Dialogul Papei la întâlnirea cu candidații la Mir

Dialogul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu candidații la Mir
stadionul Meazza – San Siro
Milano, 
25 martie 2017

Întrebarea unui tânăr:

Ciao, eu sunt Davide și vin din Cornaredo. Voiam să-ți adresez o întrebare: Dar pe tine, când aveai vârsta noastră, ce te-a ajutat să faci să crească prietenia cu Isus?

Papa Francisc:

Bună seara!

Davide a pus o întrebare foarte simplă, la care pentru mine este ușor să răspund, pentru că trebuie să-mi amintesc un pic de timpurile în care eu aveam vârsta voastră. Și întrebarea lui este: „Când tu aveai vârsta noastră, ce anume te-a ajutat să faci să crească prietenia cu Isus?”. Sunt trei lucruri, dar cu un fir care le unește pe toate cele trei. Primul lucru care m-a ajutat au fost bunicii. „Dar cum, părinte, bunicii pot ajuta să crească prietenia cu Isus?”. Voi ce credeți? Pot sau nu pot?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Dar bunicii sunt bătrâni!

Tinerii:

Nu!

Papa Francisc:

Nu? Nu sunt bătrâni?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Sunt bătrâni… Bunicii sunt dintr-o altă epocă: bunicii nu știu să folosească un computer, nu au telefon celular… Întreb încă o dată: bunicii, pot să te ajute să crești în prietenia cu Isus?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Și aceasta a fost experiența mea: bunicii mi-au vorbit în mod normal despre lucrurile din viață. Un bunic era tâmplar și m-a învățat cum cu munca Isus a învățat aceeași meserie, și astfel, când eu îl priveam pe bunicul, mă gândeam la Isus. Celălalt bunic îmi spunea să nu merg niciodată la culcare fără a-i spune un cuvânt lui Isus, fără a-i spune „noapte bună”. Bunica m-a învățat să mă rog, precum și mama; cealaltă bunică la fel… Lucrul important este acesta: bunicii au înțelepciunea vieții. Ce au bunicii?

Tinerii:

Înțelepciunea vieții.

Papa Francisc:

Au înțelepciunea vieții. Și ei cu acea înțelepciune ne învață cum să mergem mai aproape de Isus. Mie mi-au făcut asta. În primul rând, bunicii. Un sfat: vorbiți cu bunicii. Vorbiți, puneți-le toate întrebările pe care le vreți. Ascultați-i pe bunici. Este important, în acest timp, a vorbi cu bunicii. Ați înțeles?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Și voi, cei care aveți bunicii în viață, veți face un efort pentru a vorbi, pentru a le pune întrebări, pentru a-i asculta? Veți face efortul? Veți face acest lucru?

Tinerii:

Da…

Papa Francisc:

Nu sunteți foarte convinși. Veți face asta?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Bunicii. Apoi, m-a ajutat mult să mă joc cu prietenii, pentru că a juca bine, a juca și a simți bucuria jocului cu prietenii, fără a ne insulta, și a gândi că așa se juca Isus… Dar, vă întreb, Isus se juca? Sau nu?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Dar era Dumnezeu! Dumnezeu nu, nu se poate juca… Se juca Isus?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Sunteți convinși. Da, Isus se juca și se juca împreună cu alții. Și nouă ne face bine să ne jucăm împreună cu prietenii, pentru că atunci când jocul este curat, se învață să fie respectați ceilalți, se învață să se facă echipă, în echipă, să se lucreze împreună cu toții. Și asta ne unește cu Isus. A vă juca împreună cu prietenii. Dar – este un lucru pe care cred că unul dintre voi l-a spus – a vă certa cu prietenii, ajută să-l cunoașteți pe Isus?

Tinerii:

Nu!

Papa Francisc:

Cum?

Tinerii:

Nu!

Papa Francisc:

Bine. Și dacă unul se ceartă, pentru că este normală cearta, dar apoi să ceară scuze, și s-a terminat povestea. Este clar?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Pe mine m-a ajutat mult să mă joc cu prietenii. Și un al treilea lucru care m-a ajutat să cresc în prietenia cu Isus este parohia, oratoriul, să merg în parohie, să merg la oratoriu și să mă adun cu alții: acest lucru este important! Vouă vă place să mergeți în parohie?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Vouă vă place… – dar spuneți adevărul – vouă vă place să mergeți la Liturghie?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

[râde] Nu sunt sigur… Vouă vă place să mergeți la oratoriu?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Ah, asta da, vă place. Și aceste trei lucruri vor face – într-adevăr, acesta este un sfat pe care vi-l dau – aceste trei lucruri vor face să creșteți în prietenia cu Isus: a vorbi cu bunicii, a vă juca împreună cu prietenii și a merge în parohie și în oratoriu. Deoarece, cu aceste trei lucruri, tu te vei ruga mai mult. [aplauze] Și rugăciunea este acel fir care unește cele trei lucruri. Mulțumesc. [aplauze]

Întrebarea a doi părinți

Bună seara. Suntem Monica și Alberto și suntem părinții a trei copii dintre care ultima va primi în octombrie Sfântul Mir. Întrebarea pe care voiam să v-o adresăm este aceasta: cum să transmitem copiilor noștri frumusețea credinței? Uneori ni se pare așa de complicat să putem vorbi despre aceste lucruri fără să devenim plictisitori și banali sau, și mai rău, autoritari. Ce cuvinte trebuie folosite?

Papa Francisc:

Mulțumesc. Eu aceste întrebări le aveam dinainte… Da, pentru că mi le-ați trimis, și pentru a fi clar în răspuns, am luat niște notițe, am scris ceva, și acum aș vrea să le răspunde lui Monica și Alberto.

a. Cred că aceasta este una dintre întrebările-cheie care atinge viața noastră ca părinți: transmiterea credinței, și atinge și viața noastră ca păstori și ca educatori. Transmiterea credinței. Și mi-ar plăcea să vă adresez această cerere. Și vă invit să vă amintiți care au fost persoanele care au lăsat o amprentă în credința voastră și ce anume v-a rămas imprimat. Ceea ce m-au întrebat copiii pe mine, eu vă întreb pe voi. Care sunt persoanele, situațiile, lucrurile care v-au ajutat să creșteți în credință, transmiterea credinței. Vă invit pe voi părinți să deveniți, cu imaginația, pentru câteva minute din nou copii și să vă amintiți de persoanele care v-au ajutat să credeți. „Cine m-a ajutat să cred?”. Tata, mama, bunicii, un catehet, o mătușă, parohul, un vecin, cine știe… Toți purtăm în amintire, dar în special în inimă pe cineva care ne-a ajutat să credem. Acum vă fac o provocare. O clipă de tăcere… și fiecare să se gândească: cine m-a ajutat să cred? Și eu răspund cât mă privește pe mine, și pentru a răspunde adevărul trebuie să mă întorc cu amintirea în Lombardia… [mari aplauze] Pe mine m-a ajutat să cred, să cresc mult în credință, un preot din Lodi, din dieceza de Lodi; un bun preot care m-a botezat și apoi în timpul întregii mele vieți eu mergeam la el; în unele momente mai des, în altele mai puțin des…; și m-a însoțit până la intrarea în noviciat [la iezuiți]. Și asta v-o datorez vouă, lombarzilor, mulțumesc! [aplauze] Și nu uit niciodată de acel preot, niciodată, niciodată. Era un apostol al confesionalului, un apostol al confesionalului. Milostiv, bun, muncitor. Și astfel m-a ajutat să cresc.

S-a gândit fiecare la o persoană? Eu am spus cine m-a ajutat pe mine.

Și vă veți întreba motivul acestui mic exercițiu. Copiii noștri ne privesc încontinuu; chiar dacă nu ne dăm seama de asta, ei ne observă întotdeauna și între timp învață. [aplauze] „Copiii ne privesc”: acest este titlul unui film de Vittoria De Sica din ’43. Căutați-l. Căutați-l. „Copiii ne privesc”. Și, între paranteze, mie mi-ar plăcea să spun că acele filme italiene de după război și un pic mai târziu, au fost – în general – o adevărată „cateheză” de umanitate. Închid paranteza. Copiii ne privesc și voi nu vă imaginați neliniștea pe care o simte un copil atunci când părinții se ceartă. Suferă! [aplauze] Și când părinții se despart, nota de plată o plătesc ei. [aplauze] Când se aduce un copil pe lume, trebuie să aveți conștiință despre asta: noi luăm responsabilitatea de a-l crește în credință pe acest copil. Vă va ajuta mult să citiți exortația Amoris laetitia, mai ales primele capitole, despre iubire, despre căsătorie, capitolul al patrulea care este cu adevărat o cheie. Dar nu uitați: când voi vă certați, copiii suferă și nu cresc în credință. [aplauze] Copiii cunosc bucuriile noastre, tristețile și preocupările noastre. Reușesc să capteze totul, își dau seama de tot și, dat fiind că sunt foarte, foarte intuitivi, trag concluziile lor și învățăturile lor. Știu când le întindem capcane și când nu. Știu asta. Sunt foarte șmecheri. De aceea, unul dintre primele lucruri pe care vi l-aș spune este: aveți grijă de ei, aveți grijă de inima lor, de bucuria lor, de speranța lor.

„Ochișorii” copiilor voștri treptat memorează și citesc cu inima cum credința este una dintre cele mai bune moșteniri pe care ați primit-o de la părinții voștri și de la strămoșii voștri. Își dau seama de asta. Și dacă voi dați credința și o trăiți bine, există transmiterea.

A le arăta cum credința ne ajută să mergem înainte, să înfruntăm atâtea drame pe care le avem, nu cu o atitudine pesimistă ci încrezătoare, aceasta este cea mai bună mărturie pe care le-o putem da. Există un mod de a spune: „Cuvintele le poartă vântul”, dar ceea ce se seamănă în amintire, în inimă, rămâne pentru totdeauna.

b. Un alt lucru. În diferite părți, multe familii au o tradiție foarte frumoasă și este aceea de a merge împreună la Liturghie și după aceea merg la un parc, îi duc pe copii ca să se joace împreună. Așa încât credința devine o exigență a familiei cu alte familii, cu prietenii, familii prietene… Acest lucru este frumos și ajută să se trăiască porunca de a sfinți sărbătorile. Nu numai de a merge la biserică pentru a se ruga sau a dormi în timpul omiliei – se întâmplă! -, nu numai asta, ci de a merge după aceea să se joace împreună. Acum când încep zilele frumoase, de exemplu, duminica, după ce ați fost la Liturghie toată familia, este un lucru bun dacă puteți merge într-un parc sau în piață, ca să vă jucați, să stați un pic împreună. În țara mea acest lucru se numește „dominguear”, „a petrece duminica împreună”. Însă timpul nostru este un timp un pic urât pentru a face asta, deoarece atâția părinți, pentru a da de mâncare familiei, trebuie să lucreze și în zilele de sărbătoare. Și acest lucru este urât. Eu mereu îi întreb pe părinți, când îmi spun că își pierd răbdarea cu copiii, mai întâi întreb: „Dar câți sunt?” – „Trei, patru”, îmi spun. Și le pun a doua întrebare: „Tu te joci cu copiii tăi?… Te joci?” Și nu știu ce să răspundă. Părinții în aceste timpuri nu pot, sau au pierdut obișnuința de a se juca împreună cu copiii, de „a pierde timp” cu copiii. Un tată mi-a spus odată: „Părinte, eu când plec ca să merg la muncă, încă ei sunt în pat, și când mă întorc seara târziu deja sunt la culcare. Îi văd numai în zilele de sărbătoare”. Este urât! Această viață ne ia umanitatea! Dar țineți minte asta: a vă juca împreună cu copiii, „a pierde timp” cu copiii înseamnă și a transmite credința. Este gratuitatea, gratuitatea lui Dumnezeu.

c. Și un ultim lucru: educația familială în solidaritate. Asta înseamnă a transmite credința cu educația în solidaritate, în faptele de milostenie. Faptele de milostenie fac să crească credința în inimă. Acest lucru este foarte important. Îmi place să pun accentul pe sărbătoare, pe gratuitate, pe căutarea altor familii și pe trăirea credinței ca un spațiu de satisfacție familială; cred că este necesar să adaug și un alt element. Nu există sărbătoare fără solidaritate. Așa cum nu există solidaritate fără sărbătoare, pentru că atunci când unul este solidar, este bucuros și transmite bucuria.

Nu vreau să vă plictisesc: vă voi povesti un lucru pe care eu l-am cunoscut la Buenos Aires. O mamă era la prânz cu cei trei copii, din șase, patru și jumătate și trei ani; apoi a mai aut alți doi. Soțul era la muncă. Erau la prânz și mâncau chiar friptură alla milanese, da, pentru că ea mi-a spus asta, și fiecare dintre copii avea câte o bucată în farfurie. Bat la ușă. Cel mai mare merge, deschide ușa, vede, se întoarce și spune: „Mamă, este un sărac, cere de mâncare”. Și mama, înțeleaptă, pune întrebarea: „Ce facem? Îi dăm sau nu-i dăm?” – „Da, mamă, îi dăm, îi dăm!”. Erau alte bucăți de friptură acolo. Mama a spus: „Ah, foarte bine: să facem două sandviciuri: fiecare taie jumătate din bucata sa și facem două sandviciuri” – „Mamă, dar sunt acelea!” – „Nu, acelea sunt pentru cină”. Și mama i-a învățat solidaritatea, însă aceea care costă, nu aceea care este de prisos! Ca exemplu ar fi suficient acesta, dar vă va face să râdeți să știți cum s-a terminat povestea. După o săptămână, mama a trebuit să meargă la cumpărături, după-amiază, pe la patru, și i-a lăsat pe toți cei trei copii singuri, erau cuminți, timp de o oră. A plecat. Când se întoarce mama, nu erau trei, erau patru! Erau cei trei copii și un cerșetor [râde] care ceruse pomană și l-au poftit înăuntru și beau împreună cafea cu lapte… Dar acesta este un final pentru a râde un pic… A educa la solidaritate, adică la faptele de milostenie. Mulțumesc.

Întrebarea unei catehete

Bună seara, sunt Valeria, mamă și catehetă dintr-o parohie din Milano, la Rogoredo. Dumneavoastră ne-ați învățat că pentru a educa un tânăr este nevoie de un sat: și arhiepiscopul nostru ne-a determinat în acești ani să colaborăm, pentru ca să existe o colaborare între figurile educatoare. Așadar noi voiam să vă cerem un sfat, pentru ca să ne putem deschide la un dialog și la o confruntare cu toți educatorii care au de-a face cu tinerii noștri…

Papa Francisc:

Eu aș sfătui o educație bazată pe gândire-simțire-faptă, adică o educație cu intelectul, cu inima și cu mâinile, cele trei limbaje. A educa la armonia celor trei limbaje, până acolo încât tinerii, băieții, fetele să poată gândi ceea ce simt și fac, să simtă ceea ce gândesc și fac și să facă ceea ce gândesc și simt. A nu separa cele trei lucruri, ci toate trei împreună. A nu educa numai intelectul: asta înseamnă a da noțiuni intelectuale, care sunt importante, dar fără inimă și fără mâini nu folosește, nu folosește. Educația trebuie să fie armonioasă. Dar se poate spune și: a educa prin conținuturi, idei, cu atitudinile vieții și cu valorile. Se poate spune și așa. Dar niciodată a educa numai, de exemplu, cu noțiunile, ideile. Nu. Și inima trebuie să crească în educație; și „fapta”, atitudinea, modul de a se comporta în viață.

Cu referință la punctul precedent, îmi amintesc că odată într-o școală era un elev care era un fenomen în a juca fotbal și un dezastru în conduita pe care o avea în clasă. O regulă pe care i-o dăduseră era că dacă nu se comporta bine trebuia să renunțe la fotbal, care îi plăcea așa de mult! Dat fiind că a continuat să se comporte rău a rămas timp de două luni fără să joace, și asta a înrăutățit lucrurile. A fi atenți când se pedepsește: acel băiat a devenit mai rău. Este adevărat, l-am cunoscut pe acest băiat. Într-o zi antrenorul a vorbit cu directoarea și a explicat: „Treaba asta nu merge! Lasă-mă să încerc”, i-a spus directoarei, și i-a cerut ca băiatul să poată juca din nou. „Să încercăm”, a spus doamna. Și antrenorul l-a pus căpitan al echipei. Atunci acel copil, acel băiat s-a simțit luat în considerare, a simțit că putea da ceea ce are mai bun și a început nu numai să se comporte mai bine, ci să îmbunătățească tot randamentul. Asta mi se pare foarte important în educație. Foarte important. Printre studenții noștri există unii care sunt înclinați spre sport și nu atât spre științe și alții reușesc mai bine mai degrabă în arta decât în matematică și alții mai mult în filozofie decât în sport. Un bun învățător, educator sau antrenor știe să stimuleze calitățile bune ale elevilor săi și să nu le neglijeze pe celelalte. Și acolo are loc acel fenomen pedagogic care se numește transfert: făcând bine și cu plăcere un lucru, beneficiul se transferă la alt lucru. A căuta unde dau mai multă responsabilitate, unde îi place mai mult, și el va merge bine. Și mereu este bine a-i stimula, însă copiii au nevoie și să se distreze și să doarmă. A educa numai, fără spațiul gratuității nu merge bine.

Și termin cu acest lucru. Există un fenomen urât în aceste timpuri, care mă îngrijorează, în educație: bullying. Vă rog, fiți atenți. [mari aplauze] Și acum vă întreb pe voi, candidați la Mir. În tăcere, ascultați-mă. În tăcere. În școala voastră, în cartierul vostru, există vreunul sau vreuna de care voi vă bateți joc, pe care îl/o luați în râs pentru că are acel defect, pentru că e gras, pentru că e slab, pentru asta, pentru ailaltă? Gândiți-vă. Asta se numește bullying. Vă rog… [tentativă de aplauze]. Nu, nu! Încă n-am terminat. Vă rog, pentru sacramentul sfântului Mir, faceți promisiune Domnului să nu faceți niciodată asta și să nu permiteți niciodată ca să se facă asta în colegiul vostru, în școala voastră, în cartierul vostru. Ați înțeles?

Tinerii:

Da! [aplauze mari]

Papa Francisc:

Îmi promiteți: niciodată, niciodată să nu luați în râs, să vă bateți joc de un coleg din școală, din cartier… Promiteți asta astăzi?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Papa nu este mulțumit de răspuns… Promiteți asta?

Tinerii:

[foarte tare] Da!

Papa Francisc:

Bine. Acest „da” l-ați spus Papei. Acum, în tăcere, gândiți-vă ce lucru urât este acesta și gândiți-vă dacă sunteți capabili să-i promiteți lui Isus. Îi promiteți lui Isus să nu faceți niciodată acest bullying?

Tinerii:

Da!

Papa Francisc:

Lui Isus…

Tinerii:

[Tare] Da!

Papa Francisc:

Mulțumesc. Domnul să vă binecuvânteze!

Felicitări vouă [tinerii care au făcut coregrafiile pe teren]: ați fost buni!

Să ne rugăm împreună: „Tatăl nostru…”.

[Binecuvântarea]

Papa Francisc:

Vă rog, vă cer să vă rugați pentru mine. Și înainte de a pleca, o întrebare: cu cine trebuie să vorbim mai mult, acasă?

Tinerii:

Cu bunicii!

Papa Francisc:

Bravo! Și voi, părinții, ce trebuie să faceți un pic mai mult cu copiii voștri?

Părinții:

Să ne jucăm!

Papa Francisc:

Să vă jucați. Și voi, educatori, cum trebuie să duceți înainte educația, cu ce limbaj? Cu cel al capului, cu cel al inimii și cu cel al mâinilor!

Mulțumesc și la revedere!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.03.2017
Publicarea pe acest sit: 26.03.2017
Etichete:

Comments are closed