverse limbi. El subliniază în mod semnificativ caracterul „pascal” al duminicii.

[45] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind unele aspecte ale Bisericii înțeleasă ca loc de comuniune Communionis notio (28 mai 1992), nn. 11-14: AAS 85 (1993), pp. 844-847.

[46] Discurs adresat celui de-al treilea grup de episcopi ai Statelor Unite ale Americii (17 martie 1998), n. 4: Osservatore Romano, 18 martie 1998, p. 4.

[47] Constituția despre Liturgie Sacrosanctum concilium, n. 42.

[48] Sacra Congr. a Riturilor, Instrucțiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 26: AAS 59 (1967), p. 555.

[49] Cf. Sf. Ciprian, De orat. Dom., 23: PL 4, 553; Idem, De cath. Eccl. unitate, 7: CSEL 31, p. 215; Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 4; Sacrosanctum concilium, n. 26.

[50] Cf. Ioan Paul al II-lea, Îndemn apostolic Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), nn. 57; 61: AAS 74 (1982), pp. 151; 154.

[51] Cf. S. Congr. a Riturilor, Directoriu pentru liturghiile copiilor (1 noiembrie 1973): AAS 66 (1974), pp. 30-46.

[52] Cf. S. Congr. a Riturilor, Instrucțiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 26: AAS 59 (1967), pp. 555-556; S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86c: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2071.

[53] Cf. Ioan Paul al II-lea, Îndemn apost. post-sinodal Christifideles laici (30 decembrie 1988), n. 30: AAS 81 (1989), pp. 446-447.

[54] Cf. S. Congr pentru Cultul Divin, Instrucțiuni privind liturghiile pentru grupurile particulare (15 mai 1969), n. 10: AAS 61 (1969), p. 810.

[55] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, nn. 48-51.

[56] „Haec est vita nostra, ut desiderando exerceamur”: Sf. Augustin, In prima Ioan. tract. 4,6: SC 75, p. 232.

[57] Misalul roman, embolism, după Tatăl nostru.

[58] Conc. Ecum. vat II, Const. past. despre Biserică Gaudium et spes, n. 1.

[59] Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 1; cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dominum et vivificantem (18 mai 1986), nn. 61-64.

[60] Conc. Ecum. Vat. II, Sacrosanctum concilium, n. 7; cf. n. 33.

[61] Ibid., n. 56; cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, n. 10.

[62] Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 51.

[63] Cf. Ibid, n. 52; Codul de Drept canonic, can. 767, ‘ 2; Codul Canonic pentru Bisericile orientale, can 614.

[64] Const. apost. Missale Romanum (3 aprilie 1969).

[65] În Constituția conciliară Sacrosanctum concilium, n. 24, se vorbește de „suavis et vivus Sacrae Scripturae affectus„.

[66]Ioan Paul al II-lea, Srisoarea Dominicae Cenae (24 februarie 1980), n. 10: AAS 72 (1980), p. 135.

[67] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. despre revelația divină Dei Verbum, n. 25.

[68] cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. III.

[69] Cf. Ordo lectionum Missae, Praenotanda, cap. I, n. 6.

[70] Conc. Ecum. Tridentin, Sesiunea a XXII-a, Doctrina și canonul cu privire la preasfânta Liturghie, II: DS, 1743; cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1366.

[71] Catehismul Bisericii Catolice, n. 1368.

[72] S. Congr. a Riturilor, Instrucțiuni privind cultul misterului euharistic Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), n. 3b: AAS 59 (1967), p. 541; cf. Pius al XII-lea, Encicl. Mediator Dei (20 noiembrie 1947), II: AAS 39 (1947), pp. 564-566.

[73] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, n. 1385; cf. și Congr. pentru Doctrina Credinței, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice privind primirea la împărtășire a credincioșilor divorțați recăsătoriți (14 septembrie 1994): AAS 86 (1994), pp. 974-979.

[74] Cf. Inocențiu I, Epist. 25, 1 către Decentius de Gubbio: PL 20, 553.

[75] II, 59, 2-3: ed. F. X. Funk (1905), pp. 170-171.

[76] Cf. Apologia I, 67, 3-5: PG 6,429.

[77] Acta SS. Saturnini, Dativi et aliorum plurimorum martyrum in Africa, 7, 9 și 10: PL 8, 707; 709-710.

[78] Cf. can. 21, Mansi, Conc. II, p. 9.

