Dialogul Papei cu preoţii Diecezei de Caserta

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la întâlnirea cu preoții Diecezei de Caserta
sâmbătă, 26 iulie 2014

(Mons. D’Alise, episcop de Caserta)

Sanctitate, nu am pregătit nimic scris, pentru că am înțeles imediat că dumneavoastră vreți un raport intim și profund cu preoții. Deci eu vă spun: Bine ați venit! Aceasta este Biserica noastră, preoții și apoi vom merge să vedem restul Bisericii, în timp ce vom celebra Euharistia. Pentru mine acest moment este important, pentru că sunt două luni de când sunt aici și a începe acest episcopat cu prezența dumneavoastră și binecuvântarea dumneavoastră pentru mine este un har în har. Și acum așteptăm cuvântul dumneavoastră. Știind că dumneavoastră doriți un dialog, preoții au pregătit pentru dumneavoastră și întrebări.

(Sfântul Părinte)

Am pregătit un discurs, dar îl voi încredința episcopului. Multe mulțumiri pentru primire. Mulțumesc! Sunt bucuros și mă simt un pic vinovat că am creat atâtea probele în ziua sărbătorii patronale. Dar eu nu știam. Și când i-am telefonat episcopului pentru a-i spune că voiam să vin ca să fac o vizită privată, aici, la un prieten, pastorul Traettino, el mi-a spus: „Ah, chiar în ziua sărbătorii patronale!”. Și imediat m-am gândit: „În ziua următoare în ziare va fi: în sărbătoarea patronală de la Caserta, papa a mers la protestanți”. Frumos titlu, nu-i așa? Și astfel am aranjat treaba, un pic în grabă, dar m-a ajutat mult episcopul vostru și cei de la Secretariatul de Stat. I-am spus substitutului, când i-am telefonat: „Dar, vă rog, ia-mi funia de la gât”. Și a făcut-o bine. Mulțumesc pentru întrebările voastre pe care le veți pune, putem să începem; se pun întrebările și eu văd dacă putem să combinăm două sau trei, altminteri răspund la fiecare.

Î. – Sanctitate, mulțumesc! Sunt vicarul general de Caserta, pr. Pasquariello. O mulțumire imensă pentru vizita dumneavoastră aici, la Caserta. Aș vrea să prezint o întrebare: Binele pe care dumneavoastră îl aduceți în Biserica Catolică prin omiliile zilnice, documentele oficiale, în special Evangelii gaudium, sunt concentrate mai ales pe convertirea spirituală, intimă, personală. Este o reformă care angajează, după părerea mea modestă, numai sfera teologiei, a exegezei biblice și a filozofiei. Alături de această convertire personală, care este esențială pentru mântuirea veșnică, aș vedea utilă vreo intervenție, din partea Sanctității voastre, care să poată implica mai mult poporul lui Dumnezeu, tocmai ca popor. Și explic. Dieceza noastră, de 900 de ani, are granițe absurde: unele teritorii județene sunt împărțite în jumătate cu Dieceza de Capua și cu aceea de Acerra. Ba chiar gara orașului Caserta, care este la o distanță de mai puțin de un kilometru de primărie, aparține de Capua. Pentru acest motiv, Preafericite Părinte, vă cer o intervenție de soluționare pentru ca să nu mai sufere comunitățile noastre din cauza unor mutări inutile și să nu fie mortificată ulterior unitatea pastorală a credincioșilor noștri. Este clar, Sanctitate, că dumneavoastră, în nr. 10 din Evangelii gaudium, spuneți că aceste lucruri aparțin episcopatului; însă, eu îmi amintesc că fiind preot tânăr – în urmă cu 47 de ani – am mers cu Mons. Roberti – el ieșise de la Secretariatul de Stat – și am dus câteva probleme și acolo; au spus, după ce au explicat lucrurile: „Puneți-vă de acord cu episcopii și noi vom semna”. Și acesta este un lucru foarte frumos. Dar episcopii, când se pun de acord?

