Dialogul Papei cu preoţii la încheierea Anului Preoţiei

Dialogul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
cu preoții în timpul privegherii de rugăciune
pentru încheierea Anului Preoției
joi, 10 iunie 2010

America

Preafericite Părinte, sunt preotul José Eduardo Oliveira y Silva și vin din America, mai precis din Brazilia. Cea mai mare parte dintre noi cei prezenți sunt angajați în pastorația directă, în parohie, și nu numai cu o comunitate, ci uneori suntem de acum parohi ai mai multor parohii, sau ai unor comunități deosebit de extinse. Cu toată bunăvoința încercăm să venim în întâmpinarea necesităților unei societăți foarte schimbate, care nu mai este în întregime creștină, dar ne dăm seama că „activitatea” noastră nu e suficientă. Încotro să mergem, Sanctitate? În ce direcție?

Dragi prieteni, înainte de toate aș vrea să exprim marea mea bucurie pentru că aici sunt adunați preoți din toate părțile lumii, în bucuria vocației noastre și în disponibilitatea de a-l sluji cu toate puterile pe Domnul, în acest timp al nostru. Referitor la întrebare: sunt foarte conștient că astăzi este foarte dificil a fi paroh, mai ales în țările cu o creștinătate veche; parohiile devin tot mai extinse, unități pastorale… este imposibil a-i cunoaște pe toți, este imposibil a face toate lucrările care s-ar aștepta de la un paroh. Și astfel, realmente, ne întrebăm încotro să mergem, cum ați spus dumneavoastră. Dar înainte de toate aș vrea să spun: știu că există atâția parohi în lume care își dau realmente toată forța lor pentru evanghelizare, pentru prezența Domnului și a Sacramentelor sale, și acestor parohi fideli, care lucrează cu toate forțele vieții lor, ale faptului că suntem pasionați pentru Cristos, aș vrea să spun un mare „mulțumesc”, în acest moment. Am spus că nu este posibil să se facă tot ceea ce se dorește, tot ceea ce poate că ar trebui să se facă, pentru că forțele noastre sunt limitate și situațiile sunt dificile într-o societate tot mai diversificată, mai complicată. Eu cred că, mai ales, este important ca să poată vedea credincioșii că acest preot nu face numai un „job”, ore de muncă, și apoi este liber și trăiește numai pentru el însuși, ci că este un om pasionat de Cristos, care poartă în el focul iubirii lui Cristos. Dacă credincioșii văd că este plin de bucuria Domnului, înțeleg și că nu poate să facă totul, acceptă limitele și-l ajută pe paroh. Acesta mi se pare punctul cel mai important: ca să se poate vedea și simți că parohul se simte realmente un chemat al Domnului; este un chemat de Domnul; este plin de iubirea Domnului și a oamenilor. Dacă acest lucru există, se înțelege și se poate și vedea imposibilitatea de a face totul. Deci, a fi plini de bucuria Evangheliei cu toată ființa noastră este prima condiție. Apoi trebuie să se facă alegerile, să se aibă prioritățile, să se vadă cât este posibil și cât este imposibil. Aș spune că cele trei priorități le cunoaștem: sunt cele trei coloane ale faptului de a fi preoți. Prima, Euharistia, Sacramentele: a face posibilă și prezentă Euharistia, mai ales duminicală, pe cât posibil, pentru toți, și a o celebra în așa fel încât să devină realmente act vizibil de iubire a Domnului față de noi. Apoi, vestirea Cuvântului în toate dimensiunile: de la dialogul personal până la omilie. Al treilea punct este „caritas”, iubirea lui Cristos: a fi prezenți pentru cei suferinzi, pentru cei mici, pentru copii, pentru persoanele aflate în dificultate, pentru cei marginalizați; a face realmente prezentă iubirea Bunului Păstor. Și apoi, o prioritate foarte importantă este și relația personală cu Cristos. În Breviar, la 4 noiembrie, citim cu text frumos din sfântul Carol Borromeu, mare păstor, care s-a dăruit cu adevărat pe sine însuși, și care ne spune nouă, tuturor preoților: „Nu-ți neglija sufletul tău: dacă propriul tău suflet este neglijat, nici celorlalți nu poți să le dai ceea ce ai vrea. Deci, și pentru tine însuți, pentru sufletul tău, trebuie să ai timp”, sau, cu alte cuvinte, relația cu Cristos, colocviul personal cu Cristos este o prioritate pastorală fundamentală, este condiție pentru munca noastră pentru alții! Și rugăciunea nu este ceva marginal: este tocmai „profesia” preotului să se roage, chiar și ca reprezentant al oamenilor care nu știu să se roage sau nu găsesc timpul pentru a se ruga. Rugăciunea personală, mai ales Rugăciunea Orelor, este hrană fundamentală pentru sufletul nostru, pentru acțiunea noastră. Și, în sfârșit, a recunoaște limitele noastre, a ne deschide și la această umilință. Să ne amintim de o scenă din Marcu, capitolul 6, unde discipolii sunt „stresați”, vor să facă totul, și Domnul spune: „Să plecăm; odihniți-vă un pic” (cf. Mc 6,31). Și aceasta este muncă – aș spune – pastorală: a găsi și a avea umilința, curajul de a ne odihni. Deci, cred că pasiunea pentru Domnul, iubirea Domnului, me arată prioritățile, alegerile, ne ajută să găsim drumul. Domnul ne va ajuta. Mulțumesc vouă tuturor!