[79] Cf. can. 47, Mansi, Conc. VIII, p. 332.

[80] Cf. propunerea contrară, condamnată de Inocențiu al XI-lea în 1679, privind obligația morală de sfințire a sărbătorilor: DS 2152.

[81] Can. 1248: „Festis de praecepto diebus Missa audienda est„; can. 1247, ‘ 1: „Dies festi sub praecepto in universa Ecclesia sunt […] omnes et singuli dies dominici„.

[82] Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ‘ 1, prescrie: „credincioșii creștini sunt obligați să ia parte la Sfânta Liturghie sau, potrivit prescripțiilor sau obiceiurilor legitime ale Bisericii lor de drept, la celebrarea laudelor”.

[83] N. 2181: „Cei care nu împlinesc această obligație în mod deliberat, comit un păcat grav”.

[84] S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86a: Enchiridion Vaticanum 4, n. 2069.

[85] Cf. Codul de drept Canonic, can 905, ‘ 2

[86] Cf. Pius al XII-lea, Const. apost. Christus Dominus (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 15-24; Motu proprio Sacram Communionem (19 martie 1957): AAS 49 (1957), pp. 177-178; Congr.Sf. Oficiu, Instrucțiune privind disciplina postului euharistic (6 ianuarie 1953): AAS 45 (1953), pp. 47-51.

[87] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1248, ‘ 1; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ‘ 2./p>

[88] Cf. Missale Romanum, Normae universales de Anno liturgico et de Calendario, n. 3.

[89] Cf. S. Congr. pentru Episcopi, Directoriu pentru slujirea pastorală a episcopilor Ecclesiae imago (22 februarie 1973), n. 86: Enchiridion Vaticanum 4, nn. 2069-2073.

[90] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Sacrosanctum Concilium, nn. 14 și 26; Ioan Paul al II-lea, Scris. apost. Vicesimus quintus annus (4 decembrie 1988), nn. 4, 6 și 12: AAS 81 (1989), pp. 900-901; 902; 909-910.

[91] Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Lumen Gentium, n. 10.

[92] Cf. Instr. interdicasterială privind unele probleme legate de colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997), nn. 6 și 8: AAS 89 (1997), pp. 869; 870-872.

[93]Conc. Ecum. Vat. II, Lumen gentium, n. 10: „in oblationem Eucharistiae concurrunt„.

[94] Ibid., n. 11.

[95] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1248, ‘ 2.

[96] Cf. S. Congr. pentru Cultul Divin, Directoriu pentru celebrările duminicale în lipsa preotului Christi Ecclesia (2 iunie 1988): La Documentation catholique 85 (1988), pp. 1101-1105; Instrucțiune interdicasterială privind unele probleme legate de colaborarea credincioșilor laici la slujirea preoților Ecclesiae de mysterio (15 august 1997): AAS 89 (1997), pp. 852-877.

[97] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1248, ‘ 2; Congr. pentru Doctrina Credinței, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III: AAS 75 (1983), p. 1007.

[98] Cf. Comisia pontif. pentru Comunicații Sociale, Instrucț. Communio et progressio (23 mai 1971), nn. 150-152; 157: AAS 63 (1971), pp. 645-646; 647.

[99] Binecuvântarea rostită de diacon în cinstea zilei Domnului: cf. textul din Liturghierul siriac potrivit ritului Bisericii antiohiene maronite (ediția în siriacă și arabă), Junieh (Liban) 1959, p. 38

[100] V, 20, 11: ed. F. X. Funk (1905), p. 298; cf. Didahé 14,1: ed. F. X. Funk (1901), p. 32; tertulian, Apologeticum 16, 11: CCL 1, p. 116. Vezi, îndeosebi, Scrisoarea lui Barnaba, 15,9: SC 172, pp. 188-189: „Iată de ce, noi celebrăm ca pe o sărbătoare a bucuriei cea de-a opta zi, în care Isus a înviat din morți și, după ce s-a arătat, s-a înălțat la cer”.

[101] De la Tertulian aflăm, de exemplu, că duminica era interzis îngenunchiatul, căci acest gest, pe atunci interpretat mai ales ca o atitudine penitențială, părea nepotrivit pentru o zi de bucurie: cf. De corona 3,4: CCL 2, p. 1043.

[102] Ep. 55, 28: CSEL 342, p. 202.

[103] Cf. Sf. Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe, Ultimele cuvinte, 5-6 iulie 1897: Opere complete, Paris (1992), pp. 1024-1025.