R.(Sfântul Părinte)

Unii istorici ai Bisericii spun că în câteva dintre primele concilii, episcopii ajungeau și la pumni, dar apoi se puneau de acord. Și acesta este un semn urât. Este urât atunci când episcopii vorbesc rău unul despre altul sau merg cu aceeași coardă. Nu spun să aibă unitate de gândire sau unitate de spiritualitate, pentru că acest lucru e bun, spun cu aceeași coardă în sensul negativ al cuvântului. Acest lucru este urât pentru că se rupe chiar unitatea Bisericii. Acest lucru nu este al lui Dumnezeu. Și noi, episcopii, trebuie să dăm exemplul unității pe care Isus a cerut-o Tatălui pentru Biserică. Dar nu se poate vorbi rău unul despre altul: „Acela face așa și acela face așa”. Dar du-te și spune-i în față! Strămoșii noștri în primele concilii ajungeau la pumni, și eu prefer ca să se strige patru lucruri din acelea tari și apoi să se îmbrățișeze și nu ca să vorbească pe ascuns unul împotriva altuia. Asta, ca principiu general, adică: în unitatea Bisericii este importantă unitatea dintre episcopi. Apoi dumneavoastră ați subliniat un drum pe care Domnul l-a voit pentru Biserica sa. Și această unitate dintre episcopi este aceea care favorizează punerea de acord despre asta sau despre cealaltă. Într-o țară – nu în Italia, în altă parte – există o dieceză ale cărei granițe au fost refăcute, dar din cauza situării tezaurului catedralei sunt în conflict în tribunale de peste 40 de ani. Pentru bani: asta nu se înțelege! Aici e locul unde diavolul sărbătorește! El e cel care câștigă. Apoi este frumos că dumneavoastră spuneți că episcopii trebuie să fie mereu în acord: dar în acord în unitate, nu în uniformitate. Fiecare are carisma sa, fiecare are modul său de a gândi, de a vedea lucrurile: această varietate uneori este rod de greșeli, dar de atâtea ori este rod al Duhului însuși. Duhul Sfânt a voit ca în Biserică să fie această varietate de carisme. Același Duh care face diversitatea, după aceea a reușit să facă unitatea; o unitate în diversitatea fiecăruia, fără ca nimeni să nu piardă propria personalitate. Dar, eu îmi doresc ca ceea ce dumneavoastră ați spus să meargă înainte. Și apoi, toți suntem buni, pentru că avem apa Botezului toți, îl avem pe Duhul Sfânt în noi care ne ajută să mergem înainte.

Î. – Sunt părintele Angelo Piscopo, paroh la „Sfântul Petru Apostol” și „Sfântul Petru în Catedră”. Întrebarea mea este aceasta: Sanctitate, în exortația Evangelii gaudium dumneavoastră ați invitat să se încurajeze și să se întărească evlavia populară, ca tezaur prețios al Bisericii Catolice. Însă, în același timp, ați arătat riscul – din păcate tot mai real – al răspândirii unui creștinism individual și sentimental, atent mai mult la formele tradiționale și la revelație, privat de aspectele fundamentale ale credinței și lipsit de incidență în viața socială. Ce sugestie ne puteți da pentru o pastorație care, fără a mortifica evlavia populară, să poată relansa primatul evangheliei? Mulțumesc, Sanctitate!

R.(Sfântul Părinte)