Africa

Sanctitate, sunt Mathias Agnero și vin din Africa, mai precis din Coasta de Fildeș. Dumneavoastră sunteți un Papă-teolog, în timp ce noi, atunci când reușim, poate mai citim vreo carte de teologie pentru formare. Totuși, ni se pare că s-a creat o fractură între teologie și doctrină și, mai multă încă, între teologie și spiritualitate. Simțim această necesitate chiar în slujirea pastorală. Uneori teologia nu pare să-l aibă pe Dumnezeu în centru și pe Isus Cristos ca prim „loc teologic”, ci pare în schimb să aibă gusturile și tendințele răspândite; și consecința este proliferarea opiniilor subiective care permit introducerea, chiar și în Biserică, a unei gândiri necatolice. Cum să nu ne dezorientăm în viața noastră și în slujirea noastră, când lumea e cea care judecă credința și nu viceversa? Ne simțim „descentrați”!

Mulțumesc. Dumneavoastră atingeți o problemă foarte dificilă și dureroasă. Există realmente o teologie care vrea mai ales să fie academică, să apară științifică și uită realitatea vitală, prezența lui Dumnezeu, prezența lui printre noi, vorbirea lui astăzi, nu numai în trecut. Deja sfântul Bonaventura deosebit două forme de teologie, în timpul său; a spus: există o teologie care vine din aroganța rațiunii, care vrea să domine totul, îl face transformă pe Dumnezeu din subiect în obiect pe care noi îl studiem, în timp ce ar trebui să fie subiect care ne vorbește și ne conduce”. Există realmente acest abuz al teologiei, care este aroganță a rațiunii și nu hrănește credința, ci întunecă prezența lui Dumnezeu în lume. Apoi, există o teologie care vrea să cunoască mai mult din iubire față de cel iubit, este stimulată de iubire și condusă de iubire, vrea să-l cunoască mai mult pe cel iubit. Și aceasta este adevărata teologie, care vine din iubirea lui Dumnezeu, a lui Cristos și vrea să intre mai profund în comuniune cu Cristos. În realitate, tentațiile sunt mari astăzi; mai ales, se impune așa-numita „viziune modernă a lumii” (Bultmann, „modernes Weltbild”), care devine criteriul a ceea ce ar fi posibil sau imposibil. Și astfel, tocmai cu acest criteriu că totul este ca întotdeauna, că toate evenimentele istorice sunt de același gen, se exclude tocmai noutatea Evangheliei, se exclude intrarea năvalnică a lui Dumnezeu, adevărata noutate care este bucuria credinței noastre. Ce-i de făcut? Eu aș spune înainte de toate teologilor: aveți curaj. Și aș vrea să spun un mare mulțumesc și atâtor teologi care fac o muncă bună. Există abuzurile, știm asta, însă în toate părțile lumii există atâția teologi care trăiesc cu adevărat din Cuvântul lui Dumnezeu, se hrănesc din meditație, trăiesc credința Bisericii și vor să ajute așa încât credința să fie prezentă în timpul nostru. Acestor teologi aș vrea să spun un mare „mulțumesc”. Și aș spune teologilor în general: „nu vă fie frică de această fantomă a științificității!”. Eu urmez teologia din anul 1946; am început să studiez teologia în ianuarie 1946, deci am trăit aproape trei generații de teologi, și pot spune: ipotezele care în acel timp, și apoi în anii Șaizeci și Optzeci erau cele mai noi, absolut științifice, absolut aproape dogmatice, între timp s-au învechit și nu mai au valoare! Multe din ele apar aproape ridicole. Deci, a avea curajul de a rezista în fața aparentei științificități, de a nu ne supune tuturor ipotezelor momentului, ci de a gândi realmente pornind de la marea credință a Bisericii, care este prezentă în toate timpurile și ne deschide accesul spre adevăr. Și, mai ales, să nu credem că rațiunea pozitivistă, care exclude transcendentul – care nu poate fi accesibil – este adevărata rațiune! Această rațiune slabă, care prezintă numai lucrurile experimentabile, este realmente o rațiune insuficientă. Noi teologii trebuie să folosim rațiunea mare, care este deschisă la măreția lui Dumnezeu. Trebuie să avem curajul de a merge dincolo de pozitivism în privința rădăcinilor ființei. Acest lucru mi se pare de mare importanță. Deci, trebuie să avem curajul rațiunii mari, ample, să avem umilința de a nu ne supune tuturor ipotezelor momentului, să trăim din marea credința a Bisericii din toate timpurile. Nu există o majoritate împotriva majorității sfinților: adevărata majoritate sunt sfinții în Biserică și după sfinți trebuie să ne orientăm! Apoi, seminariștilor și preoților spun același lucru: gândiți-vă că Sfânta Scriptură nu este o Carte izolată: este vie în comunitatea vie a Bisericii, care este același subiect în toate secolele și garantează prezența Cuvântului lui Dumnezeu. Domnul ne-a dat Biserica precum subiect viu, cu structura Episcopilor în comuniune cu Papa, și această mare realitate a Episcopilor în comuniune cu Papa garantează mărturia adevărului permanent. Să avem încredere în acest Magisteriu permanent al comuniunii Episcopilor cu Papa, care ne reprezintă prezența Cuvântului. Și apoi, să avem încredere și în viața Bisericii și, mai ales, trebuie să fim critici. Desigur formarea teologică – acest lucru aș vrea să-l spun seminariștilor – este foarte importantă. În timpul nostru trebuie să cunoaștem bine Sfânta Scriptură, chiar și împotriva atacurilor sectelor; trebuie să fim realmente prieteni ai Cuvântului. Trebuie să cunoaștem și curentele din timpul nostru pentru a răspunde în mod rațional, pentru a putea da – așa cum spune sfântul Petru – „cont de credința noastră”. Formarea este foarte importantă. Însă trebuie să fim și critici: criteriul credinței este criteriul cu care trebuie văzuți și teologii și teologiile. Papa Ioan Paul al II-lea ne-a dăruit un criteriu absolut sigur în Catehismul Bisericii Catolice: aici vedem sinteza credinței noastre, și acest Catehism este într-adevăr criteriul pentru a vedea unde merge o teologie acceptabilă sau inacceptabilă. Deci, recomand citirea, studierea acestui text, și astfel putem merge înainte cu o teologie critică în sensul pozitiv, adică o teologie critică împotriva tendințelor modei și deschisă la adevăratele noutăți, la profunzimea inepuizabilă a Cuvântului lui Dumnezeu, care se revelează nou în toate timpurile, chiar și în timpul nostru.