[104] Îndemn apost. Gaudete in Domino (9 mai 1975), II: AAS 67 (1975), p. 295.

[105] Ibid. Concluzie, l.c... p. 322.

[106] Hexam. 6, 10, 76: CSEL 321, p. 261.

[107] Cf. Edictul lui Constantin, 3 iulie 321: Codex Theodosianus II, 8, 1, ed. Th. Mommsen, 12, p. 87; Codex Iustiniani 3, 12,2, ed. P. Krueger, p. 248.

[108] Cf. Eusebiu din Cezareea, Viața lui Constantin, 4, 18: PG 20, 1165.

[109] Cel mai vechi document bisericesc privind acest subiect este canonul 29 al Conciliului de la Laodiceea (a doua jumătate a secolului al IV-lea): Mansi, t. II, 569-570. Din secolul al VI-lea până în secolul al IX-lea, numeroase Concilii vor interzice muncile câmpului („opera ruralia„). Legislația cu privire la muncile interzise, întărită prin legi civile, a devenit treptat din ce în ce mai bine precizată.

[110] Cf. Encicl. Rerum novarum (15 mai 1891): Acta Leonis XIII, 11 (1891), pp. 127-128.

[111] Hexameron 2, 1, 1: CSEL 321, p.41.

[112] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor Orientale, can. 881, ” 1 și 4.

[113] Conc. Ecum. Vat. II, Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 9.

[114] Cf. și Sf. Iustin, Apologia I, 67, 6: „Cei care au câte ceva și vor să dea, dau de bunăvoie ceea ce vor, și ceea ce se strânge este adus în fața celui care prezidează și care îi ajută pe orfani și pe văduve, pe cei părăsiți din cauza bolilor sau din alte pricini, pe cei întemnițați și pe străinii care sunt oaspeți; pe scurt, sunt ajutați cei care sunt în nevoi” PG 6, 429.

[115] De Nabuthae, 10,45: „Audis, dives, quid Dominus Deus dicat? Et tu ad ecclesiam venis, non ut aliquid largiaris pauperi, sed ut auferas„: CSEL 322, p. 492.

[116] Omilii la Evanghelia după Matei, 50, 3-4: PG 58, 508-509.

[117] Cf. Sf. Paulin de Nola, Scrisoarea 13, 11-12 către Pammachius: CSEL 29, pp. 92-93. Senatorul roman este lăudat tocmai pentru a fi reprodus oarecum miracolul din evanghelie, însoțind participarea la Euharistie cu împărțirea de mâncare săracilor.

[118]Ioan Paul al II-lea, Scris. apost. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), n. 10.

[119] Ibid.

[120] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nn. 731-732.

[121] Const. despre Liturgie Sacrosanctum Concilium, n. 102.

[122] Ibid., n. 103.

[123] Ibid., n. 104.

[124] Carm. XVI, 3-4: „Omnia praeterunt, sanctorum gloria durat / in Christo qui cuncta novat dum permanet ipse„: CSEL 30, p. 67.

[125] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 881, ” 1 și 4.

[126] Din punctul de vedere al dreptului comun, în Biserica latină, sărbătorile de poruncă sunt Nașterea Domnului nostru Isus Cristos, Epifania, Înălțarea, Trupul și Sângele lui Cristos, Sfânta Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, Neprihănita zămislire, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Iosif, Sfinții Apostoli Petru și Paul, Sărbătoarea Tuturor Sfinților: cf. Codul de Drept Canonic, can. 1246. Sărbătorile de poruncă comune tuturor Bisericilor orientale, sunt: Nașterea Domnului nostru Isus Cristos, Epifania, Înălțarea, Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Apostoli Petru și Paul: cf. Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 880, ‘ 3.

[127] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1246, ‘ 2; pentru Bisericile orientale, cf. Codul Canonic al Bisericilor orientale, can. 880, ‘ 3.

[128] Cf. S. Congr. a Riturilor, Normae universales de Anno liturgico et Calendario (21 martie 1969), nn. 5-7: Enchiridion Vaticanum 3, nn. 895-897.

[129] Cf. Caeremoniale Episcoporum; ed. typica, n. 230.

[130] Cf. Ibid., n. 233.

[131] Contra Celsum VIII, 22: SC 150, pp. 222-225.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: ARCB
Publicarea în original: 31.05.1998
Publicarea pe acest sit: 26.12.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns