Dialogul Papei la întâlnirea cu preoţii şi persoanele consacrate

Dialogul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții și persoanele consacrate
Domul din Milan, 25 martie 2017

Întrebarea 1 – Pr. Gabriele Gioia

Multe din energiile și din timpul preoților sunt absorbite pentru a continua formele tradiționale ale slujirii, dar simțim provocările secularizării și irelevanța credinței într-o evoluție a unei societăți milaneze, care este tot mai pluralistă, multietnică, multireligioasă și multiculturală. Ni se întâmplă și nouă uneori să ne simțim ca Petru și apostolii după ce au trudit și nu au prins pești. Vă întrebăm: ce purificări și ce alegeri prioritare suntem chemați să facem pentru a nu pierde bucuria de a evangheliza și de a fi popor al lui Dumnezeu care mărturisește iubirea sa față de orice om? Sanctitate, vă iubim și ne rugăm pentru dumneavoastră.

Papa Francisc:

Mulțumesc. Mulțumesc.

Cele trei întrebări pe care voi le veți pune mi-au fost trimise. Mereu se face așa. De obicei, eu răspund liber, dar de data aceasta m-am gândit, într-o zi cu un program așa de dens, că era mai bine să scriu ceva pentru a răspunde.

Am ascultat întrebarea ta, părinte Gabriele. Am citit-o mai înainte, dar în timp ce tu vorbeai, mi-au venit în minte două lucruri. Unul, „a prinde pești”. Tu știi că evanghelizarea nu este întotdeauna sinonim cu „a prinde pești”: înseamnă a merge, a înainta în larg, a da mărturie… și apoi Domnul, El „prinde peștii”. Când, cum și unde, noi nu știm. Și acest lucru este foarte important. Precum și a porni de la acea realitate, că noi suntem instrumente, instrumente inutile. Un alt lucru pe care tu l-ai spus, acea preocupare pe care ai exprimat-o care este preocuparea voastră a tuturor: a nu pierde bucuria de a evangheliza. Pentru că a evangheliza este o bucurie. Marele Paul al VI-lea, în Evangelii nuntiandi – care este cel mai mare document pastoral de după Conciliu, care și astăzi are actualitate – vorbea despre această bucurie: bucuria Bisericii este a evangheliza. Și noi trebuie să cerem harul de a nu o pierde. El [Paul al VI-lea] ne spune, aproape la sfârșitul [acelui document]: Să păstrăm această bucurie de a evangheliza; nu ca evanghelizatori triști, plictisiți, asta nu merge; un evanghelizator trist este unul care nu este convins că Isus este bucurie, că Isus îți aduce bucuria, și când te cheamă îți schimbă viața și îți dă bucuria și te trimite în bucurie, și în cruce, dar în bucurie, pentru a evangheliza. Mulțumesc că ai subliniat aceste lucruri pe care tu le-ai spus, Gabriele.

Și acum, lucrurile pe care le-am gândit cu privire la această întrebare, acasă, pentru a spune lucruri mai gândite.

a. Unul dintre primele lucruri care îmi vin în minte este cuvântul provocare – pe care tu l-ai folosit: „atâtea provocări”, ai spus. Fiecare epocă istorică, încă din primele timpuri ale creștinismului, a fost încontinuu supusă la multiple provocări. Provocări în interiorul comunității ecleziale și în același timp în raportul cu societatea în care credința căpăta trup. Să ne amintim de episodul lui Petru în casa lui Corneliu la Cezareea (cf. Fap 10,24-35), sau de controversa de la Antiohia și apoi la Ierusalim cu privire la necesitatea sau nu de a-i circumcide pe păgâni (cf. Fap 15,1-6), și așa mai departe. De aceea nu trebuie să ne temem de provocări, acest lucru să fie clar. Nu trebuie să ne temem de provocări. De câte ori se aud plângeri: „Ah, epoca aceasta, există atâtea provocări, și suntem triști…”. Nu. A nu ne fi teamă. Provocările trebuie luate ca pe bou, de coarne. A nu ne teme de provocări. Și este bine că există provocările. Este bine, pentru că ne fac să creștem. Sunt semn al unei credințe vii, al unei comunități vii care îl caută pe Domnul său și ține ochii și inima deschiși. Mai degrabă trebuie să ne temem de o credință fără provocări, o credință care se consideră completă, în întregime completă: nu am nevoie de alte lucruri, totul este făcut. Această credință este atât de diluată încât nu folosește. De asta trebuie să ne temem. Și se consideră completă ca și cum totul ar fi fost spus și realizat. Provocările ne ajută să facem în așa fel încât credința noastră să nu devină ideologică. Există pericolele ideologiilor, mereu. Ideologiile cresc, răsar și cresc atunci când unul crede că are credința completă, și devine ideologie. Provocările ne salvează de la o gândire închisă și definită și ne deschid la o înțelegere mai amplă a realității revelate. Așa cum a afirmat constituția dogmatică Dei Verbum: „Biserica, pe măsura trecerii veacurilor, tinde mereu către plinătatea adevărului divin, până ce se vor împlini în ea cuvintele lui Dumnezeu” (8b). Și în asta provocările ne ajută să ne deschidem la misterul revelat. Acesta este un prim lucru pe care îl iau din ceea ce tu ai spus.

b. Al doilea lucru. Tu ai vorbit despre o societate „multi” – multiculturală, multireligioasă, multietnică -. Eu cred că Biserica, în arcul întregii sale istorii, de atâtea ori – fără ca să fim conștienți de asta – are multe să ne învețe și să ne ajute pentru o cultură a diversității. Trebuie să învățăm. Duhul Sfânt este Învățătorul diversității. Să privim diecezele noastre, preoții noștri, comunitățile noastre. Să privim congregațiile călugărești. Atâtea carisme, atâtea moduri de a realiza experiența credinței. Biserica este una într-o experiență multiformă. Este un, da. Dar într-o experiență multiformă. Evanghelia este una în forma sa cvadruplă. Evanghelia este una, dar sunt patru și sunt diferite, însă acea diversitate este o bogăție. Evanghelia este una într-o formă cvadruplă. Asta dă comunităților noastre o bogăție care manifestă acțiunea Duhului. Tradiția eclezială are o mare experiență despre modul de „a gestiona” multiplul în cadrul istoriei sale și al vieții sale. Am văzut și vedem de toate: am văzut și vedem multe bogății și multe orori și erori. Și aici avem o cheie bună care ne ajută să citim lumea contemporană. Fără a o condamna și fără a o sanctifica. Recunoscând aspectele luminoase și aspectele întunecate. Precum și ajutându-ne să discernem excesele de uniformitate sau de relativism: două tendințe care încearcă să șteargă unitatea diferențelor, interdependența. Biserica este una în diferențe. Este una, și acele diferențe se unesc în acea unitate. Dar cine face diferențele? Duhul Sfânt: este Învățătorul diferențelor! Și cine face unitatea? Duhul Sfânt: El este și Învățătorul unității! Acel mare Artist, acel mare Învățător al unității în diferențe este Duhul Sfânt. Și acest lucru trebuie să-l înțelegem bine. Și apoi voi vorbi mai târziu despre asta, cu privire la discernământ: a discerne când e Duhul cel care face diferențele și unitatea și când nu e Duhul cel care face o diferență și o diviziune. De câte ori am confundat unitatea cu uniformitatea? Și nu este același lucru. Sau de câte ori am confundat pluralitatea cu pluralismul? Și nu este același lucru. Uniformitatea și pluralismul nu sunt de la duhul bun: nu vin de la Duhul Sfânt. În schimb pluralitatea și unitatea vin de la Duhul Sfânt. În ambele cazuri ceea ce se caută să se facă este de a reduce tensiunea și de a șterge conflictul sau ambivalența la care suntem supuși ca ființe umane. A căuta să se elimine unul dintre polii tensiunii înseamnă a elimina modul în care Dumnezeu a voit să se reveleze în omenitatea Fiului său. Tot ceea ce nu asumă drama umană poate să fie o teorie foarte clară și distinctă dar care nu este coerentă cu revelația și de aceea este ideologică. Credința pentru a fi creștină și nu iluzorie trebuie să se configureze în cadrul proceselor: al proceselor umane fără să se reducă la ele. Și aceasta este o tensiunea frumoasă. Este o misiune frumoasă și exigentă pe care ne-a lăsat-o Domnul nostru, acel „deja și încă nu” al mântuirii. Și acest lucru este foarte important: unitate în diferențe. Aceasta este o tensiune, dar este o tensiune care mereu ne face să creștem în Biserică.

c. Un al treilea lucru. Există o alegere pe care ca păstori n-o putem neglija: a forma la discernământ. Discernământul acestor lucruri care par opuse sau care sunt opuse pentru a ști când o tensiune, o opoziție vine de la Duhul Sfânt și când vine de la Cel Rău. Și pentru aceasta, a forma la discernământ. Așa cum mi se pare că am înțeles din întrebare, diversitatea oferă un scenariu foarte încurcat. Cultura abundenței la care suntem supuși oferă un orizont de atâtea posibilități, prezentându-le pe toate ca valabile și bune. Tinerii noștri sunt expuși la un zapping continuu. Pot să navigheze pe două sau trei ecrane deschise în același timp, pot să interacționeze în același timp în diferite scenarii virtuale. Ne place sau nu, este lumea în care sunt inserați și este datoria noastră ca păstori să-i ajutăm să străbată această lume. De aceea consider că este bine să-i învățăm să discearnă, pentru că avem instrumentele și elementele care să-i ajute să parcurgă drumul vieții fără ca să stingă Duhul Sfânt care este în ei. Într-o lume fără posibilități de alegere, sau cu mai puține posibilități, probabil că lucrurile ar părea mai clare, nu știu. Însă astăzi credincioșii noștri – și noi înșine – suntem expuși la această realitate și de aceea sunt convins că noi ca o comunitate eclezială trebuie să mărim habitus-ul discernământului. Și aceasta este o provocare și cere harul discernământului, pentru a încerca să învățăm și să avem deprinderea discernământului. Acest har, de la cei mici la adulți, toți. Când suntem copii este ușor ca tata și mama să ne spună ceea ce trebuie să facem și este bine – astăzi nu cred că este atât de ușor; în timpurile mele, da, dar astăzi nu știu, dar oricum este mai ușor -. Dar treptat ce creștem, în mijlocul unei multitudini de glasuri unde aparent toate au dreptate, discernământul a ceea ce ne conduce la Înviere, la Viață și nu la o cultură a morții, este crucial. Pentru aceasta subliniez așa de mult această necesitate. Este un instrument catehetic precum și pentru viață. În cateheză, în călăuzirea spirituală, în omilii trebuie să învățăm poporul nostru, să-i învățăm pe tineri, să-i învățăm pe copii, să-i învățăm pe adulți, discernământul. Și să-i învățăm să ceară harul discernământului.

Cu privire la asta vă trimit la acea parte din exortația Evangelii gaudium intitulată „Misiunea care se întrupează în limitele umane”: numerele 40-45 din Evangelii gaudium. Și acesta este al treilea punct cu care ți-am răspuns ție. Sunt lucruri mici care probabil vor ajuta în reflecția voastră asupra întrebărilor și apoi în dialogul dintre voi. Îți mulțumesc mult.

Întrebarea 2 – Roberto Crespi, diacon permanent

Sanctitate, bună ziua. Sunt Roberto, diacon permanent. Diaconatul a intrat în clerul nostru în 1990 și actualmente suntem 143, nu este un număr mare dar este un număr semnificativ. Suntem bărbați care trăiesc pe deplin propria vocație, cea matrimonială sau cea celibatară, dar trăiesc pe deplin și lumea muncii și a profesiei și aducem deci în cler din lumea familiei și din lumea muncii, aducem toate acele dimensiuni ale frumuseții și experienței dar și ale trudei și uneori și ale rănilor. Vă întrebăm așadar: ca diaconi permanenți care este partea noastră pentru ca să putem ajuta să schițăm acea față a Bisericii care este umilă, care este dezinteresată, care este fericită, aceea pe care simțim că este în inima dumneavoastră și despre care ne vorbiți adesea? Vă mulțumesc pentru atenție și vă asigur de rugăciunea noastră și împreună cu a noastră de rugăciunea soțiilor noastre și a familiilor noastre.

Papa Francisc:

Mulțumesc. Voi diaconii aveți multe de dat, multe de dat. Ne gândim la valoarea discernământului. În cadrul preoțimii, voi puteți să fiți un glas autoritar pentru a arăta tensiunea care există între datorie și voință, tensiunile care se trăiesc în cadrul vieții familiale – voi aveți o soacră, ca să dau un exemplu! – De asemenea binecuvântările care se trăiesc în cadrul vieții familiale.