Europa

Sfinte Părinte, sunt preotul Karol MIklosko și vin din Europa, mai precis din Slovacia, și sunt misionar în Rusia. Atunci când celebrez Sfânta Liturghie mă găsesc pe mine însumi și înțeleg că acolo întâlnesc identitatea mea și rădăcina și energia slujirii mele. Sacrificiul Crucii mi-l dezvăluie pe Bunul Păstor care dă totul pentru turmă, pentru fiecare oaie, și atunci când spun: „Acesta este trupul meu… acesta este sângele meu” jertfit și vărsat pentru voi, atunci înțeleg frumusețea celibatului și a ascultării, pe care le-am promis în momentul hirotonirii. Chiar cu dificultățile naturale, celibatul mi se pare ceva clar, privind la Cristos, însă sunt năucit când citesc atâtea critici lumești la adresa acestui dar. Vă cer cu umilință, Sfinte Părinte, să ne luminați cu privire la profunzimea și cu privire la sensul autentic al celibatului ecleziastic.

Mulțumesc pentru cele două părți ale întrebării dumneavoastră. Prima, unde arătați fundamentul permanent și vital al celibatului nostru; a doua care arată toate dificultățile în care ne aflăm în timpul nostru. Este importantă prima parte, adică: centrul vieții noastre trebuie să fie realmente celebrarea zilnică a Sfintei Euharistii; și aici sunt centrale cuvintele consacrării: „Acesta este Trupul meu, acesta este Sângele meu”; adică: vorbim „in persona Christi”. Cristos ne permite să folosim „eu-l” său, vorbim în „eu-l” lui Cristos, Cristos ne „trage în el” și ne permite să ne unime, ne unește cu „eu-l” său. Și astfel, prin această acțiune, prin acest fapt că El ne „trage” în el însuși, în așa fel încât „eu-l” nostru devine unit cu al său, realizează permanența, unicitatea Preoției sale; astfel El este realmente mereu unicul Preot, și totuși foarte prezent în lume, pentru că ne „trage” pe noi în el însuși și astfel face prezentă misiunea sa preoțească. Asta înseamnă că suntem „trași” în Dumnezeul lui Cristos: este această unire cu „eu-l” său care se realizează în cuvintele consacrării. Și în acel „eu te dezleg” – pentru că nimeni dintre noi n-ar putea să dezlege de păcate – este „eu-l” lui Cristos, al lui Dumnezeu, care singur poate să dezlege. Această unificare a „eu-lui” său cu al nostru implică faptul că suntem „trași” și în realitatea sa de Înviat, mergem înainte spre viața deplină a învierii, despre care Isus le vorbește saduceilor în Matei, capitolul 22: este o viață „nouă”, în care deja suntem dincolo de căsătorie (cf. Mt 22,23-32). Este important ca să ne lăsăm mereu din nou pătrunși de această identificare a „eu-lui” lui Cristos cu noi, de acest a fi „trași afară” spre lumea învierii. În acest sens, celibatul este o anticipare. Transcendem timpul acesta și mergem înainte, și astfel ne „tragem” pe noi înșine și timpul nostru spre lumea învierii, spre noutatea lui Cristos, spre viața nouă și adevărată. Deci, celibatul este o anticipare făcută posibilă de harul Domnului care ne „trage” la el spre lumea învierii; ne invită mereu din nou să ne transcendem pe noi înșine, acest prezent, spre adevăratul prezent al viitorului, care devine prezent astăzi. Și aici suntem la un punct foarte important. O mare problemă a creștinătății din lumea de astăzi este că nu se mai gândește la viitorul lui Dumnezeu: pare suficient numai prezentul din lumea aceasta. Vrem să avem numai lumea aceasta, să trăim numai în lumea aceasta. Astfel închidem porțile în fața adevăratei măreții a existenței noastre. Sensul celibatului ca anticipare a viitorului este tocmai a deschide aceste porți, a face mai mare lumea, a arăta realitatea viitorului care trebuie trăit de noi deja ca prezent. Deci a trăi astfel într-o mărturie a credinței: credem realmente că Dumnezeu există, că Dumnezeu intră în viața mea, că pot să întemeiez viața mea pe Cristos, pe viața viitoare. Și cunoaștem acum criticile lumești despre care dumneavoastră ați vorbit. Este adevărat că pentru lumea agnostică, lumea în care Dumnezeu nu are loc, celibatul este un mare scandal, pentru că arată tocmai că Dumnezeu este considerat și trăit ca realitate. Cu viața escatologică a celibatului, lumea viitoare a lui Dumnezeu intră în realitățile timpului nostru. Și acest lucru ar trebui să dispară! Într-un anumit sens, poate să surprindă această critică permanentă împotriva celibatului, într-un timp în care devine tot mai la modă ca oamenii să nu se căsătorească. Însă această ne-căsătorire este ceva total, fundamental diferit de celibat, pentru că ne-căsătorirea este bazată pe voința de a trăi numai pentru sine, de a nu accepta nici o legătură definitivă, de a avea viața în orice moment într-o autonomie deplină, a decide în orice moment ce-i de făcut, ce este de luat de la viață; deci un „nu” spus legăturii, un „nu” spus definitivității, un a avea viața numai pentru sine. În timp ce celibatul este tocmai contrariul: este un „da” definitiv, înseamnă a ne lăsa luați în mână de Dumnezeu, a ne dărui în mâinile Domnului, în „eu-l” său, deci este un act de fidelitate și de încredere, un act care presupune și fidelitatea căsătoriei; este tocmai contrariul acestui „nu”, al acestei autonomii care nu vrea să se oblige, care nu vrea să intre într-o legătură; este tocmai „da-ul” definitiv care presupune, confirmă „da-ul” definitiv de la căsătorie. Și această căsătorie este forma biblică, forma naturală a faptului de a fi bărbat și femeie, fundament al marii culturi creștine, al marilor culturi ale lumii. Și dacă dispare asta, va fi distrusă rădăcina culturii noastre. De aceea, celibatul confirmă „da-ul” de la căsătorie cu „da-ul” său spus lumii viitoare, și astfel vrem să mergem înainte și să facem prezent acest scandal al unei credințe care pune toată existența pe Dumnezeu. Știm că alături de acest mare scandal, pe care lumea nu vrea să-l vadă, există și scandalurile secundare ale insuficiențelor noastre, ale păcatelor noastre, care întunecă adevărul și marele scandal, și fac să se gândească: „Deci, nu trăiesc realmente pe fundamentul lui Dumnezeu!”. Însă există atâta fidelitate! Celibatul, tocmai criticile arată asta, este un mare semn al credinței, al prezenței lui Dumnezeu în lume. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne ajute să devenim liberi de scandalurile secundare, pentru ca să facă prezent marele scandal al credinței noastre: încrederea, forța vieții noastre, care se întemeiază în Dumnezeu și în Cristos Isus!

Asia

Sfinte Părinte, sunt preotul Atsushi Yamashita și vin din Asia, mai precis din Japonia. Modelul preoțesc pe care Sanctitatea Voastră ni l-a propus în acest An, Parohul de Ars, are în centrul existenței și al slujirii Euharistia, Pocăința sacramentală și personală și iubirea față de cult, celebrat cu vrednicie. Am în ochi semnele sărăciei austere a sfântului Ioan Maria Vianney și în același timp ale pasiunii lui față de lucrurile prețioase pentru cult. Cum să trăim aceste dimensiuni fundamentale ale existenței noastre preoțești, fără a cădea în clericalism sau într-o înstrăinare față de realitate, pe care lumea astăzi nu ni le permite?