Se aude spunându-se că acesta este un timp în care religiozitatea a mers în jos, dar eu nu prea cred. Pentru că există aceste curente, aceste școli de religiozitate intimiste, cum ar fi gnosticii, care fac o pastorație asemănătoare cu o rugăciune precreștină, o rugăciune pre-biblică, o rugăciune gnostică, și gnosticismul a intrat în Biserică în aceste grupuri de evlavie intimistă: asta eu numesc intimism. Intimismul nu face bine, este un lucru pentru mine, sunt liniștit, mă simt plin de Dumnezeu. Este cam – nu e același lucru – dar este cam pe drumul lui New Age. Există religiozitate, e adevărat, dar o religiozitate păgână, sau chiar eretică; nu trebuie să ne fie frică să rostim acest cuvânt, pentru că gnosticismul este o erezie, a fost prima erezie din Biserică. Atunci când vorbesc de religiozitate, vorbesc despre acea comoară de evlavie, cu atâtea valori, pe care marele Paul al VI-lea o descria în Evangelii nuntiandi. Gândiți-vă la un lucru: Documentul de la Aparecida, care a fost documentului celei de-a V-a Conferințe a Episcopatului Latinoamerican, pentru a face o sinteză la sfârșitul documentului, în penultimul paragraf, pentru că celelalte două erau de mulțumire și de rugăciune, a trebuit să meargă cu 40 de ani în urmă și să ia o bucată din Evangelii nuntiandi, care este documentul pastoral post-conciliar încă nedepășit. Este de o actualitate enormă. În acel document, Paul al VI-lea descrie evlavia populară, afirmând că ea uneori trebuie să fie și evanghelizată. Da, deoarece, ca în orice evlavie, există riscul de a merge un pic într-o parte un pic în alta sau a nu avea o exprimare de credință puternică. Însă evlavia pe care o au oamenii, evlavia care intră în inimă cu Botezul este o forță enormă, până acolo încât poporul lui Dumnezeu care are această evlavie, în ansamblul său, nu poate greși, este infailibil in credendo: așa spune Lumen gentium la nr. 12. Evlavia populară adevărată se naște din acel sensus fidei despre care vorbește acest document conciliar și conduce în devoțiunea față de sfinți, față de sfânta Fecioară Maria, chiar cu exprimări folclorice în sensul bun al cuvântului. Pentru aceasta evlavia populară este în mod fundamental înculturată, nu poate să fie o evlavie populară de laborator, aseptică, ci se naște mereu din viața noastră. Se pot face greșeli mici – deci trebuie vegheat – totuși religiozitatea populară este un instrument de evanghelizare. Să ne gândim la tinerii de astăzi. Tinerii – cel puțin experiența pe care eu am avut-o în cealaltă dieceză – tinerii, mișcările de tineret din Buenos Aires nu funcționau. De ce? Li se spunea: să facem o reuniune pentru a vorbi… și la sfârșit tinerii se plictiseau. Dar atunci când parohii au găsit drumul pentru a-i implica pe tineri în micile misiuni, pentru a face misiunea în vacanțe, cateheză pentru popoarele care au nevoie de asta, în satele care nu au preot, atunci ei aderau. Tinerii într-adevăr vor acest protagonism misionar și învață de aici să trăiască o formă de evlavie care se poate numi și evlavie populară: apostolatul misionar al tinerilor are ceva din evlavia populară. Evlavia populară este activă, este un simț al credinței – spune Paul al VI-lea – profund, pe care numai cei simpli și cei umili sunt capabili să-l aibă. Și acest lucru este mare! De exemplu, în sanctuare se văd miracole! În fiecare zi de 27 iulie mergeam la sanctuarul „Sfântul Pantaleon”, la Buenos Aires, și spovedeam înainte de amiază. Dar eu mă întorceam nou din acea experiență, mă întorceam rușinat de sfințenia pe care o găseam în oamenii simpli, păcătoși, dar sfinți, pentru că spuneau propriile păcate și apoi povesteau cum trăiesc, care era problema fiului sau a fiicei sau despre asta sau despre alta, și cum mergeau să-i viziteze pe bolnavi. Transpărea un simț evanghelic. În sanctuare se găsesc aceste lucruri. Confesionalele din sanctuare sunt un loc de reînnoire pentru noi, preoți și episcopi; sunt un curs de actualizare spirituală, datorită contactului cu evlavia populară. Și credincioșii când merg să se spovedească îți spun mizeriile lor, dar tu vezi înlăuntrul acelor mizerii harul lui Dumnezeu care îi conduce la acest moment. Acest contact cu poporul lui Dumnezeu care se roagă, care este pelerin, care manifestă credința sa în această formă de evlavie, ne ajută mult în viața noastră sacerdotală.