Dar trebuie să fim atenți să nu-i vedem pe diaconi ca jumătate preoți și jumătate laici. Acesta este un pericol. La sfârșit nu stau nici aici nici acolo. Nu, asta nu trebuie să se facă, este un pericol. A-i privi așa ne face rău nouă și le face rău lor. Acest mod de a-i considera elimină puterea carismei proprii diaconatului. Asupra acestui lucru vreau să revin: carisma proprie a diaconatului. Și această carismă este în viața Bisericii. Și nici nu este bună imaginea diaconului ca un soi de intermediar între credincioși și păstori. Nici la jumătatea drumului între preoți și laici, nici la jumătatea drumului între păstori și credincioși. Și există două tentații. Există pericolul clericalismului: diaconul care este prea clerical. Nu, nu, asta nu merge. Eu uneori văd pe cineva când asistă la liturgie: pare aproape că vrea să ia locul preotului. Clericalismul, feriți-vă de clericalism. Și cealaltă tentație, funcționalismul: este un ajutor pe care-l are preotul pentru asta sau pentru aia…; este un cineva pentru a desfășura anumite îndatoriri și nu pentru alte lucruri… Nu. Voi aveți o carismă clară în Biserică și trebuie s-o construiți.

Diaconatul este o vocație specifică, o vocație familială care amintește de slujire. Mie îmi place mult când [în Faptele Apostolilor] primii creștini eleniști au mers la apostoli ca să se plângă pentru că văduvele lor și orfanii lor nu erau bine asistați, și au făcut acea reuniune, acel „sinod” între apostoli și discipoli, și i-au „inventat” pe diaconi pentru a sluji. Și acest lucru este foarte interesant și pentru noi episcopii, pentru că toți aceia erau episcopi, aceia care i-au „făcut” pe diaconi. Și ce anume ne spune? Că diaconii sunt slujitorii. Apoi au înțeles că, în acel caz, era pentru a asista pe văduve și pe orfani; dar a sluji. Iar nouă episcopilor: rugăciunea și vestirea Cuvântului; și asta ne face să vedem care este carisma cea mai importantă a unui episcop: să se roage. Care este misiunea unui episcop, prima misiune? Rugăciunea. A doua misiune: vestirea Cuvântului. Dar se vede bine diferența. Și vouă [diaconilor]: slujirea. Acest cuvânt este cheia pentru a înțelege carisma voastră. Slujirea este ca unul dintre darurile caracteristice ale poporului lui Dumnezeu. Diaconul este – ca să spunem așa – păzitorul slujirii în Biserică. Fiecare cuvânt trebuie să fie bine măsurat. Voi sunteți păzitorii slujirii în Biserică: slujirea adusă Cuvântului, slujirea adusă Altarului, slujirea adusă Săracilor. Și misiunea voastră, misiunea diaconului, și contribuția sa constă în asta: în a ne aminti nouă tuturor că credința, în diferitele sale exprimări – liturgia comunitară, rugăciunea personală, diferitele forme de caritate – și în diferitele sale stări de viață – laicală, clericală, familială – are o dimensiune esențială de slujire. Slujire adusă lui Dumnezeu și fraților. Și cât drum este de parcurs în acest sens! Voi sunteți păzitorii slujirii în Biserică.

În asta constă valoarea carismelor în Biserică, faptul că sunt o amintire și un dar pentru a ajuta tot poporul lui Dumnezeu să nu piardă perspectiva și bogățiile acțiunii lui Dumnezeu. Voi nu sunteți jumătate preoți și jumătate laici – asta ar însemna „a funcționaliza” diaconatul -, sunteți sacrament al slujirii aduse lui Dumnezeu și fraților. Și din aceste cuvânt „slujire” derivă toată dezvoltarea lucrării voastre, a vocației voastre, a existenței voastre în Biserică. O vocație care ca toate vocațiile nu este numai individuală, ci este trăită în cadrul familiei și cu familie; în cadrul poporului lui Dumnezeu și cu poporul lui Dumnezeu.