Mulțumesc. Deci, întrebarea este cum să trăim centralitatea Euharistiei fără a ne pierde într-o viață pur cultuală, străini de viața de fiecare zi a celorlalte persoane. Știm că clericalismul este o tentație a preoților în toate secolele, chiar și astăzi; cu atât mai importat este să găsim modul adevărat de a trăi Euharistia, care nu este o închidere față de lume, ci tocmai deschiderea față de necesitățile lumii. Trebuie să ținem cont că în Euharistie se realizează această mare dramă a lui Dumnezeu care iese din el însuși, lasă – așa cum spune Scrisoarea către Filipeni – propria sa glorie, iese și coboară până acolo încât devine unul dintre noi și coboară până la moartea pe Cruce (cf. Fil 2). Aventura iubirii lui Dumnezeu, care se lasă , se abandonează pe el însuși pentru a fi cu noi – și acest lucru devine prezent în Euharistie; marele act, marea aventură a iubirii lui Dumnezeu este umilința lui Dumnezeu care ni se dăruiește nouă. În acest sens Euharistia trebuie considerată ca intrare în acest drum al lui Dumnezeu. Sfântul Augustin spune, în De Civitate Dei, cartea X: „Hoc est sacrificium Christianorum: multi unum corpus in Christo”, adică: sacrificiul creștinilor este faptul de a fi uniți de iubirea lui Cristos în unitatea unicului trup al lui Cristos. Sacrificiul constă tocmai în a ieși din noi, în a ne lăsa atrași în împărtășirea cu unica pâine, cu unicul Trup, și astfel a intra în marea aventură a iubirii lui Dumnezeu. Așa trebuie să celebrăm, să trăim, să medităm mereu Euharistia, ca această școală a eliberării de „eu-l” meu: intrarea în unica pâine, care este pâine a tuturor, care ne unește în unicul Trup al lui Cristos. Deci, Euharistia este, în sine, un act de iubire, ne obligă la această realitate a iubirii față de alții: că sacrificiul lui Cristos este comuniunea tuturor în Trupul său. Deci, în acest fel trebuie să învățăm Euharistia, care apoi este tocmai contrariul clericalismului, al închiderii în noi înșine. Să ne gândim și la Maica Tereza, cu adevărat exemplul mare în acest secol, în acest timp, al unei iubiri care se lasă pe sine însăși, care lasă orice tip de clericalism, de înstrăinare față de lume, care merge la cei mai marginalizați, la cei mai săraci, la persoanele care sunt aproape de moarte și se dăruiește total iubirii față de săraci, față de marginalizați. Însă Maica Tereza care ne-a dăruit acest exemplu, comunitatea care merge pe urmele ei, presupunea mereu ca primă condiție a unei case a ei prezența tabernacolului. Fără prezența iubirii lui Dumnezeu care se dăruiește n-ar fi fost posibil să realizeze acel apostolat, n-ar fi fost posibil să trăiască în acea abandonarea de ei înșiși; numai inserându-se în această abandonare de sine în Dumnezeu, în această aventură a lui Dumnezeu, în această umilință a lui Dumnezeu, puteau și pot să îndeplinească astăzi acest mare act de iubire, această deschidere față de toți. În acest sens, aș spune: a trăi Euharistia în sensul său originar, în adevărata sa profunzime, este o școală de viață, este cea mai sigură ocrotire împotriva oricărei tentații de clericalism.

Oceania

Preafericite Părinte, sunt preotul Anthony Denton și vin din Oceania, din Australia. În seara aceasta aici suntem foarte mulți preoți. Însă știm că seminariile noastre nu sunt pline și că, în viitor, în diferite părți ale lumii, ne așteaptă o scădere a numărului, chiar bruscă. Ce-i de făcut într-adevăr eficient pentru vocații? Cum să propunem viața noastră, în ceea ce există mare și frumos în ea, unui tânăr din timpul nostru?