Î. – Permiteți-mi să vă spun părinte Francisc, și pentru că paternitatea implică în mod inevitabil o sfințenie, când este autentică. Eu ca elev al părinților iezuiți, cărora le datorez formarea mea, culturală și sacerdotală, spun mai întâi o impresie de-a mea și apoi o întrebare pe care v-o adresez dumneavoastră în mod deosebit. Caracteristicile proprii ale preotului din al treilea mileniu: echilibru uman și spiritual; conștiință misionară; deschidere dialogică față de celelalte credințe, religioase sau nu. De ce asta? Dumneavoastră cu siguranță ați realizat o revoluție copernicană prin limbaj, stil de viață, comportament și mărturie despre tematici mai importante la nivel mondial, și a ateilor și a celor departe de Biserica Creștino-Catolică. Întrebarea pe care v-o adresez: Cum este posibil în această societate, cu o Biserică ce se dorește de creștere și de dezvoltare, în această societate într-o evoluție dinamică și conflictuală și foarte des departe de valorile evangheliei lui Cristos, noi suntem o Biserică foarte des în întârziere. Revoluția dumneavoastră lingvistică, semantică, culturală, de mărturie evanghelică trezește în conștiințe cu siguranță o criză existențială pentru noi, preoții. Cum ne sugerați dumneavoastră căi, fanteziste și creative, pentru a depăși sau măcar pentru a atenua această criză pe care noi o simțim? Mulțumesc!

R.(Sfântul Părinte)

Iată. Cum este posibil, cu Biserica în creștere și dezvoltare, să se meargă înainte? Dumneavoastră spuneați câteva lucruri: echilibru, deschidere dialogică… Dar cum este posibil să se meargă? Dumneavoastră ați spus un cuvânt care îmi place mult: este un cuvânt divin, dacă este uman este pentru că este un dar al lui Dumnezeu: creativitate. Este porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam: „Mergi și fă să crească pământul. Fii creativ„. Este și porunca pe care Isus le-a dat-o ucenicilor săi, prin Duhul Sfânt, de exemplu creativitatea primei Biserici în raporturile cu ebraismul: Paul a fost un creativ; Petru, în acea zi când a mers la Corneliu, îi era o frică, pentru că făcea un lucru nou, un lucru creativ. Dar el a mers acolo. Creativitate este cuvântul. Și cum se poate găsi această creativitate? Înainte de toate – și aceasta este condiția dacă noi vrem să fim creativi în Duh, adică în Duhul Domnului Isus – nu există alt drum decât rugăciunea. Un episcop care nu se roagă, un preot care nu se roagă a închis ușa, a închis drumul creativității. Tocmai în rugăciune, când Duhul te face să simți un lucru, vine diavolul și te face să simți un alt lucru; însă în rugăciune este condiția pentru a merge înainte. Chiar dacă rugăciunea de atâtea ori poate să pară plictisitoare. Rugăciunea este atât de importantă. Nu numai rugăciunea Oficiului Divin, ci celebrarea Liturghiei, liniștită, făcută cu evlavie, rugăciunea personală cu Domnul. Dacă noi nu ne rugăm, vom fi probabil buni întreprinzători pastorali și spirituali, însă Biserica fără rugăciune devine un ONG, nu are acea unctio Spiritu Sancti. Rugăciunea este primul pas, pentru că înseamnă a ne deschide Domnului pentru a ne putea deschide altora. Domnul e cel care spune: „Mergi acolo, mergi acolo, fă asta…”, îți trezește acea creativitate care pe atâția sfinți i-a costat mult. Gândiți-vă la fericitul Antonio Rosmini, cel care a scris Cele cinci răni ale Bisericii, a fost chiar un critic creativ, pentru că se ruga. A scris ceea ce Duhul l-a făcut să simtă, pentru aceasta a mers în închisoarea spirituală, adică acasă la el: nu putea să vorbească, nu putea să predea, nu putea să scrie, cărțile sale erau la Index. Astăzi este fericit! De atâtea ori creativitatea te duce la cruce. Însă atunci când vine din rugăciune, aduce rod. Nu creativitatea un pic sans façon și revoluționară, pentru că astăzi este la modă să fii revoluționar; nu, asta nu este de la Duhul. Însă atunci când creativitatea vine de la Duhul și se naște în rugăciune, îți poate aduce probleme. Creativitatea care vine din rugăciune are o dimensiune antropologică de transcendență, pentru că prin rugăciune tu te deschizi la transcendență, la Dumnezeu. Dar există și cealaltă transcendență: deschiderea la ceilalți, la aproapele. Nu trebuie să fim o Biserică închisă în sine, care își privește ombilicul, o Biserică autoreferențială, care se privește pe ea însăși și nu este capabilă de a transcende. Este importantă transcendența dublă: față de Dumnezeu și față de aproapele. A ieși din sine nu este o aventură, este un drum, este drumul pe care Dumnezeu l-a indicat oamenilor, poporului încă din primul moment când i-a spus lui Abraham: „Ieși din țara ta”. A ieși din sine. Și atunci când eu ies din mine, îl întâlnesc pe Dumnezeu și îi întâlnesc pe alții. Cum îi întâlnesc pe alții? De departe sau de aproape? Trebuie întâlniți de aproape, apropierea. Creativitate, transcendență și apropiere. Apropiere este un cuvânt cheie: a fi aproape. A nu te înspăimânta de nimic. A fi aproape. Omul lui Dumnezeu nu se înspăimântă. Paul însuși, când a văzut atâția idoli la Atena, nu s-a înspăimântat, a spus acelor oameni: „Voi sunteți religioși, atâția idoli… dar eu vă voi vorbi despre un altul”. Nu s-a înspăimântat și s-a apropiat de ei, i-a citat și pe poeții lor: „Așa cum spun poeții voștri…”. Este vorba de apropiere de o cultură, apropiere de persoane, de modul lor de a gândi, de durerile lor, de resentimentele lor. De atâtea ori această apropiere este chiar o pocăință, pentru că trebuie să auzim lucruri plictisitoare, lucruri ofensatoare. În urmă cu doi ani, un preot care a mers misionar în Argentina – era din Dieceza de Buenos Aires și a mers într-o dieceză din sud, într-o zonă unde de mulți ani nu aveau preot și veniseră evanghelicii – îmi povestea că a mers la o femeie care fusese învățătoarea poporului și apoi directoarea școlii din sat. Această doamnă l-a poftit să se așeze și a început să-l insulte, nu cu vorbe urâte, dar să-l insulte cu putere: „Voi ne-ați abandonat, ne-ați lăsat singuri și eu care am nevoie de cuvântul lui Dumnezeu a trebuit să merg la cultul protestant și m-am făcut protestantă”. Acest preot tânăr, care este un blând, este unul care se roagă, atunci când femeia a terminat recitalul, a spus: „Doamnă, numai un cuvânt: Iertare. Iartă-ne, iartă-ne. Am abandonat turma”. Și tonul acelei femei s-a schimbat. Totuși a rămas protestantă și preotul nu a mers asupra temei referitoare la religia adevărată: în acel moment nu se putea face asta. La sfârșit, doamna a început să zâmbească și a spus: „Părinte, vreți o cafea?” – „Da, să luăm cafea”. Și când preotul ieșea, a spus: „Opriți-vă, părinte, veniți”, și l-a dus în dormitor, a deschis dulapul și era imaginea sfintei Fecioare Maria: „Dumneavoastră trebuie să știți că n-am abandonat-o niciodată. Am ascuns-o din cauza pastorului, dar este în casă!”. Este o povestioară care învață că apropierea, blândețea au făcut în așa fel încât această femeie să se reconcilieze cu Biserica, pentru că se simțea abandonată de Biserică. Și eu am pus o întrebare care nu trebuie pusă niciodată: „Și apoi cum s-a terminat? Cum s-a terminat?”. Însă preotul m-a corectat: „Ah, nu, eu nu am cerut nimic: ea continuă să meargă la cultul protestant, dar se vede că este o femeie care se roagă: să facă Domnul Isus”. Și nu a mers mai departe, nu a invitat-o să se întoarcă la Biserica Catolică. Este acea apropiere prudentă, care știe până unde trebuie să se ajungă. Însă, apropiere înseamnă și dialog; trebuie citit în Ecclesiam suam, doctrina despre dialog, apoi repetată de ceilalți papi. Dialogul este atât de important, însă pentru a dialoga sunt necesare două lucruri: propria identitate ca punct de plecare și empatia cu ceilalți. Dacă eu nu sunt sigur de identitatea mea și merg să dialoghez, ajung să cedez credința mea. Nu se poate dialoga decât pornind de la propria identitate, și empatia, adică a nu condamna a priori. Fiecare bărbat, fiecare femeie are ceva propriu să ne dăruiască; fiecare bărbat, fiecare femeie, are propria istorie, propria situație și trebuie s-o ascultăm. Apoi prudența Duhului Sfânt ne va spune cum să răspundem. A porni de la propria identitate pentru a dialoga, dar dialogul nu înseamnă a face apologetică, deși uneori trebuie să se facă, atunci când ne sunt puse întrebări care cer o explicație. Dialogul este lucru uman, sunt inimile, sufletele care dialoghează, și acest lucru este atât de important! A nu avea teamă de a dialoga cu nimeni. Se spunea despre un sfânt, un pic glumind – nu-mi amintesc, cred că era sfântul Filip Neri, dar nu sunt sigur – că era capabil să dialogheze și cu diavolul. De ce? Pentru că avea acea libertate de a asculta toate persoanele, dar pornind de la propria identitate. Era atât de sigur, dar a fi sigur de propria identitate nu înseamnă a face prozelitism. Prozelitismul este o capcană, pe care și Isus un pic o condamnă, en passant, când vorbește fariseilor și saduceilor: „Voi, care străbateți lumea ca să găsiți un prozelit și apoi vă amintiți de acela…”. Dar, este o capcană. Și papa Benedict are o expresie atât de frumoasă, a făcut-o la Aparecida, dar cred că a repetat-o și în altă parte: „Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție”. Și ce este atracția? Este această empatie umană care apoi este condusă de Duhul Sfânt. De aceea, cum va fi profilul preotului din acest secol așa de secularizat? Un om al creativității, care urmează porunca lui Dumnezeu – „a crea lucrurile”; un om al transcendenței, fie cu Dumnezeu în rugăciune, fie cu alții, mereu; un om al apropierii, care se apropie de oameni. A îndepărta lumea nu este sacerdotal și de această atitudine oamenilor uneori le este silă, și totuși vin la noi. Dar cine primește pe oameni și este aproape de ei, dialoghează cu ei, o face pentru că se simte sigur de propria identitate, care-l determină să aibă inima deschisă la empatie. Asta e ceea ce-mi vine să vă spun dumneavoastră, la întrebarea dumneavoastră.

Î. – Preaiubite Părinte, întrebarea mea se referă la locul în care noi trăim: Dieceza, cu episcopii noștri, raporturile cu frații noștri. Și vă întreb: Acest moment istoric pe care noi îl trăim are niște așteptări față de noi, preoții, adică a unei mărturii clare, deschise, bucuroase – așa cum ne invitați dumneavoastră – chiar la noutatea Duhului Sfânt. Vă întreb: Care ar putea să fie, după părerea dumneavoastră, chiar specificul, fundamentul unei spiritualități a preotului diecezan? Mi se pare că am citit undeva că dumneavoastră spuneți: „Preotul nu este un contemplativ”. Dar înainte nu era așa. Iată, deci, dacă dumneavoastră puteți să ne dăruiți o icoană de care să ținem cont pentru renașterea, pentru creșterea comunională a diecezei noastre. Și, mai ales, pe mine mă interesează cum putem să fim fideli, astăzi, față de om, nu atât față de Dumnezeu.

R.(Sfântul Părinte)

Iată, dumneavoastră ați spus „noutățile Duhului Sfânt”. Este adevărat. Dar Dumnezeu este Dumnezeul surprizelor, mereu ne surprinde, mereu, mereu. Citim evanghelia și găsim o surpriză după alta. Isus ne surprinde pentru că ajunge înaintea noastră: el ne așteaptă mai înainte, ne iubește mai înainte, când noi îl căutăm, el deja ne caută. Așa cum spune profetul Isaia sau Ieremia, nu-mi amintesc bine: Dumnezeu este ca floarea de migdal, înflorește prima primăvara. Este primul, mereu primul, mereu ne așteaptă. Și aceasta este surpriza. De atâtea ori noi îl căutăm pe Dumnezeu aici și el ne așteaptă acolo. Și apoi să venim la spiritualitatea clerului diecezan. Preot contemplativ, dar nu ca unul care este în mănăstirea certozină, nu mă refer la această contemplativitate. Preotul trebuie să aibă o contemplativitate, o capacitate de contemplație fie față de Dumnezeu, fie față de oameni. Este un om care privește, care umple ochii săi și inima sa cu această contemplație: cu evanghelia în fața lui Dumnezeu și cu problemele umane în fața oamenilor. În acest sens trebuie să fie un contemplativ. Nu trebuie făcută confuzie: călugărul este altceva. Dar unde este centrul spiritualității preotului diecezan? Eu aș spune că este în aspectul diecezan. Înseamnă a avea capacitatea de a se deschide la aspectul diecezan. De exemplu, spiritualitatea unui călugăr este capacitatea de a se deschide lui Dumnezeu și celorlalți în comunitate: fie cea mai mică, fie cea mai mare din congregație. În schimb, spiritualitatea preotului diecezan înseamnă a se deschide la aspectul diecezan. Și voi, călugări care lucrați în parohie, trebuie să faceți cele două lucruri, pentru aceasta dicasterul episcopilor și dicasterul vieții consacrate lucrează la o nouă versiune a documentului Mutuae relationes, deoarece călugărul are cele două apartenențe. Dar să ne întoarcem la aspectul diecezan: Ce înseamnă? Înseamnă a avea un raport cu episcopul și un raport cu ceilalți preoți. Raportul cu episcopul este important, este necesar. Un preot diecezan nu poate să fie dezlipit de episcop. „Dar episcopul nu ține la mine, episcopul așa, episcopul pe dincolo…”: Episcopul va putea probabil să fie un om cu un caracter rău: dar este episcopul tău. Și tu trebuie să găsești, și în acea atitudine nepozitivă, un drum pentru a menține raportul cu el. Asta oricum este excepția. Eu sunt preot diecezan pentru că am un raport cu episcopul: „Eu promit ascultare ție și succesorilor tăi”. Aspectul diecezan înseamnă un raport cu episcopul care trebuie să se realizeze și să crească încontinuu. În majoritatea cazurilor nu este o problemă catastrofală, ci o realitate normală. În al doilea rând, aspectul diecezan comportă un raport cu ceilalți preoți, cu toată preoțimea. Nu există spiritualitate a preotului diecezan fără aceste două raporturi: cu episcopul și cu preoțimea. Și sunt necesare. „Eu, e adevărat, cu episcopul mă împac, dar la reuniunile clerului nu merg pentru că se spun fleacuri”. Însă cu această atitudine îți lipsește ceva: nu ai acea spiritualitate adevărată a preotului diecezan. Totul este aici: este simplu, dar în același timp nu este ușor. Nu este ușor, pentru că a fi în acord cu episcopul nu este întotdeauna ușor, pentru că unul gândește într-o manieră, altul în alta, dar se poate discuta… și se discută! Și se poate face cu glas tare? Să se facă! De câte ori un fiu cu tatăl său discută și la sfârșit rămân tot tată și fiu. Totuși, când în aceste două raporturi, fie cu episcopul, fie cu preoțimea, intră diplomația, nu este Duhul Domnului, pentru că lipsește spiritul de libertate. Trebuie avut curajul de a spune „Eu nu gândesc așa, gândesc altfel”, și chiar umilința de a accepta o corectare. Este foarte important. Și care este dușmanul cel mai mare al acestor două raporturi? Bârfele. De atâtea ori mă gândesc – pentru că și eu am această ispită de a bârfi, o avem înăuntru, diavolul știe că sămânța aceea îi dă roade și seamănă bine – eu mă gândesc dacă nu este o consecință a unei vieți celibatare trăite ca sterilitate, nu ca rodnicie. Un bărbat singur ajunge să fie amărât, nu este rodnic și bârfește despre alții. Acesta este un aer care nu face, este tocmai ceea ce împiedică acel raport evanghelic și spiritual și rodnic cu episcopul și cu preoțimea. Bârfele sunt dușmanul cel mai puternic al aspectului diecezan, adică al spiritualității. Însă, tu ești un bărbat, deci dacă ai ceva împotriva episcopului, du-te la el și spune-i. Dar apoi nu vor fi consecințe bune. Vei purta crucea, dar fii bărbat! Dacă tu ești un bărbat matur și vezi ceva în fratele tău preot care nu-ți place sau care crezi că este greșit, du-te și spune-i în față, sau dacă vezi că acela nu tolerează să fie corectat, du-te și spune-i episcopului sau prietenului mai intim al acelui preot, pentru ca să-l poată ajuta să se corecteze. Dar n-o spune altora: pentru asta înseamnă a se murdări unul pe altul. Și diavolul este fericit cu acel „banchet”, pentru că astfel atacă chiar centrul spiritualității clerului diecezan. Pentru mine bârfele fac multă daună. Și nu sunt o noutate post-conciliară… Deja sfântul Paul a trebuit să le înfrunte, vă amintiți fraza: „Eu sunt al lui Paul, eu sunt al lui Apolo…”. Bârfele sunt o realitate prezentă deja la începutul Bisericii, pentru că diavolul nu vrea ca Biserica să fie o mamă rodnică, unită, bucuroasă. Care este în schimb semnul că aceste două raporturi, dintre preot și episcop și dintre preot și ceilalți preoți, merg bine? Este bucuria. Așa cum amărăciunea este semnul că nu există o adevărată spiritualitate diecezană, pentru că lipsește un raport frumos cu episcopul sau cu preoțimea, bucuria este semnul că lucrurile funcționează. Se poate discuta, se pot înfuria, dar există bucuria mai presus de toate și este important ca ea să rămână mereu în aceste două raporturi care sunt esențiale pentru spiritualitatea preotului diecezan.

Aș vrea să mă întorc asupra unui alt semn, semnul amărăciunii. Odată îmi spunea un preot, aici la Roma: „Dar eu văd că de atâtea ori noi suntem o Biserică de supărați, suntem supărați unul pe altul; avem mereu ceva pentru a ne supăra”. Acest lucru aduce tristețea și amărăciunea: nu există bucuria. Când găsim într-o dieceză un preot care trăiește așa de supărat și cu această tensiune, ne gândim: Dar omul acesta dimineața la micul dejun ia oțet. Apoi, la prânz, legumele în oțet și apoi seara un suc bun de lămâie. Așa viața sa nu merge, pentru că este imaginea unei Biserici de supărați. În schimb, bucuria este semnul că merge bine. Unul se poate supăra: este chiar sănătos să ne supărăm o dată. Dar starea de supărare nu este a Domnului și duce la tristețe și la neunire. Și la sfârșit dumneavoastră ați spus „fidelitatea față de Dumnezeu și față de om”. Este același lucru pe care l-am spus mai înainte. Este fidelitatea dublă și transcendența dublă: a fi fideli față de Dumnezeu înseamnă a-l căuta, a ne deschide lui în rugăciune, amintindu-ne că el este cel fidel, el nu se poate tăgădui pe sine însuși, este mereu fidel. Și apoi a ne deschide omului; este acea empatie, acel respect, acea simțire și a spune cuvântul just cu răbdare.

Trebuie să ne oprim, din iubire față de credincioșii care așteaptă… Dar vă mulțumesc, cu adevărat, și vă cer să vă rugați pentru mine, pentru că și eu am dificultățile fiecărui episcop și trebuie să și reiau în fiecare zi drumul convertirii. Rugăciunea unul pentru altul ne va face bine pentru a merge înainte. Mulțumesc pentru răbdare!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.07.2014
Publicarea pe acest sit: 28.07.2014
Etichete:

Lasă un răspuns