În sinteză:

– nu există slujire la altar, nu există liturgie care să nu se deschidă la slujirea săracilor și nu există slujire a săracilor care să nu conducă la liturgie;

– nu există vocație eclezială care să nu fie familială.

Asta ne ajută să reevaluăm diaconatul ca vocație eclezială.

În sfârșit, astăzi pare că totul trebuie „să ne slujească”, ca și cum totul ar avea ca scop individul: rugăciunea „îmi slujește”, comunitatea „îmi slujește”, caritatea „îmi slujește”. Aceasta este o realitate a culturii noastre. Voi sunteți darul pe care Duhul ni-l oferă pentru a vedea că drumul corect merge în direcție opusă: în rugăciune slujesc, în comunitate slujesc, cu solidaritatea îl slujesc pe Dumnezeu și pe aproapele. Și fie ca Dumnezeu să vă dăruiască harul de a crește în această carismă de a păzi slujirea în Biserică. Mulțumesc pentru ceea ce faceți.

Întrebarea 3 – Maica M. Paola Paganoni, osc

Sanctitate, sunt maica Paola de la Ursuline și sunt aici în numele întregii vieți consacrate prezente în Biserica milaneză dar și din toată Lombardia. Vă mulțumim pentru prezența dumneavoastră, dar mai ales pentru mărturia de viață pe care dumneavoastră ne-o oferiți. De la sfânta Marcelina, sora lui Ambroziu, viața consacrată în Biserica milaneză până astăzi a fost prezență vie, semnificativă, cu forme antice – și le-ați văzut aici – și cu forme noi. Vrem să vă întrebăm, Părinte, cu să fim astăzi, pentru omul de astăzi, martori ai profeției, așa cum spuneți dumneavoastră: păzitori ai uimirii, și să mărturisim cu sărmana noastră viață însă o viață care să fie ascultătoare, feciorelnică, săracă și fraternă? Și apoi, dat fiind că suntem puține – părem numeroase, dar vârsta este îmbătrânită – dat fiind că suntem puține probabil, pentru viitor, care periferii existențiale, care locuri trebuie alese, privilegiate într-o conștiință reînsuflețită a minorității noastre – minorat în societate și minorat și în Biserică? Mulțumesc – Vă asigurăm de amintirea noastră zilnică.

Papa Francisc:

Mulțumesc. Îmi place, mie îmi place cuvântul „minorat”. Este adevărat că este carisma franciscanilor, dar și noi toți trebuie să fim „minori”: este o atitudine spirituală, minoratul, care este ca un sigiliul al creștinului. Îmi place că dumneavoastră ați folosit acest cuvânt. Și voi începe de la acest ultim cuvânt: minorat, minoritate. În mod normal – dar nu spun că este cazul dumneavoastră – este un cuvânt care însoțește un sentiment: „Părem multe, dar atâtea sunt bătrâne, suntem puține…”. Și sentimentul care este dedesubt care este? Resemnarea. Sentiment rău. Fără să ne dăm seama, de fiecare dată când gândim sau constatăm că suntem puțini, sau în multe cazuri bătrâni, că experimentăm mai mult povara, slăbiciunea, decât strălucirea, spiritul nostru începe să fie corodat de resemnare. Și resemnarea conduce după aceea la apatie… Vă rog, dacă aveți timp citiți ceea ce spun părinții deșertului despre apatie: este un lucru care are atâta actualitate, astăzi. Cred că aici se naște prima acțiune la care trebuie să fim atenți: puțini da, în minoritate da, bătrâni da, resemnați nu! Sunt fire foarte subțiri care se recunosc numai în fața Domnului examinând interioritatea noastră. Cardinalul, când a vorbit, a spus două cuvinte care m-au marcat mult. Vorbind despre milostivire a spus că milostivirea „răcorește și dă pace”. Un bun remediu împotriva resemnării este această milostivire care răcorește și dă pace. Atunci când noi cădem în resemnare, ne îndepărtăm de milostivire, să mergem imediat la cineva, la Domnul ca să cerem milostivire, pentru ca să ne răcorească și să ne dea pacea.

Când ne cuprinde resemnarea, trăim cu imaginarul unui trecut glorios care, departe de a trezi carisma inițială, ne învăluie tot mai mult într-un vârtej de greutate existențială. Totul devine mai apăsător și greu de ridicat. Și aici, acesta este un lucru pe care nu-l scrisesem dar îl voi spune, pentru că este un pic urât a-l spune, dar scuzați-mă, se întâmplă, și îl voi spune. Încep să fie grele structurile, goale, nu știm ce să facem și ne gândim să vindem structurile pentru a avea bani, bani pentru bătrânețe… Încep să fie grei banii pe care-i avem în bancă… Și sărăcia, unde merge? Însă Domnul e bun, și când o congregație călugărească nu merge pe drumul votului de sărăcie, de obicei îi trimite un econom sau o economă rea care face să se prăbușească totul! Și acesta este un har! [râde, aplauze]. Spuneam că totul devine mai apăsător și greu de ridicat. Și tentația este mereu de a căuta siguranțele umane. Am vorbit despre bani, care sunt una dintre siguranțele cele mai umane pe care le avem aproape. De aceea, ne face bine nouă tuturor să vizităm din nou începuturile, să facem un pelerinaj la începuturi, o amintire care ne salvează de orice imaginație glorioasă dar ireală a trecutului.

„Privirea de credință este capabilă să recunoască – spune Evangelii gaudium – lumina pe care Duhul Sfânt o răspândește mereu în mijlocul întunericului, fără a uita că «unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul» (Rom 5,20). Credința noastră este provocată să întrevadă vinul în care poate să fie transformată apa și să descopere grâul care crește în mijlocul neghinei”.

Părinții noștri și maicile noastre fondatori nu s-au gândit niciodată să fie o multitudine, sau o mare majoritate. Fondatorii noștri s-au simțit mișcați de Duhul Sfânt într-un moment concret al istoriei să fie prezență bucuroasă a Evangheliei pentru frați; să reînnoiască și să edifice Biserica precum drojdia în aluat, ca sare și lumină a lumii. Mă gândesc, am clară fraza unui fondator, dar atâția au spus același lucru: „Să vă fie frică de multitudine”. Să nu vină mulți, de frica să nu-i formați bine, de frică să nu le dați carisma… Unul o numea „turba multa”. Nu. Ei se gândeau pur și simplu să ducă înainte Evanghelia, carisma.

Cred că unul din motivele care ne frânează sau ne iau bucuria se află în acest aspect. Congregațiile noastre nu s-au născut pentru a fi masă, ci un pic de sare și un pic de drojdie, care avea să dea propria contribuție pentru ca aluatul să crească; pentru ca poporul lui Dumnezeu să aibă acel „condiment” care îi lipsea. Timp de mulți ani am avut tentația de a crede, și atâția am crescut cu ideea, că familiile călugărești trebuiau mai mult să ocupe spații decât să demareze procese, și aceasta este o tentație. Noi trebuie să demarăm procese, nu să ocupăm spații. Mie îmi este frică de statistici, pentru că ne înșală, de atâtea ori. Ne spun adevărul dintr-o parte, dar după aceea vine iluzia și ne duc la înșelare. Mai mult a ocupa spații decât de a demara procese: eram tentați de asta deoarece credeam că de vreme ce eram mulți, conflictul putea să prevaleze asupra unității; că ideile (sau imposibilitatea noastră de a ne schimba) erau mai importante decât realitatea; sau că partea (mica noastră parte sau viziune despre lume) era superioară totului eclezial (cf. ibid., 222-237). Este o tentație. Dar eu n-am văzut niciodată pe un bucătar de pizza care pentru a face pizza să ia jumătate de kilogram de drojdie și 100 de grame de făină, nu. Este contrariul. Drojdie, puțină, pentru a face să crească făina.

Astăzi realitatea ne interpelează, astăzi realitatea ne invită să fim din nou un pic de drojdie, un pic de sare. Aseară, în L’Osservatore Romano, care iese seara dar cu data de astăzi, este rămasul-bun al ultimelor două Mici Surori ale lui Isus din Afganistan, printre musulmani, pentru că nu mai erau [surori] și de acum, fiind bătrâne, trebuiau să se întoarcă. Vorbeau afgană. Iubite de toți: musulmani, catolici, creștini… De ce? Pentru că erau martore. De ce? Pentru că erau consacrate lui Dumnezeu Tatăl tuturor. Și eu m-am gândit, i-am spus Domnului, în timp ce citeam asta – căutați asta, astăzi, în L’Osservatore Romano, care ne va face să ne gândim la ceea ce dumneavoastră ați întrebat -: „Dar, Isuse, de ce lași oamenii aceia așa?”. Și mi-a venit în minte poporul coreean, care a avut la început trei-patru misionari chinezi – la început – și apoi timp de două secole mesajul a fost dus înainte numai de laici. Drumurile Domnului sunt așa cum vrea El să fie. Dar ne va face bine să facem un act de încredere: El e cel care conduce istoria! Este adevărat. Noi facem totul pentru a crește, pentru a fi puternici… Dar nu resemnarea. A demara procese. Astăzi realitatea ne interpelează – repet – realitatea ne invită să fim din nou un pic de drojdie, un pic de sare. Puteți să gândiți o mâncare cu multă sare? Nimeni n-ar mânca-o. Astăzi, realitatea – datorită multor factori pe care nu putem acum să ne oprim ca să-i analizăm – ne cheamă mai mult să demarăm procese decât să ocupăm spații, mai mult să luptăm pentru unitate decât să ne alipim de conflicte trecute, să ascultăm realitatea, să ne deschidem la „aluat”, la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, la totul eclezial. Să ne deschidem la totul eclezial.

O minoritate binecuvântată, care este invitată din nou să dospească, să dospească în sintonie cu ceea ce Duhul Sfânt a inspirat în inima fondatorilor voștri și în inima voastră. Asta e ceea ce este nevoie astăzi.

Trec la un ultim lucru. N-aș îndrăzni să vă spun la care periferii existențiale trebuie să se îndrepte misiunea, pentru că în mod normal Duhul a inspirat carismele pentru periferii, pentru a merge în locurile, în ungherele de obicei abandonate. Nu cred că Papa poate să vă spună: ocupați-vă de asta sau de aia. Ceea ce Papa poate să vă spună este asta: sunteți puține, sunteți puțini, sunteți ceea ce sunteți, mergeți în periferii, mergeți la margini pentru a vă întâlni acolo cu Domnul, pentru a reînnoi misiunea de la origini, la Galileea primei întâlniri, a vă întoarce la Galileea primei întâlniri! Și acest lucru va face bine nouă tuturor, ne va face să creștem, ne va face multitudine. Îmi vine în minte acum încurcătura pe care a avut-o probabil părintele nostru Abraham: l-au făcut să privească cerul: „Numără stelele!” – dar nu putea -, tot așa va fi descendența ta. Și apoi: „Unicul tău fiu” – unicul, celălalt plecase deja, dar acesta avea promisiunea – „urcă-l pe munte și oferă-mi-l ca jertfă”. De la acea multitudine de stele la jertfirea propriului fiu: logica lui Dumnezeu nu se înțelege. Numai se ascultă. Și acesta este drumul pe care trebuie să mergeți. Alegeți periferiile, treziți procese, aprindeți speranța stinsă și slăbită de o societate care a devenit insensibilă la durerea altora. În fragilitatea noastră ca și congregații putem să ne facem mai atenți la atâtea fragilități care ne înconjoară și să le transformăm în spațiu de binecuvântare. Va fi momentul pe care Domnul vi-l va spune: „Oprește-te, este un berbec, acolo. Nu-l jertfi pe unicul tău fiu”. Mergeți și duceți „ungerea” lui Cristos, mergeți. Nu vă alung! Spun numai: mergeți ca să duceți misiunea lui Cristos, carisma voastră.

Și să nu uităm că „atunci când este pus Isus în mijlocul poporului său, poporul găsește bucurie. Da, numai asta va putea să ne redea bucuria și speranța, nu asta ne va salva de a trăi într-o atitudine de supraviețuire. Vă rog nu, asta e resemnare. Nu a supraviețui, a trăi! Numai asta va face rodnică viața voastră și va menține vie inima noastră. A-l pune pe Isus acolo unde trebuie să stea: în mijlocul poporului său” (Omilie la Liturghia Întâmpinării Domnului, a XXI-a Zi Mondială a Vieții Consacrate, 2 februarie 2017). Și aceasta este misiunea voastră. Mulțumesc, maică. Mulțumesc.

Să ne rugăm. […]

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.03.2017
Publicarea pe acest sit: 26.03.2017
Etichete:

Comments are closed