Mulțumesc. Realmente dumneavoastră atingeți din nou o problemă mare și dureroasă din timpul nostru: lipsa de vocații, din cauza căreia Biserici locale sunt în pericol să se ofilească, pentru că lipsește Cuvântul vieții, lipsește prezența sacramentului Euharistiei și a celorlalte sacramente. Ce-i de făcut? Tentația este mare: să luăm noi înșine în mână problema, să transformăm preoția – sacramentul lui Cristos, faptul de a fi ales de El – într-o profesie normală, într-un 8„job” care are orele sale, și în rest unul aparține numai sieși; și astfel făcând-o ca o oricare altă vocație: a o face accesibilă și ușoară. Însă aceasta este o tentație, care nu rezolvă problema. Mă face să mă gândesc la istoria lui Saul, regele lui Israel, care înainte de bătălia împotriva filistenilor îl așteaptă pe Samuel pentru necesara jertfă adusă lui Dumnezeu. Și atunci când Samuel, în momentul așteptat, nu vine, el însuși îndeplinește jertfa, deși nu era preot (cf. 1Sam 13); el crede că astfel rezolvă problema, pe care desigur n-o rezolvă, pentru că dacă ia în mână el însuși ceea ce nu poate face, se face pe sine însuși Dumnezeu, sau aproape Dumnezeu, și nu poate să se aștepte ca lucrurile să meargă realmente în modul lui Dumnezeu. Tot așa, și noi, dacă am desfășura numai o profesie ca alții, renunțând la sacralitate, la noutate, la diversitatea sacramentului pe care-l dă numai Dumnezeu, care poate veni numai din vocația lui și nu din „activitatea” noastră, nu vom rezolva nimic. Cu atât mai mult trebuie – așa cum ne invită Domnul – să-l rugăm pe Dumnezeu, să batem la ușă, la inima lui Dumnezeu, pentru ca să ne dea vocații; să ne rugăm cu mare insistență, cu mare determinare, chiar cu mare convingere, pentru că Dumnezeu nu se închide în fața unei rugăciuni insistente, permanente, încrezătoare, chiar dacă se lasă așteptat, ca în cazul lui Saul, dincolo de timpurile pe care noi le-am prevăzut. Acest lucru mi se pare primul punct: a-i încuraja pe credincioși să aibă această umilință, această încredere, acest curaj de a se ruga cu insistență pentru vocații, de a bate la inima lui Dumnezeu pentru ca să ne dea preoți. În afară de asta aș spune probabil trei puncte. Primul: fiecare dintre noi ar trebui să facă posibilul pentru a trăi propria preoție în așa manieră încât să fie convingător, în așa manieră încât tinerii să poată spune: aceasta este o adevărată vocație, așa se poate trăi, așa se face un lucru esențial pentru lume. Cred că nimeni dintre noi n-ar fi devenit preot dacă n-ar fi cunoscut preoți convingători în care ardea focul iubirii lui Cristos. Deci, acesta este primul punct: să încercăm să fim noi înșine preoți convingători. Al doilea punct este că trebuie să invităm, așa cum am spus deja, la inițiativa rugăciunii, la a avea această umilință, această încredere de a vorbi cu Dumnezeu cu forță, cu hotărâre. Al treilea punct: a avea curajul de a vorbi cu tinerii dacă pot să creadă că Dumnezeu îi cheamă, pentru că adesea un cuvânt uman este necesar pentru a deschide ascultarea față de vocația divină; a vorbi cu tinerii și mai ales a-i ajuta să găsească un context vital în care să poată trăi. Lumea de astăzi este de așa natură încât aproape că apare exclusă formarea unei vocații preoțești; tinerii au nevoie de locuri în care se trăiește credința, în care apare frumusețea credinței, în care apare că acesta este un model de viață, modelul de viață, deci a-i ajuta să găsească mișcări, sau parohia – comunitatea în parohie – sau alte contexte unde realmente să fie înconjurați de credință, de iubirea lui Dumnezeu, deci să poată fi deschiși pentru ca vocația lui Dumnezeu să vină și să-i ajute. De altfel, să-i mulțumim Domnului pentru toți seminariștii din timpul nostru, pentru preoții tineri și să ne rugăm. Domnul ne va ajuta! Mulțumesc vouă tuturor!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 10.06.2010
Publicarea pe acest sit: 13.06.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns