Dezvoltarea rapidă

Dezvoltarea rapidă

Scrisoarea apostolică
a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
către responsabilii din comunicațiile sociale

1. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor în sectorul media este, cu siguranță, unul dintre semnele progresului în societatea de astăzi. Privind spre aceste noutăți aflate în continuă evoluție, pare a fi și mai actual ceea ce afirmă decretul Conciliului Ecumenic Vatican II Inter mirifica, promulgat de către venerabilul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu, Paul al VI-lea, la 4 decembrie 1963: „Dintre minunatele descoperiri ale tehnicii pe care geniul uman le-a extras, mai ales în zilele noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, din lucrurile create, Biserica le primește și le urmărește cu o solicitudine deosebită pe acelea care privesc mai direct sufletul omenesc și au deschis căi noi pentru a comunica mai ușor știri, idei și orientări de tot felul”[1].

I. Un itinerar rodnic pe făgașul decretului Inter mirifica

2. După mai bine de patruzeci de ani de la publicarea acelui document, pare a fi mai oportun ca oricând să reflectăm din nou asupra „provocărilor” pe care comunicațiile sociale le constituie pentru Biserică; aceasta, așa cum arăta papa Paul al VI-lea, „s-ar simți vinovată în fața Domnului dacă nu ar utiliza aceste mijloace puternice”[2]. Într-adevăr, Biserica nu este chemată doar să utilizeze mass-media pentru răspândirea evangheliei, ci este chemată, astăzi mai mult ca oricând, să integreze mesajul mântuitor în „noua cultură” pe care puternicele mijloace de comunicare o creează și o amplifică. Biserica observă că utilizarea tehnicilor și tehnologiilor de comunicare contemporane este parte integrantă din însăși misiunea sa în cel de-al treilea mileniu.

Îndemnată de conștientizarea acestui lucru, comunitatea creștină a făcut pași semnificativi în utilizarea mijloacelor de comunicare pentru informarea religioasă, pentru evanghelizare și cateheză, pentru formarea operatorilor pastorali din acest sector și pentru educarea la o responsabilitate matură a utilizatorilor și a destinatarilor diferitelor mijloace de comunicare.

3. Sunt numeroase provocările pentru noua evanghelizare într-o lume bogată în potențialuri comunicative, așa cum este lumea noastră. De aceea, în scrisoarea enciclică Redemptoris missio am dorit să subliniez că primul areopag din timpurile moderne este lumea comunicațiilor, capabilă să unească omenirea, făcând-o să devină – așa cum se obișnuiește să se spună – „un sat global”. Mijloacele de comunicare socială au atins o atare importanță, încât sunt pentru mulți principalul instrument de îndrumare și de inspirație pentru comportamentele individuale, familiale, sociale. Este vorba de o problemă complexă, deoarece o astfel de cultură se formează, mai degrabă decât din conținut, din însuși faptul că există noi modalități de comunicare, cu tehnici și limbaje inedite.

Epoca noastră este una a comunicării globale, în care multe momente ale existenței umane se derulează prin procese mediatice sau cel puțin sunt nevoite să se confrunte cu ele. Mă limitez la a aminti formarea personalității și a conștiinței, interpretarea și structurarea relațiilor afective, articularea etapelor educative și formative, elaborarea și răspândirea fenomenelor culturale, dezvoltarea vieții sociale, politice și economice.

Într-o viziune organică și corectă asupra dezvoltării ființei umane, mass-media pot și trebuie să promoveze dreptatea și solidaritatea, relatând cu acuratețe și în mod veridic evenimentele, analizând complet situațiile și problemele, dând glas diverselor opinii. Criteriile supreme ale adevărului și dreptății, în exercitarea matură a libertății și a responsabilității, constituie orizontul în care se situează o autentică deontologie în utilizarea puternicelor mijloace de comunicare socială moderne.

II. Discernământ evanghelic și angajare misionară

4. Și lumea mijloacelor de comunicare în masă are nevoie de mântuirea lui Cristos. Pentru a analiza cu ochii credinței procesele și valoarea comunicațiilor sociale, poate fi de un real ajutor aprofundarea Sfintei Scripturi, care se prezintă ca un „mare codice” de comunicare a unui mesaj nu efemer și ocazional, ci fundamental, datorită valenței sale mântuitoare.

Istoria mântuirii relatează și documentează comunicarea lui Dumnezeu cu omul, comunicare care utilizează toate formele și căile de a comunica. Ființa umană a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pentru a primi revelația divină și pentru a intra într-un dialog de iubire cu el. Din cauza păcatului, această capacitate de dialog la nivel atât personal, cât și social s-a alterat, iar oamenii au trăit și continuă să trăiască amara experiență a neînțelegerii și a îndepărtării. Dumnezeu însă nu i-a abandonat și l-a trimis pe însuși Fiul său (cf. Mc 12,1-11). În Cuvântul făcut trup, comunicarea însăși capătă cea mai profundă dimensiune mântuitoare a sa: în acest fel i se oferă omului, în Duhul Sfânt, capacitatea de a primi mântuirea și de a o vesti și mărturisi fraților săi.

5. Comunicarea dintre Dumnezeu și omenire a ajuns, așadar, la desăvârșire în Cuvântul făcut trup. Actul de iubire prin care Dumnezeu se revelează, împreună cu răspunsul de credință dat de către omenire, generează un dialog fecund. Tocmai de aceea, însușindu-ne, într-un anumit fel, cererea discipolilor – „învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1) -, îi putem cere Domnului să ne îndrume în a înțelege cum să comunicăm cu Dumnezeu și cu oamenii prin intermediul minunatelor mijloace de comunicare socială. Puse din nou în orizontul unei astfel de comunicări ultime și definitive, mass-media se dovedesc a fi o oportunitate providențială pentru a ajunge la oameni oriunde, depășind barierele de timp, spațiu și limbă, formulând în modalitățile cele mai diverse conținutul credinței și oferind oricărei persoane care caută puncte de reper sigure, care permit intrarea în dialog cu misterul lui Dumnezeu revelat pe deplin în Cristos Isus.

Cuvântul întrupat ne-a lăsat exemplu despre cum să comunicăm cu Tatăl și cu oamenii, fie prin modul în care trăia momentele de tăcere și de reculegere, fie când predica în orice loc și în orice mod posibil. El explică Scripturile, se exprimă în parabole, dialoghează în intimitatea caselor, vorbește în piețe, de-a lungul străzilor, pe malurile lacului, pe culmile munților. Întâlnirea personală cu el nu lasă pe nimeni indiferent, ba, dimpotrivă, îndeamnă la a-l imita: „Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneți la lumină și ceea ce vă spun la ureche predicați de pe acoperișuri” (Mt 10,27).

Există apoi un moment culminant în care comunicarea devine comuniune deplină: întâlnirea euharistică. Recunoscându-l pe Isus în „frângerea pâinii” (cf. Lc 24,30-31), credincioșii se simt îndemnați să vestească moartea și învierea lui și să devină mărturisitori curajoși și bucuroși ai împărăției sale (cf. Lc 24,35).

6. Prin răscumpărare, capacitatea de a comunica a credincioșilor este vindecată și reînnoită. Întâlnirea cu Cristos îi transformă în creaturi noi, le permite să facă parte din acel popor pe care el, murind pe cruce, l-a răscumpărat cu sângele său, și îi introduce în viața intimă a Preasfintei Treimi, care este comunicare continuă și circulară a iubirii perfecte și infinite dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Comunicarea impregnează dimensiunile esențiale ale Bisericii, chemată să vestească tuturor vestea plină de bucurie a mântuirii. De aceea, ea profită de oportunitățile oferite de mijloacele de comunicare socială ca itinerare dăruite în mod providențial de către Dumnezeu în zilele noastre pentru a spori comuniunea și pentru a face proclamarea mai incisivă[3]. Mass-media permit manifestarea caracterului universal al poporului lui Dumnezeu, favorizând un schimb mai intens și imediat între Bisericile locale, sporind cunoașterea reciprocă și colaborarea.

Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru prezența acestor mijloace puternice care, dacă sunt utilizate de către credincioși cu înțelepciunea credinței și cu docilitate față de lumina Duhului Sfânt, pot contribui la facilitarea răspândirii evangheliei și la a face mai eficace legăturile de comuniune dintre comunitățile ecleziale.

III. Schimbare de mentalitate și reînnoire pastorală

7. În mijloacele de comunicare Biserica află un sprijin prețios pentru răspândirea evangheliei și a valorilor religioase, pentru promovarea dialogului și a cooperării ecumenice și interreligioase, precum și pentru a apăra acele principii solide care sunt indispensabile pentru zidirea unei societăți care să respecte demnitatea persoanei umane și să fie atentă la binele comun. Ea le utilizează bucuroasă pentru a furniza informații despre ea însăși și pentru a lărgi granițele evanghelizării, catehezei și formării, și consideră utilizarea lor ca un răspuns la porunca Domnului: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).

Această misiune, desigur, nu este ușoară în această epocă a noastră, în care se răspândește convingerea că timpul certitudinilor a trecut în mod iremediabil: pentru mulți, omul ar trebui să învețe să trăiască într-un orizont al lipsei totale a sensului, al temporarului și al efemerului[4]. În acest context, mijloacele de comunicare pot fi utilizate „atât pentru a proclama evanghelia, cât și pentru a o îndepărta de inima omului”[5]. Acest lucru reprezintă o provocare serioasă pentru credincioși, mai ales pentru părinți, familii și pentru cei care sunt responsabili pentru formarea copiilor și a tinerilor. Trebuie încurajate, cu prudență și înțelepciune pastorală, acele persoane din comunitățile ecleziale care au daruri deosebite pentru a lucra în lumea mijloacelor de comunicare în masă, ca să devină profesioniști capabili să dialogheze cu vastul univers mediatic.

8. Valorificarea mijloacelor de comunicare în masă nu le revine însă doar „profesioniștilor” din acest sector, ci întregii comunități ecleziale. Dacă, așa cum s-a arătat deja, comunicațiile sociale interesează diverse sectoare ale exprimării credinței, creștinii trebuie să țină cont de cultura mediatică în care trăiesc: de la liturgie, expresia deplină și fundamentală a comunicării cu Dumnezeu și cu ceilalți, la cateheza care nu poate să facă abstracție de faptul că se adresează unor persoane influențate de limbajele și cultura contemporane.

Fenomenul actual al comunicațiilor sociale îndeamnă Biserica la un fel de revizuire pastorală și culturală, astfel încât să fie în măsură să facă față în mod adecvat schimbărilor epocii în care trăim. Păstorii sunt aceia care trebuie să devină, în primul rând, interpreți ai acestei exigențe: într-adevăr, este important să se preocupe ca vestirea evangheliei să aibă loc în mod incisiv, care să stimuleze ascultarea și să favorizeze primirea ei[6]. O responsabilitate deosebită, în acest sector, aparține persoanelor consacrate care, prin propria carismă instituțională, sunt orientate spre implicarea în domeniul comunicațiilor sociale. Formate spiritual și profesional, ele „vor avea la inimă participarea, în funcție de necesitățile pastorației, la formarea religioasă a responsabililor și agenților de comunicații sociale publice sau particulare atât pentru a limita răul produs de folosirea greșită a mass-media, cât și pentru a promova o mai bună calitate a emisiunilor, al căror conținut va respecta legea morală și va fi bogat în valori umane și creștine”[7].

9. Tocmai având în vedere importanța mijloacelor de comunicare în masă, acum 15 ani consideram că este inoportun ca mass-media să fie lăsate la inițiativa unor indivizi sau a unor grupuri mici și sugeram să fie integrate în mod categoric în programele pastorale[8]. Noile tehnologii, în particular, creează oportunități în plus pentru o comunicare înțeleasă ca slujire adusă conducerii pastorale și organizării multiplelor îndatoriri ale comunității creștine. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care internetul nu furnizează doar resurse pentru o mai bogată informare, ci și obișnuiește persoanele cu o comunicare interactivă[9]. Mulți creștini utilizează deja în mod creativ acest nou instrument, explorând potențialul lui în evanghelizare, în educație, în comunicarea internă, în administrare și în conducere. Alături de internet, trebuie însă utilizate și alte noi mijloace și trebuie descoperite toate utilizările posibile ale mijloacelor tradiționale. Cotidienele și ziarele, feluritele publicații, canalele de televiziune și stațiile radio catolice rămân foarte utile într-o panoramă completă a comunicațiilor ecleziale.

În timp ce conținutul trebuie, desigur, adaptat la necesitățile diferitelor grupuri, scopul lui trebuie să fie întotdeauna acela de a face persoanele conștiente de dimensiunea etică și morală a informației[10]. În același timp, este important să se garanteze formarea profesioniștilor din comunicații și grija pastorală față de aceștia. Adesea, acești bărbați și femei se găsesc în fața unor presiuni deosebite și a unor dileme etice care apar în munca lor de zi cu zi; mulți dintre ei „sunt în mod sincer doritori să știe și să practice ceea ce este drept în domeniul etic și moral” și așteaptă de la Biserică îndrumare și sprijin[11].

IV. Mass-media, răscruce a marilor probleme sociale

10. În lumina mesajului mântuirii încredințat ei de Domnul, Biserica este și învățătoare a omenirii și simte că are obligația să își ofere propria contribuție pentru o mai bună înțelegere a perspectivelor și responsabilităților legate de actualele progrese ale comunicațiilor sociale. Tocmai pentru că influențează conștiințele persoanelor, le formează mentalitatea și determină viziunea lor asupra lucrurilor, este necesar să se sublinieze puternic și cu claritate faptul că mijloacele de comunicare socială constituie un patrimoniu care trebuie protejat și promovat. Este necesar ca și comunicațiile sociale să intre într-un cadru al drepturilor și îndatoririlor structurate în mod organic, atât din punctul de vedere al formării și al responsabilităților etice, cât și al referinței la legi și la competențele instituționale.

Dezvoltarea pozitivă a mass-media în slujba binelui comun este o responsabilitate a tuturor și a fiecăruia în parte[12]. Datorită legăturilor puternice pe care mijloacele de comunicare în masă le au cu economia, politica și cultura, este necesar un sistem de gestionare care să fie în măsură să protejeze caracterul central al persoanei umane și demnitatea acesteia, primatul familiei, celula fundamentală a societății, și un raport corect dintre diverșii subiecți.

11. Se impun câteva alegeri care să conducă la trei opțiuni fundamentale: formarea, participarea, dialogul.

În primul rând este necesară o vastă operă formativă pentru a face astfel încât mass-media să fie cunoscute și utilizate în mod conștient și adecvat. Noile limbaje introduse de ele modifică procesele de învățare și calitatea relațiilor umane, motiv pentru care, fără o formare corespunzătoare, apare riscul ca acestea, în loc să fie în slujba persoanelor, să ajungă să le instrumentalizeze și să le condiționeze puternic. Acest lucru este valabil, în mod special, pentru tineri, care manifestă o înclinație naturală pentru inovațiile tehnologice, și tocmai de aceea au și mai multă nevoie să fie educați la o utilizare responsabilă și critică a mass-media.

În al doilea rând, doresc să atrag atenția asupra accesului la mass-media și asupra participării coresponsabile la gestionarea lor. Dacă mijloacele de comunicare sunt un bun destinat întregii omeniri, trebuie găsite forme tot mai actualizate pentru a face posibilă o amplă participare la gestionarea lor și prin măsuri legislative oportune. Este necesar să fie promovată cultura coresponsabilității.

În sfârșit, nu trebuie uitat marele potențial pe care mass-media îl au în favorizarea dialogului, devenind vehicule de cunoaștere reciprocă, de solidaritate și de pace. Ele constituie o resursă pozitivă puternică, dacă sunt puse în slujba înțelegerii dintre popoare; o „armă” distrugătoare, dacă sunt utilizate pentru a alimenta nedreptățile și conflictele. În mod profetic, veneratul meu predecesor, fericitul Ioan al XXIII-lea, în enciclica Pacem in terris, atrăsese deja atenția omenirii asupra unor potențiale riscuri de acest fel[13].

12. Un mare interes trezește reflecția asupra rolului „opiniei publice în Biserică” și a rolului „Bisericii în opinia publică”. Întâlnindu-se cu editorii periodicelor catolice, venerabilul meu predecesor, Pius al XII-lea, a afirmat că ar lipsi ceva din viața Bisericii, dacă nu ar exista opinia publică. Același concept a fost subliniat în alte circumstanțe[14], iar în Codul de drept canonic este recunoscut, în anumite condiții, dreptul la exprimarea opiniei proprii[15]. Dacă este adevărat că adevărurile de credință nu sunt deschise pentru interpretări arbitrare și că respectarea drepturilor celorlalți creează limitări intrinsece pentru exprimarea opiniilor proprii, nu este mai puțin adevărat că în alte sectoare există printre catolici un spațiu larg pentru schimbul de opinii, într-un dialog care respectă dreptatea și prudența.

Atât comunicarea în sânul comunității ecleziastice, cât și cea a Bisericii cu lumea cer transparență și un mod nou de a aborda problemele legate de universul mass-media. O astfel de comunicare trebuie să tindă spre un dialog constructiv pentru a promova în comunitatea creștină o opinie publică informată în mod corect și capabilă de discernământ. Biserica are nevoie și are dreptul să facă cunoscute propriile activități, asemenea altor instituții și grupuri, dar, în același timp, atunci când este necesar, trebuie să poată garanta o rezervă cuvenită, fără ca acest lucru să prejudicieze o comunicare punctuală și suficientă asupra evenimentelor ecleziale. Acesta este unul dintre sectoarele unde este nevoie cel mai mult de colaborarea dintre credincioșii laici și păstori, dat fiind faptul că, așa cum subliniază în mod oportun Conciliul, „de la aceste relații familiare dintre laici și păstori e de așteptat mult bine pentru Biserică. Într-adevăr, în laici se întărește astfel simțul responsabilității proprii, li se încurajează elanul, iar forțele lor sunt mai ușor asociate la lucrarea păstorilor. Aceștia, la rândul lor, ajutați de experiența laicilor, pot judeca mai clar și mai corect atât în cele spirituale, cât și în cele pământești, astfel încât întreaga Biserică, susținută de toți membrii săi, să își poată împlini mai eficient misiunea pentru viața lumii”[16].

V. A comunica cu puterea Duhului Sfânt

13. Pentru credincioși și pentru persoanele de bunăvoință, marea provocare din timpul nostru este promovarea unei comunicări adevărate și libere, care să contribuie la consolidarea progresului integral al lumii. Tuturor li se cere să știe să cultive un discernământ atent și o vigilență constantă, dezvoltând o capacitate critică sănătoasă în fața forței persuasive a mijloacelor de comunicare.

Și în acest sector, cei care cred în Cristos știu că pot să conteze pe ajutorul Duhului Sfânt. Un ajutor și mai necesar, dacă se ia în considerație cât de mult pot fi amplificate dificultățile intrinsece comunicării din cauza ideologiilor, a dorinței de câștig și de putere, a rivalităților și a conflictelor dintre indivizi și grupuri, precum și a fragilității umane și a răutăților sociale. Tehnologiile moderne fac să crească în mod impresionant viteza, cantitatea și gradul de accesibilitate al comunicării, dar nu favorizează și acel schimb fragil de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, care trebuie să caracterizeze fiecare comunicare pusă în slujba solidarității și a iubirii.

În istoria mântuirii, Cristos ni s-a prezentat drept „comunicator” al Tatălui: „Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr 1,2). El, Cuvântul veșnic făcut trup, comunicându-se pe sine, arată întotdeauna respect față de cei care îl ascultă, ne învață înțelegerea situațiilor și nevoilor celorlalți, îndeamnă la compasiune față de suferințele lor și la hotărârea fermă de a le spune ceea ce au nevoie să audă, fără a impune ceva și fără compromisuri, înșelăciune ori manipulare. Isus învață că, de fapt, comunicarea este un act moral: „Omul bun scoate lucruri bune din tezaurul său bun, iar omul rău scoate lucruri rele din tezaurul său rău. Vă spun, așadar, în ziua judecății oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus. Căci după cuvintele tale vei fi îndreptățit și după cuvintele tale vei fi condamnat” (Mt 12,35-37).

14. Apostolul Paul are un mesaj clar pentru cei care lucrează în comunicațiile sociale – oameni politici, profesioniști în comunicare, spectatori: „Îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul pentru că suntem mădulare unii altora […] Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificare, așa cum trebuie, ca să dea har celor ce ascultă” (Ef 4,25.29).

Operatorilor din sectorul comunicațiilor și, mai ales, credincioșilor care lucrează în acest important sector al societății le fac invitația pe care am lansat-o lumii întregi încă de la începutul ministerului meu de păstor al Bisericii Universale: „Nu vă temeți!”

Nu vă temeți de noile tehnologii! Ele sunt „dintre minunatele lucruri” – inter mirifica – pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziție pentru a descoperi, pentru a utiliza, pentru a face cunoscut adevărul, chiar și adevărul asupra demnității noastre și asupra destinului nostru de fii ai săi, moștenitori ai împărăției sale veșnice.

Nu vă temeți de împotrivirea lumii! Isus ne-a asigurat: „Eu am învins lumea!” (In 16,33).

Nu vă temeți nici de slăbiciunea și de lipsa voastră de pregătire! Dumnezeiescul Învățător a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Comunicați mesajul de speranță, de har și de iubire al lui Cristos, păstrând mereu vie, în această lume care trece, perspectiva eternă a cerului, perspectivă pe care nici un mijloc de comunicare nu o va putea transmite în mod direct: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).

Mariei, care ni l-a dăruit pe Cuvântul vieții și care a păstrat în inima ei cuvintele lui inefabile, îi încredințez drumul Bisericii în lumea de astăzi. Sfânta Fecioară să ne ajute să comunicăm prin orice mijloc frumusețea și bucuria vieții în Cristos, Mântuitorul nostru.

Tuturor, binecuvântarea mea!

Vatican, 24 ianuarie 2005, sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, patronul jurnaliștilor

Ioan Paul al II-lea

Note
[1] Decretul Inter mirifica, 1.
[2] Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975): AAS 68 (1976), 35.
[3] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 18-24: AAS 81 (1989), 421-435; cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 10: AAS 84 (1992), 454-455.
[4] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Fides et ratio (14 septembrie 1998), 91: AAS 91 (1999), 76-77.
[5] Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 4: AAS 84 (1992), 450.
[6] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores gregis, 30: Osservatore romano, 17 octombrie 2003, pag. 6.
[7] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 99: AAS 88 (1996), 476.
[8] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 37: AAS 83 (1991), 282-286.
[9] Cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Biserica și internetul (22 februarie 2002), 6.
[10] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Inter mirifica, 15-16; Comisia Pontificală pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală Communio et progressio (23 mai 1971), 107: AAS 63 (1971), 631-632; Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 18: AAS 84 (1992), 460.
[11] Cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 19: AAS 84 (1992), 460.
[12] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2494.
[13] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj cu ocazia Celei de-a XXXVII-a Zile Mondiale a Comunicațiilor Sociale (24 ianuarie 2003): Osservatore romano, 25 ianuarie 2003, pag. 6.
[14] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Lumen gentium, 37; Comisia Pontificală pentru Comunicații Sociale, Instrucțiunea pastorală Communio et progressio (23 mai 1971),114-117: AAS 63 (1971), 634-635.
[15] Can. 212, ?3: “În funcție de știința, competența și prestigiul de care se bucură, ei au dreptul, ba chiar uneori datoria, de a manifesta păstorilor sacri opinia personală cu privire la binele Bisericii și de a o aduce la cunoștința altor credincioși, rămânând neatinse integritatea credinței și a moralei și respectul față de păstori și ținându-se seama de utilitatea comună și de demnitatea persoanelor”; cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 15, par. 3.
[16] Conciliul Ecumenic Vatican II, Lumen gentium, 37.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 24.01.2005
Publicarea pe acest sit: 20.07.2005
Etichete: ,

Lasă un răspuns