Demnitatea persoanei în vârstă şi misiunea sa în Biserică şi în lume

CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU LAICI

Demnitatea persoanei în vârstă și misiunea sa în Biserică și în lume

INTRODUCERE

Cuceririle științei și, în consecință, progresele medicinei au contribuit într-o manieră decisivă, în ultimele decenii, la prelungirea duratei medii a vieții umane. Expresia „vârsta a treia” cuprinde deja o parte considerabilă din populația mondială: persoane care ies din circuitul productiv, având încă mari resurse și capacități de participare la binele comun. Acestui dens șir de „young old” („bătrâni tineri”, cum îi definesc noile categorii ale bătrâneții fixate de demografi, care includ pe cei de la 65 la 75 de ani) i se adaugă cel al „oldest old” („bătrânii mai bătrâni”, care trec peste vârsta de 75 de ani), o a patra vârstă, al cărei șir devine din ce în ce mai consistent[1].

Pe de o parte, prelungirea duratei medii de viață, iar pe de altă parte scăderea uneori dramatică a natalității[2], a dat naștere unei tranziții demografice fără precedent, care vede literalmente ruinată piramida vârstei așa cum se prezenta ea nu cu mai mult de cincizeci de ani în urmă: în creștere constantă numărul persoanelor în vârstă, în scădere constantă numărul persoanelor tinere. Început în cursul anilor șaizeci în țările din emisfera de nord, fenomenul atinge actualmente și țările din emisfera de sud, în care procesul de îmbătrânire este încă și mai rapid.

Acest fel de „revoluție tăcută”, care se potrivește oriunde, în afară de datele demografice, ridică probleme de ordin social, economic, cultural, psihologic și spiritual, a căror însemnătate constituie de la un timp încoace obiectul unei atenții speciale din partea comunității internaționale. Deja în anul 1982 – în timpul Adunării mondiale privind problemele îmbătrânirii populației, convocată de Națiunile Unite și care s-a desfășurat la Viena, în Austria, între 26 iulie și 6 august – a fost elaborat un Plan internațional de acțiune, care rămâne până astăzi un punct de referință la nivel mondial. Studii ulterioare au condus apoi la definirea celor optsprezece Principii ale Națiunilor Unite pentru persoanele în vârstă (regrupate în cinci cuvinte: independență, participare, îngrijire, realizare personală, demnitate)[3] și la hotărârea de a dedica persoanelor în vârstă o zi mondială, a cărei dată este fixată la 1 octombrie a fiecărui an.

Rezoluția ONU de a declara anul 1999 drept Anul Internațional al Persoanelor în Vârstă, precum și însăși alegerea temei „Spre o societate pentru toate vârstele”, confirmă acest interes. „O societate pentru toate vârstele – a afirmat secretarul general Kofi Annan în mesajul său pentru Ziua Mondială a Persoanelor în Vârstă din 1998 – este o societate care, departe de a-i caricaturiza pe cei bătrâni ca infirmi și pensionari, îi consideră dimpotrivă acționari și beneficiari ai dezvoltării”. Deci o societate multigenerațională, angajată în crearea de condiții de viață apte să favorizeze realizarea marelui potențial al vârstei a treia.

Sfântul Scaun – care apreciază intenția de a pune bazele unei organizații sociale inspirată din solidaritate, în care fiecare generație să-și aducă propria contribuție în unire cu celelalte – dorește să colaboreze la Anul Internațional al Persoanelor în Vârstă, făcând să se audă glasul Bisericii în domeniul reflecției ca și în cel al alegerilor operative.

Atenționând asupra respectului față de demnitatea și drepturile fundamentale ale persoanei în vârstă, și în convingerea că bătrânii au încă multe de spus și pot să dea încă mult vieții societății, ea dorește ca această problemă să fie abordată cu un simțământ viu de responsabilitate din partea tuturor: indivizi, familii, asociații, guverne și organizații internaționale, conform competențelor și datoriilor fiecăruia și în conformitate cu principiul foarte important al subsidiarității. De fapt, numai așa se va putea urmări scopul de a garanta persoanei în vârstă condiții de viață din ce în ce mai umane și de a da valoare rolului său de neînlocuit într-o societate în continuă și rapidă schimbare economică și culturală. Numai așa se vor putea întreprinde în mod organic inițiative îndreptate spre a avea incidență asupra mecanismelor socio-economico-educative, pentru a deveni accesibile tuturor cetățenilor, fără discriminări, resursele necesare pentru satisfacerea nevoilor vechi și noi, pentru a asigura apărarea efectivă a drepturilor, pentru a restitui rațiunile de încredere și de speranță, de participare activă, de apartenență a aceluia care a fost îndepărtat din circuitele conviețuirii umane.

Atenția și angajarea Bisericii în favoarea celor în vârstă nu datează de astăzi. Ele au fost destinate de misiunea și de grija ei pastorală de-a lungul secolelor și în cele mai variate circumstanțe. „Caritasul” creștin a luat în considerație nevoile lor, trezind cele mai diferite opere de slujire a celor în vârstă, mai ales grație inițiativei și grijii congregațiilor religioase și a asociațiilor laice. Iar magisteriul bisericesc, departe de a considera această chestiune ca o pură problemă de asistență și binefacere, a repetat mereu importanța primară a valorificării persoanelor de orice vârstă, atenționându-i pe toți să procedeze în așa fel încât, bogăția umană și spirituală, resursele de experiență și de chibzuință acumulate în decursul vieții întregi, să nu fie risipite. Drept confirmare a toate acestea, adresându-se la circa opt mii de bătrâni primiți în audiență în data de 23 martie 1984, Ioan Paul al II-lea spunea: „Nu vă lăsați surprinși de ispita solitudinii interioare. În ciuda complexității problemelor voastre […], a puterilor care se ofilesc pe zi ce trece și cu toată lipsa de organizații sociale, a întârzierilor legislației oficiale, cu toată lipsa de înțelegere din partea unei societăți egoiste, voi nu sunteți și nici nu trebuie să vă simțiți la marginea vieții Bisericii, elemente pasive ale unei lumi în exces de mișcare, ci subiecți activi ai unei perioade fecunde din punct de vedere uman și spiritual a existenței umane. Aveți încă o misiune de îndeplinit, o contribuție de dat”[4].

Situația actuală – sub multe aspecte inedită – interpelează totuși Biserica să purceadă la o revizuire a pastoralei celei de-a treia și a patra vârste. De fapt, căutarea de forme și metode noi, mai corespunzătoare nevoilor și așteptărilor lor spirituale, precum și elaborarea de parcursuri pastorale fundamentate în terenul apărării vieții, a semnificației sale și a destinului său, par să fie o condiție de care nu se poate face abstracție, pentru a-i determina pe cei în vârstă să-și aducă aportul lor la misiunea Bisericii și pentru a-i ajuta să tragă un însemnat folos spiritual din participarea lor activă la viața comunității ecleziale.

În linii mari, acesta este contextul în cadrul căruia se plasează prezentul document al Consiliului Pontifical pentru Laici. La elaborarea lui a contribuit un grup de muncă alcătuit din reprezentanții Secretariatului de Stat și ai diferitelor dicasterii ale Curiei Romane, în afară de responsabilii cu realitățile ecleziale (mișcări, asociații, congregații religioase) cu o îndelungă experiență în lumea vârstei a treia. Punându-l la dispoziția conferințelor episcopale, episcopilor și preoților, călugărilor și călugărițelor, mișcărilor și asociațiilor, tinerilor, adulților și bătrânilor înșiși, Consiliul Pontifical pentru Laici – desemnat ca „punct focal” al coordonării activităților Sfântului Scaun pentru Anul Internațional al Persoanelor în Vârstă – nutrește încrederea că el va sluji drept imbold spre reflecție și spre angajarea fiecăruia.

I. SENSUL ȘI VALOAREA BĂTRÂNEȚII

Așteptările unei longevități trăite în condiții de sănătate mai bune față de trecut, perspectiva de a putea cultiva interese legate de un mai înalt grad de instruire a persoanelor, faptul ca bătrânețea să nu mai fie totdeauna sinonimă cu dependența și ca, prin urmare, să nu meargă totdeauna împreună cu pierderea calității vieții, nu par să fie suficiente pentru a conduce spre acceptarea unei perioade de existență, în care mulți dintre contemporanii noștri văd exclusiv o inevitabilă și apăsătoare fatalitate.

De fapt, astăzi este foarte răspândită imaginea vârstei a treia, ca o fază de declin în care insuficiența umană și socială este considerată drept ceva scontat. Însă acesta este un stereotip care nu dă dreptate unei condiții care în realitatea faptelor este mult mai diversificată, pentru că cei bătrâni nu sunt un grup uman omogen, iar bătrânețea este trăită în moduri foarte diferite. Există o categorie de persoane care – capabile să culeagă semnificația pe care ea o are în arcul existenței umane – o trăiesc nu numai cu seninătate și demnitate, dar și ca pe o perioadă a vieții care oferă noi posibilități de creștere și de angajare. Și există o altă categorie – în zilele noastre chiar foarte numeroasă – pentru care bătrânețea este un adevărat traumatism. Este vorba de persoane care în fața îmbătrânirii iau atitudini care merg de la resemnarea pasivă la revoltă și la refuz disperat. Persoane care, închizându-se în ele însele și plasându-se ele însele la marginile vieții, inoculează procesul propriei degradări fizice și mentale.

Prin urmare, se poate afirma că înfățișările vârstei a treia și a patra sunt tot atâtea câți bătrâni sunt, și că fiecare persoană își pregătește modul de a-și trăi propria bătrânețe pe parcursul întregii vieți. În acest sens, bătrânețea crește împreună cu noi. Iar calitatea bătrâneții noastre va depinde mai ales de capacitatea noastră de a-i culege sensul și valoarea atât pe planul pur uman cât și pe planul credinței. De aceea, trebuie să plasăm bătrânețea într-un plan exact cu al lui Dumnezeu care este iubire, trăind-o ca pe o etapă a drumului prin care Cristos ne conduce spre casa Tatălui (cf. In 14,2). Numai în lumina credinței, întăriți de speranța care nu deziluzionează (cf. Rom 5,5), vom fi de fapt capabili să o trăim ca dar și ca misiune, într-o manieră cu adevărat creștină. Este secretul tinereții spiritului, care se poate cultiva în ciuda trecerii anilor. Linda, o femeie care a trăit 106 ani, ne-a lăsat o foarte frumoasă mărturie în acest sens. Cu ocazia aniversarului celui de-al 101-lea an al vieții sale, se destăinuia unei prietene: „Acum am 101 ani, dar știi că sunt tare. Fizicește simt ceva piedici, dar spiritualicește fac totul, nu mă las împiedicată de cele fizice, nu le ascult. Eu nu simt bătrânețea pentru că nu ascult de bătrânețea mea: ea înaintează de la sine, dar eu nu-i dau importanță. Singura modalitate pentru a o trăi bine este a o trăi în Dumnezeu”.

Așadar, corijarea actualei reprezentări negative a bătrâneții este o angajare culturală și educativă care revine tuturor generațiilor. Există o responsabilitate față de bătrânii de astăzi care trebuie ajutați să culeagă sensul vârstei lor, apreciindu-i resursele și învingând ispita refuzului, a autoizolării, a resemnării la un sentiment de inutilitate, a disperării. Și există o responsabilitate față de generațiile viitoare: aceea de a pregăti un context uman, social și spiritual în care fiecare persoană să poată trăi cu demnitate și din plin această etapă a vieții.

În mesajul său către adunarea mondială privind problemele îmbătrânirii populației, Ioan Paul al II-lea afirma: „Viața este un dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor creați din iubire după chipul și asemănarea sa. Această înțelegere a sacrei demnități a persoanei umane conduce spre a acorda valoare tuturor etapelor vieții. Este o chestiune de coerență și de dreptate. De fapt este imposibil să se acorde cu adevărat valoare vieții unui bătrân dacă nu se acordă cu adevărat valoare vieții unui copil încă din momentul conceperii sale. Nimeni nu știe până unde s-ar putea ajunge dacă viața nu ar mai fi respectată ca un bun inalienabil și sfânt”[5].

Construirea prognozatei societăți multigeneraționale va rezista numai dacă va avea la bază respectul față de viață în toate fazele sale. Prezența multor bătrâni în lumea contemporană este un dar, o bogăție umană și spirituală nouă, un semn al timpurilor care, dacă este înțeles și primit pe deplin, îl poate ajuta pe omul de astăzi să-și regăsească sensul vieții, care merge mult dincolo de semnificațiile contingente care-i sunt atribuite de piață, de stat și de mentalitatea dominantă.

Contribuția experienței pe care-o pot aduce cei bătrâni la procesul de umanizare a societății și a culturii noastre este cât se poate de prețioasă și trebuie solicitată, valorificând ceea ce am putea defini carismele proprii ale bătrâneții:

Gratuitatea. Cultura dominantă măsoară valoarea acțiunilor noastre după parametrii unui eficientism care ignoră dimensiunea gratuității. Bătrânul, care trăiește timpul disponibilității, poate readuce în atenția unei societăți prea ocupate necesitatea de a dărâma digurile unei indiferențe care înjosește, descurajează și oprește fluxul impulsurilor altruiste.

Amintirea. Generațiile mai tinere pierd pe zi ce trece sensul istoriei și împreună cu el identitatea proprie. O societate care minimalizează sensul istoriei, eludează misiunea de formare a tinerilor. O societate care ignoră trecutul riscă să-i repete cu mai multă ușurință greșelile. Decăderea sensului istoric este imputabilă și unui sistem de viață care i-a îndepărtat și izolat pe bătrâni, împiedicând dialogul dintre generații.

Experiența. Astăzi trăim într-o lume în care răspunsurile științei și ale tehnicii par să fi înlocuit utilitatea experienței vieții acumulate de bătrâni în decursul întregii lor existențe. Acest fel de barieră culturală nu trebuie să descurajeze persoanele de vârsta a treia și a patra, pentru că ele au multe lucruri de spus tinerelor generații, multe lucruri de împărtășit cu ele.

Interdependența. Nimeni nu poate trăi singur, dar individualismul și tendința de a fi protagonist, care se răspândesc tot mai mult, ascund acest adevăr. Prin căutarea lor de companie, bătrânii contestă o societate în care cei mai slabi sunt adesea abandonați în voia soartei, atenționând asupra naturii sociale a omului și asupra necesității de a reînnoda rețeaua de raporturi interpersonale și sociale.

O viziune mai completă a vieții. Viața noastră este dominată de grabă, de agitație, și nu rareori de nevroze. Iar o viață distrată, uită de întrebările fundamentale despre vocație, demnitate, destinul omului. Vârsta a treia este și vârsta simplității, a contemplației. Valorile afective, morale și religioase trăite de cei în vârstă sunt o resursă indispensabilă pentru echilibrul societăților, familiilor, persoanelor. Ei se îndreaptă de la sensul de responsabilitate, la prietenie; de la lipsa căutării puterii, la prudența judecății, la răbdare, la înțelepciune; de la interiorizare la respectul față de creație, la edificarea păcii. Cel în vârstă culege foarte bine superioritatea faptului de „a fi” asupra lui „a face” și „a avea”.. Societățile umane vor fi mai bune dacă vor ști să beneficieze de carismele bătrâneții.

II. BĂTRÂNUL ÎN BIBLIE

Pentru a înțelege profund sensul și valoarea bătrâneții, trebuie să deschidem Biblia. De fapt, numai lumina Cuvântului lui Dumnezeu, ne face capabili să evaluăm deplina dimensiune spirituală, morală și teologică a acestei perioade a vieții. De aceea, drept imbold pentru reflecția asupra semnificației vârstei a treia și a patra, propunem în continuare câteva punctări biblice, însoțite de observații sau reflecții asupra provocărilor care le însoțesc în societatea contemporană.

Cinstește-l pe cel bătrân (Lev 19,32)

În Scripturi, stima față de cel bătrân se transformă în lege: „Înaintea celui cu părul alb, să te ridici, […] și să te temi de Dumnezeul tău” (ibid). Și de asemenea: „Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta” (Dt 5,16). Un foarte fin îndemn în favoarea părinților, mai ales la vârsta bătrâneții, se află în capitolul al treilea din Ben Sirah (vv 1-16), care se încheie cu o afirmație de o gravitate aparte: „Ca un hulitor este cele ce-și părăsește tatăl și blestemat de Domnul este cel ce mânie pe mama sa”. Trebuie să ne străduim să distrugem tendința, astăzi atât de răspândită, de a-i ignora pe cei bătrâni, sau de a-i marginaliza, și care „educă” noile generații la abandonare: tinerii, adulții și bătrânii au nevoie unii de alții.

Părinții noștri ne-au povestit despre lucrarea pe care ai săvârșit-o în zilele lor în timpurile de demult (Ps 43[44],2).

Istoriile patriarhilor sunt deosebit de elocvente în această privință. Când Moise a trăit experiența rugului arzând, Dumnezeu i s-a prezentat astfel: „Eu sunt Dumnezeul părinților tăi, Dumnezeul lui Avram, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3,6). Dumnezeu își leagă numele propriu de mai marii din vechime care reprezintă legitimitatea și garanția credinței lui Israel. Fiul, tânărul, îl întâlnește – ba chiar am putea spune că-l „primește” – pe Dumnezeu totdeauna și numai de la părinți, de la bătrâni. În pasajul citat mai sus, pentru fiecare patriarh revine expresia „Dumnezeul lui…”, pentru a arăta că fiecare dintre ei trăia experiența proprie cu Dumnezeu. Și această experiență care era testamentul bătrânilor, era și motivația tinereții lor interioare precum și a seninătății lor în fața morții. Paradoxal, bătrânul este acela care transmite ceea ce a primit, pentru a trasa prezentul: într-o lume care proslăvește o tinerețe veșnică, fără amintirea trecutului și fără viitor, acest lucru trebuie să ne determine să reflectăm.

Ei vor da rod și la bătrânețe (Ps 91[92],15)

Puterea lui Dumnezeu se poate revela și la vârsta înaintată, ba chiar și atunci când este marcată de limite și dificultăți. „Dumnezeu a ales ceea ce era slab în lume ca să-i facă de rușine pe cei puternici, Dumnezeu a ales ceea ce era de jos pe lume, și disprețuit, și cele ce nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt, ca nici o făptură să nu se mândrească înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1,27-28). Planul lui Dumnezeu de mântuire se actualizează și în fragilitatea trupurilor care nu mai sunt tinere, dar sunt slabe, sterile și neputincioase. Astfel, din sânul steril al Sarei și din trupul centenar al lui Avram, se naște poporul ales (cf. Rom 4,18-20). Și tocmai din sânul steril al Elisabetei și dintr-un bătrân plin de ani, Zaharia, se naște Ioan Botezătorul, precursorul lui Cristos. Chiar și atunci când viața sa capătă aspectul slăbiciunii, bătrânul are, prin urmare, motiv de a se considera instrument al istoriei mântuirii: „Cu belșug de zile îl voi sătura și-i voi arăta mântuirea mea” (Ps 90[91],16), promite Domnul.

Amintește-ți de creatorul tău în zilele tinereții tale, mai înainte să vină zilele triste și să se apropie anii despre care să trebuiască să spui: „N-am nici o plăcere de ei” (Qo 12,1).

Această referire biblică la bătrânețe uimește prin dezarmanta ei obiectivitate. În plus, așa cum amintește psalmistul, viața trece într-o suflare și nu totdeauna este ușoară și fără durere: „Anii vieții noastre sunt șaptezeci, pentru cei mai în putere optzeci, dar în marea lor parte sunt osteneală și amăgire, căci trec repede și noi ne ducem” (Ps 89[90],10). Cuvintele din cartea Ecleziastului – care face o lungă descriere, prin imagini simbolice, a decadenței fizice și a morții – scot în evidență un portret amar al bătrâneții. Aici Scriptura ne atenționează să nu ne facem iluzii despre o vârstă care rezervă neplăceri, probleme, suferințe. Și ne atrage atenția să privim la Dumnezeu pe parcursul întregii existențe, pentru că el este punctul de sosire spre care trebuie să ne îndreptăm mereu, dar mai ales în momentele de frică, momente care ne parvin dintr-o bătrânețe trăită ca un naufragiu.

Avram și-a dat duhul și a murit la adânci bătrâneți… sătul de zile, și s-a reunit cu strămoșii săi (Gen 25,7).

Acest pasaj biblic este de o mare actualitate. Lumea contemporană a pierdut adevărul despre semnificația și valoarea vieții umane, adevăr întipărit de Dumnezeu încă de la început în conștiința omului, și o dată cu el sensul deplin al bătrâneții și al morții. Astăzi, moartea și-a pierdut caracterul ei sacru, semnificația ei de împlinire. A devenit un „tabu”, se face totul pentru a trece neobservată, pentru a nu tulbura. Chiar și scenariul său s-a schimbat: mai ales dacă este vorba despre bătrâni, ei mor din ce în ce mai puțini acasă și mai totdeauna la spital sau într-un azil, separați de propria comunitate umană. Lipsesc, mai ales la orașe, momentele rituale ale zilelor de doliu, multe forme de pietate. Omul de astăzi, cvasianesteziat în fața reprezentărilor mediatice zilnice ale morții, face totul pentru a evita confruntarea cu o realitate care-i procură debusolare, neliniște, teamă. În consecință, inevitabil, în fața morții, este adesea singur. Dar Fiul lui Dumnezeu făcut om, pe cruce a inversat semnificația morții, deschizând larg credinciosului porțile speranței: „Eu sunt învierea și viața; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi, și tot cel care trăiește și crede în mine, nu va muri în veci” (In 11,25-26). În lumina acestor cuvinte, moartea – care nu mai este o condamnare, și nici concluzia irațională a vieții în neant – se revelează ca timpul speranței vii și sigure a întâlnirii față în față cu Domnul.

Învață-ne să socotim bine zilele noastre ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune (Ps 89[90],12).

Conform Bibliei, una dintre „carismele longevității” este înțelepciunea, dar înțelepciunea nu este o prerogativă automată a bătrâneții. Ea este un dar al lui Dumnezeu pe care bătrânul trebuie să-l primească și să și-l fixeze ca țintă, pentru a dobândi acea înțelepciune a inimii care-i permite „să-și socotească [propriile] zile”, adică să trăiască cu simț de responsabilitate timpul pe care Providența îl acordă fiecăruia. Miezul acestei înțelepciuni constă în descoperirea sensului cel mai profund al vieții umane și al destinului transcendent al persoanei în Dumnezeu. Și dacă aceasta este important pentru tânăr, este cu mult mai important pentru bătrânul chemat să-și orienteze viața proprie nepierzând niciodată din vedere „singurul lucru necesar” (cf. Lc 10,42).

La tine, Doamne, îmi aflu scăparea: să nu fiu rușinat în veac (Ps 70[71],1).

Acest psalm, care frapează prin frumusețea sa, este numai una din multele rugăciuni ale persoanelor în vârstă care se întâlnesc în Biblie și care dau mărturie despre sentimentele religioase ale sufletului în fața Domnului. Rugăciunea este calea maestră pentru înțelegerea vieții după duh, proprie persoanelor în vârstă. Rugăciunea este o slujire, este un minister pe care cei bătrâni îl pot îndeplini pentru binele întregii Biserici și al lumii. Chiar și bătrânii cei mai bolnavi sau cei constrânși la imobilitate se pot ruga. Rugăciunea este puterea lor, rugăciunea este viața lor. Prin rugăciune participă la durerile și bucuriile celorlalți, pot rupe cercul izolării, pot ieși din condiția lor de neputință. Problematica rugăciunii este o problematică centrală, care privește și chestiunea cum poate deveni contemplativ un bătrân. Un bătrân redus la sărăcie, în patul său, devine ca un monah, un eremit, și prin rugăciunea sa poate îmbrățișa lumea întreagă. Pare imposibil ca o persoană care și-a trăit toată viața în termeni de activitate, poate deveni contemplativă. Și totuși sunt momente ale vieții în care se dezvoltă deschideri, care sunt în beneficiul întregii comunități umane. Iar rugăciunea este deschiderea prin excelență, pentru că „nu există reînnoire, chiar socială, care să nu pornească de la contemplație. Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune introduce în cutele istoriei o putere […] care atinge inimile, le determină spre convertire și reînnoire, și tocmai prin aceasta devine forță istorică puternică de transformare a structurilor sociale”[6].

III. PROBLEMELE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ: PROBLEMELE TUTUROR

Marginalizare

Dintre problemele pe care nu rareori le trăiesc bătrânii de astăzi, una – poate mai mult decât celelalte – atentează la demnitatea persoanei: marginalizarea. Dezvoltarea acestui fenomen, relativ recent, a găsit teren propice într-o societate care, tinzând numai spre eficiență și spre imaginea rafinată a unui om veșnic tânăr, îi exclude din propriile „circuite relaționale” pe cei care nu mai întrunesc aceste cerințe.

Eludarea cu dibăcie a responsabilităților instituționale și consecventele deficiențe sociale, sărăcia sau o drastică reducere a venitului și a resurselor economice apte să garanteze o viață demnă și posibilitatea de a se bucura de o îngrijire adecvată, îndepărtarea mai mult sau mai puțin progresivă a persoanei în vârstă din propriul ambient social și din familie, sunt factorii care-i plasează pe mulți bătrâni la marginile comunității umane și ale vieții civice.

Dimensiunea cea mai dramatică a acestei marginalizări este lipsa raporturilor umane, care fac persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, dar și a abandonării, a solitudinii, a izolării. În plus, împreună cu contactele interpersonale și sociale care scad, încep să lipsească și stimulentele, informațiile, instrumentele culturale. Cei în vârstă experimentând neputința de a-și schimba situația proprie pentru că li se face imposibilă participarea la procesele decizionale care-i privesc fie ca persoane dar și ca și cetățeni, sfârșesc prin a pierde sensul de apartenență la comunitatea ai căror membri sunt și ei.

Această problemă îi privește pe toți, iar societatea, prin diferitele sale instanțe, este aceea care trebuie să intervină pentru a asigura o protecție efectivă, chiar juridică, a acestei pături deloc mică a populației care trăiește într-o situație critică socială, economică și informațională.

Asistență

Și astăzi, pentru a îngriji și asista bătrânii bolnavi, pe cei care nu se descurcă singuri, fără familie sau cu mijloace economice precare, se recurge – și încă din ce în ce mai mult – la sistemul asistenței instituționalizate. Dar institutul de binefacere se poate transforma într-un fel de separare a persoanei de contextul civil. Anumite alegeri socio-asistențiale și instituțiile care au izvorât de aici, lesne de înțeles într-un trecut cu context social și cultural diferit, sunt acum depășite și în contrast cu o nouă sensibilitate umană. O societate conștientă de propriile datorii față de generațiile mai în vârstă, care au contribuit la construirea prezentului său, trebuie să știe să creeze instituții și servicii adecvate. Acolo unde este posibil, trebuie să se garanteze persoanelor în vârstă posibilitatea de a rămâne în mediul lor grație intervențiilor de ajutor, cum ar fi asistența la domiciliu, day-hospital, centre de zi etc.

În acest context, nu este deloc nepotrivită o referire la reședințele pentru bătrâni. Pentru însuși faptul de a găzdui persoane care au trebuit să părăsească propria casă, ele trebuie îndemnate tot mai mult să respecte autonomia și personalitatea fiecăruia, să garanteze fiecăruia posibilitatea de a desfășura activități legate de propriile interese, să presteze toate îngrijirile recerute de vârsta care înaintează, acordând acestei primiri o dimensiune familiară cât mai mult posibilă.

Formare și ocupație

Mentalitatea de astăzi tinde să unească strâns formarea cu activitatea de muncă. Aici se află motivul lipsei de programe de formare pentru vârsta a treia. Într-o epocă în care „training-ul” și formarea permanentă sunt condiție indispensabilă pentru a fi în pas cu rapida evoluție a tehnologiilor și a scoate din aceasta beneficii și de ordin material, bătrânii – a căror știință nu mai poate fi plasată în piața muncii – se văd excluși din politica de educare permanentă, ceea ce deziluzionează cerința lor crescândă precum și așteptările lor în acest sens.

Separarea de lumea muncii și de tot ceea ce-i este corelat se face astăzi într-o manieră bruscă, puțin flexibilă, și numai foarte rar coincide cu timpurile și modalitățile alese de persoanele interesate. Dintre acestea multe, nu rareori pentru a compensa pensiile insuficiente dacă nu chiar inexistente, caută apoi zadarnic o ocupație. Trebuie satisfăcută această necesitate de siguranță oferind oportunități care, în acordarea posibilității bătrânilor de a face ceva, să le permită și să-și exprime propria creativitate și să dezvolte dimensiunea spirituală a vieții lor.

Pare de acum dovedit faptul că pensionarea obligatorie dă naștere unui proces de senilizare precoce, acolo unde desfășurarea unei activități după vârsta pensionării ar avea un efect benefic asupra calității înseși a vieții. Timpul liber de care dispun bătrânii este, prin urmare, prima resursă de luat în considerație pentru a le reda un rol activ, favorizându-le accesul la noile tehnologii, angajarea în munci utile din punct de vedere social, deschiderea spre experiențe de slujire și de voluntariat.

Participare

Este o realitate clară că, atunci când au posibilitatea, persoanele în vârstă participă activ la viața socială, atât pe plan civil, cât și pe cel cultural și asociativ. Aceasta o confirmă numeroasele posturi de responsabilitate ocupate de pensionari, de exemplu, în voluntariat, și deloc neglijabila lor pondere politică. Trebuie rectificate nedreptele reprezentări ale persoanei în vârstă, prejudecățile și devierile comportamentale care, în zilele noastre, i-au denaturat figura.

Persoanele în vârstă trebuie puse în condiția de a influența politicile care privesc viața lor, dar și cea a societății în general, și aceasta prin organizații de clasă și reprezentanțe politice și sindicale. Așadar, trebuie încurajată crearea de asociații ale persoanelor în vârstă și trebuie sprijinite cele deja existente care, cum preconiza Ioan Paul al II-lea, „trebuie să fie recunoscute de responsabilii societății ca expresie legitimă a glasului persoanelor în vârstă, și mai ales a bătrânilor cei mai dezmoșteniți”[7].

Pentru a stăvili cultura indiferenței, individualismul exasperat, competitivitatea și utilitarismul care amenință astăzi toate domeniile conviețuirii umane, și a îndepărta orice separare între generații, este nevoie să se dezvolte o nouă mentalitate, o nouă conduită, un nou mod de a fi, o nouă cultură. Este necesar să se urmărească o bunăstare și o dreptate socială care să nu piardă din vedere obiectivul centralității persoanei umane și a demnității sale.

IV. BISERICA ȘI PERSOANELE ÎN VÂRSTĂ

„Viața persoanelor în vârstă […] ajută să se facă lumină pe scara valorilor umane; ne ajută să vedem continuitatea generațiilor și dovedește în mod minunat interdependența poporului lui Dumnezeu”[8]. De fapt Biserica este locul în care diferitele generații sunt chemate să împărtășească planul de iubire al lui Dumnezeu printr-un raport de schimb reciproc de daruri cu care fiecare este îmbogățit prin harul Duhului Sfânt. Un schimb în care persoanele în vârstă poartă valori religioase și morale care reprezintă un bogat patrimoniu spiritual pentru viața comunităților creștine, a familiilor și a lumii.

Practica religioasă ocupă un loc important în viața persoanelor în vârstă. Vârsta a treia pare să favorizeze o deschidere specială spre transcendent. Drept confirmare ne sunt, printre altele, asidua și trăita lor participare la adunările liturgice; întoarcerile neașteptate ale multor bătrâni care se apropie de Biserică după lungi ani de îndepărtare; spațiul important rezervat rugăciunii, care reprezintă o contribuție prețioasă la capitalul spiritual de rugăciuni și jertfe din care Biserica scoate din belșug și care trebuie reevaluat în sânul comunităților bisericești și în familii.

Adesea trăită în mod simplu, dar pentru aceasta nu mai puțin profund, religiozitatea persoanelor în vârstă de ambele sexe – determinată și de mai marea sau mai mica intensitate cu care a fost trăită credința în precedentele etape ale vieții – este destul de diversificată.

Uneori, ea este caracterizată și de un anumit fatalism: atunci suferința, limitele, bolile, pierderile legate de această fază a vieții sunt văzute ca semne ale unui Dumnezeu nu prea binevoitor, dacă nu sunt chiar trăite ca niște pedepse ale lui Dumnezeu. Comunitatea bisericească are responsabilitatea de a purifica acest fatalism, ajutând la evoluția religiozității persoanei în vârstă și redându-i un orizont de speranță credinței sale.

În această acțiune, cateheza are rolul primar de a tempera imaginea unui Dumnezeu al fricii, călăuzindu-l pe bătrân spre descoperirea unui Dumnezeu al iubirii. Familiaritatea cu Scripturile, aprofundarea conținutului credinței noastre, meditarea morții și învierii lui Cristos, vor ajuta persoana în vârstă să depășească o concepție de strictă retribuire a raportului cu Dumnezeu, care nu are nimic de-a face cu iubirea sa de Tată. Participând la rugăciunea liturgică și sacramentală a comunității creștine și împărtășindu-i viața, persoana în vârstă va înțelege din ce în ce mai mult că Domnul nu este impasibil în fața durerii omului și nici față de efortul său truditor de a trăi.

Este datoria Bisericii de a anunța celor în vârstă vestea cea bună despre Isus care li se revelează lor așa cum s-a revelat lui Simeon și Ana, care îi mângâie prin prezența sa, care îi face să se bucure datorită împlinirii așteptărilor și promisiunilor pe care ei au știut să le mențină vii în inimă (cf. Lc 2,25-38).

Este datoria Bisericii să ofere celor în vârstă posibilitatea de a se întâlni cu Cristos, ajutându-i să redescopere semnificația Botezului lor, prin care au fost înmormântați împreună cu Cristos în moarte „pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin măreția Tatălui, tot așa [și ei să poată] să umble într-o viață nouă” (Rom 6,4) și să găsească în el sensul prezentului și al viitorului lor. De fapt speranța își înfige propriile rădăcini în credința în această prezentă a Duhului lui Dumnezeu, „cel care l-a înviat pe Cristos Isus din morți”, și va da viață și trupurilor noastre muritoare (cf. ibid. 8,11). Conștiința renașterii prin Botez face în așa fel încât să nu piară în inima persoanei în vârstă uimirea de copil în fața misterului iubirii lui Dumnezeu manifestată în creație și răscumpărare.

Este datoria Bisericii să conștientizeze persoanele în vârstă de datoria pe care și ei o au de a transmite lumii evanghelia lui Cristos, descoperind tuturor misterul prezenței sale continue în istorie. Și să-i facă conștienți de responsabilitatea care le revine din faptul că sunt martori privilegiați – pentru comunitatea umană și creștină – ai fidelității lui Dumnezeu, care-și ține totdeauna promisiunile făcute omului.

Pastorala evanghelizării sau reevanghelizarea persoanei în vârstă trebuie să tindă spre creșterea spiritualității proprii acestei vârste, adică spiritualitatea acelei continui renașteri pe care însuși Isus i-o arată bătrânului Nicodim, invitându-l să nu se lase oprimat de bătrânețea sa, ci să se deschidă la darul Duhului, pentru a renaște la o viață mereu nouă, plină de speranță, pentru că „Ce este născut din trup, trup este, iar ce este născut din Duh, duh este”(In 3,6).

Tuturor ucenicilor săi, în toate fazele vieții, Cristos le adresează chemarea la sfințenie: „Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48). De aceea, și persoanele în vârstă, în ciuda trecerii anilor care riscă să stingă elanurile și entuziasmele, trebuie să se simtă mai mult ca niciodată interpelate să se confrunte cu orizonturile fascinante ale sfințeniei creștine: creștinul nu trebuie să permită ca apatia și plictiseala să oprească înaintarea lui spirituală.

Această acțiune pastorală comportă necesitatea de a forma preoți, lucrători permanenți și voluntari – tineri, adulți, chiar persoane în vârstă – care, bogați în umanitate și spiritualitate, să aibă capacitatea de a se apropia de persoanele de vârsta a treia și a patra și a le ieși în întâmpinarea așteptărilor, adesea foarte individualizate, de ordin uman, social, cultural, spiritual.

De persoanele în vârstă și de exigențele lor spirituale trebuie să țină cont și diferitele sectoare ale pastoralei specializate: de la pastorala familiară – care nu poate trece cu vederea raportul lor cu familia, nu numai pe planul serviciilor, dar și pe cel al vieții religioase – la pastorala socială, la cea a personalului sanitar.

În acțiunea pastorală este apoi indispensabil aportul a chiar persoanelor în vârstă care, din bogăția lor de credință și de viață, pot scoate lucruri noi și lucruri vechi nu numai în avantajul propriu, dar și al întregii comunități. Departe de a fi subiecți pasivi ai grijii pastorale a Bisericii, persoanele în vârstă sunt apostoli de neînlocuit mai ales printre cei de aceeași vârstă cu ei, pentru că nimeni nu cunoaște mai bine ca ei problemele și sensibilitatea acestei faze a vieții umane. O importanță specială dobândește astăzi apostolatul bătrânilor printre bătrâni sub formă de mărturie de viață. În timpurile noastre, cum scria Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, omul „ascultă mai mult […] de martori decât de maeștri, sau, dacă-i ascultă pe maeștri, o fac pentru că sunt martori” (nr. 41). De aceea, nu este ceva secundar a ști să arăți concret că, atunci când este trăită în credință, această etapă a vieții are toată frumusețea semnificației profunde pe care ea o dobândește în arcul existenței umane. Și nu este secundar anunțul direct al cuvântului lui Dumnezeu de la bătrân la bătrân, și de la bătrân la generațiile fiilor și nepoților.

Prin cuvânt și rugăciune, dar și prin renunțările și suferințele pe care vârsta înaintată le poartă cu ea, persoanele în vârstă au fost totdeauna și sunt încă martori elocvenți și vestitori ai credinței în comunitățile creștine și în familii. Și uneori chiar în condiții de persecuție adevărată. Așa cum, de exemplu, a fost cazul în regimurile totalitare atee ale socialismului real din acest al douăzecilea secol. Cine nu a auzit vorbindu-se despre acele „babușke” rusoaice? Bunicile care, în timpul îndelungilor decenii în care orice exprimare a credinței echivala cu o activitate criminală, au fost capabile să mențină vie credința creștină transmițând-o generațiilor de nepoți. Tocmai datorită curajului lor, nu a dispărut complet credința în țările ex-comuniste, iar astăzi există un punct de sprijin, chiar dacă minim, pentru noua evanghelizare. Anul Persoanei în Vârstă oferă o ocazie prețioasă pentru a ne aminti de aceste extraordinare figuri de bătrâni – bărbați și femei – și de tăcuta pe cât de eroica lor mărturie. Nu numai Biserica, dar și civilizația umană le datorează foarte mult.

Un rol important în promovarea participării active a persoanelor în vârstă la opera de evanghelizare îl constituie astăzi cel al asociaților și mișcărilor bisericești, „unul dintre darurile Duhului [pentru Biserica] din timpul nostru”[9]. În diferitele asociații prezente în parohiile noastre, multe persoane în vârstă au găsit deja un teren destul de fertil pentru formarea lor, pentru angajamentul lor și pentru apostolatul lor, devenind adevărați protagoniști în cadrul comunității creștine. În lumea a treia nu lipsesc nici asociații, grupări și comunități care acționează în mod mai specific. Datorită carismelor lor, toate aceste realități crează ambiente de comuniune între diferitele generații și un climat spiritual care-i ajută pe cei bătrâni să-și mențină elanul și tinerețea spirituală.

V. ORIENTĂRI PENTRU O PASTORALĂ A PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ

Împărtășind „bucuriile și speranțele, tristețile și neliniștile oamenilor de astăzi”[10], Biserica, pe lângă faptul că se dăruiește cu o grijă maternă față de ei prin intervenții de asistență și caritative, cere persoanelor în vârstă să-și continue misiunea lor evanghelizatoare, nu numai posibilă și necesară și la această vârstă, dar tocmai de la această vârstă devenită oarecum specifică și originală.

În exortația apostolică postsinodală Christifideles laici, Ioan Paul al II-lea, adresându-se persoanelor în vârstă, scrie: „Încetarea […] activității profesionale și de lucru [deschide] un spațiu nou misiunii [voastre] apostolice. Este o misiune care trebuie asumată depășind cu hotărâre tentația de refugiere nostalgică într-un trecut care nu se mai întoarce sau de retragere de la un angajament prezent din cauza dificultăților întâlnite într-o lume de noutăți continue, conștientizând din ce în ce mai clar că rolul propriu în Biserică și în societate nu cunoaște […] opriri datorate vârstei, ci cunoaște numai moduri noi. […] Intrarea în vârsta a treia trebuie considerată un privilegiu: nu numai pentru că nu toți au fericirea să ajungă această țintă, dar și, și mai ales, pentru că aceasta este perioada posibilităților concrete de a examina mai bine trecutul, de a cunoaște și trăi mai profund misterul pascal, de a deveni exemplu în Biserică pentru tot poporul lui Dumnezeu” (nr. 48).

În ceea ce-o privește, comunitatea bisericească este chemată să răspundă la așteptările de participare ale persoanelor în vârstă, valorificând „darul” pe care ele îl reprezintă ca martori ai tradiției credinței (cf. Ps 44,2; Ex 12,26-27), maeștri de viață (cf. Sir 6,34; 8,11-12), lucrători ai carității. În consecință, trebuie să se simtă interpelată spre regândirea pastoralei vârstei a treia ca spațiu deschis acțiunii și colaborării lor.

Printre domeniile care se pretează cel mai bine pentru mărturia persoanelor în vârstă în Biserică, nu trebuie uitate:

Activitatea caritativă. O mare parte din persoanele în vârstă au suficiente energii fizice, mentale și spirituale pentru a-și angaja cu generozitate propriul timp liber și propriile înzestrări în acțiuni și programe de voluntariat.

Apostolatul. Persoanele în vârstă pot contribui foarte mult la vestirea evangheliei în calitate de cateheți și ca martori de viață creștină.

Liturgia. Multe persoane în vârstă contribuie deja eficient la îngrijirea lăcașurilor de cult. Dacă sunt formate în mod adecvat, persoanele vârstei a treia vor putea desfășura, în număr mai mare, rolul de diaconi permanenți, ministerul lectoratului și acolitatului sau se vor putea angaja în administrarea în mod extraordinar a Euharistiei, și în îndeplinirea misiunii de animatori ai liturgiei și vor putea fi fideli promotori ai formelor de pietate euharistică și ai devoțiunilor, mai ales cea mariană sau cele în cinstea sfinților.

Viața asociațiilor și a mișcărilor bisericești. În special după Conciliu s-a manifestat o mare deschidere a persoanelor în vârstă față de dimensiunea comunitară a vieții de credință. Dezvoltarea multor realități ecleziale – care reprezintă o mare îmbogățire pentru Biserică – este datorată și unei participări care integrează generațiile și manifestă bogăția și rodnicia diferitelor carisme ale Duhului.

Familia. Cei în vârstă reprezintă „amintirea istorică” a generațiilor mai tinere, sunt purtători de valori umane fundamentale. Acolo unde lipsește amintirea, lipsesc și rădăcinile și împreună cu ele capacitatea de a se proiecta cu speranță într-un viitor care să depășească hotarele timpului prezent. Familia – și, prin urmare, întreaga societate – vor beneficia de un real folos din reevaluarea rolului educativ al persoanei în vârstă.

Contemplarea și rugăciunea. Trebuie stimulate persoanele în vârstă să-și consacre anii care rămân ascunși în mintea lui Dumnezeu spre o nouă misiune luminată de Duhul Sfânt, dând astfel început unei etape a vieții umane care, în lumina misterului pascal al Domnului, se revelează drept cea mai bogată și cea mai promițătoare. În această privință, Ioan Paul al II-lea, adresându-se participanților la Forumul Internațional privind Îmbătrânirea Activă, spunea: „Persoanele în vârstă, prin înțelepciunea și experiența lor, rod de o viață, au intrat într-o fază extraordinară de har, care le deschide inedite oportunități de rugăciune și de unire cu Dumnezeu. Lor le sunt acordate noi energii spirituale, pe care sunt chemați să le pună în slujirea celorlalți, făcând din viața proprie o ferventă ofertă Domnului și de viață dătătorul”[11].

Încercarea, boala, suferința. Aceste experiențe reprezintă momentul care conduce spre „completarea” în trup și în inimă a pătimirii lui Cristos pentru Biserică și pentru lume (cf. Col 1,24). Este important ca persoanele în vârstă – și nu numai ele – să fie îndrumate spre a ști să culeagă din ele dimensiunea de mărturie a abandonării în mâinile lui Dumnezeu, pe urmele Domnului. Dar aceasta va fi posibil numai în măsura în care persoana în vârstă se va simți iubită și cinstită. Grija față de cei mai slabi, de suferinzi, de cei care nu se descurcă singuri este de datoria Bisericii și dovada autenticității maternității sale. Întreaga serie de îngrijiri și servicii vor trebui, așadar, să fie oferite pentru ca persoanele în vârstă să nu se simtă inutile și ca o povară, ci să-și trăiască suferința lor ca posibilitate de întâlnire cu misterul lui Dumnezeu și al omului.

Angajare pentru „cultura vieții”. Momentul bolii și al suferinței este acela care prin excelență atenționează asupra principiului inalienabil al sacralității și inviolabilității vieții. Însăși misiunea lui Isus, prin numeroasele vindecări săvârșite, arată cât de mult are Dumnezeu la inimă și viața trupească a omului (cf. Lc 4,18). Dar omul nu poate alege în mod arbitrar să trăiască sau să moară, să facă să trăiască sau să facă să moară: stăpân peste o asemenea alegere este numai acela în care „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fap 17,28; cf. Dt 32,39). Dar închiderea față de transcendent, tipică zilelor noastre, alimentează din ce în ce mai mult tendința de a aprecia viața numai în măsura în care aduce plăcere și bunăstare, și consideră suferința ca un eșec insuportabil de care trebuie să ne eliberăm cu orice preț. Moartea, considerată „absurdă” dacă întrerupe o viață încă deschisă unui viitor plin de posibile experiențe interesante, devine „eliberare revendicată” atunci când existența este văzută ca lipsită de sens, pentru că este scufundată în durere. Acesta este contextul cultural al dramei eutanasiei, pe care Biserica o condamnă pentru că este o „gravă violare a legii lui Dumnezeu, întrucât este ucidere deliberată și moralmente inacceptabilă pentru o persoană umană”[12].

Luând în considerație marea diversitate de situații și condițiile de viață ale persoanelor în vârstă, pastorala vârstei a treia și a patra trebuie să se implice prin punerea în acțiune a inițiativelor care să permită atingerea de obiective, cum ar fi:

Cunoașterea mai bună a exigențelor persoanelor în vârstă, dintre care nu ultima, este cea de a putea contribui la viața comunității, desfășurând activități corespunzătoare condiției lor. Această cunoaștere va permite elaborarea de intervenții calificate, de sensibilizare și angajare a comunităților bisericești și civile, orientându-se spre acele alegeri care se dovedesc din punct de vedere evanghelic și cultural cele mai valide, chiar în vederea reînnoirii operelor caritativo-asistențiale ale Bisericii.

Ajutorarea persoanelor în vârstă în vederea depășirii atitudinilor de indiferență, de neîncredere și de renunțare la participarea activă, la responsabilitatea comună.

Integrarea celor în vârstă, fără discriminări, în comunitatea credincioșilor. Toți cei botezați, în orice moment al vieții, trebuie să aibă posibilitatea reînnoirii bogăției harului propriului Botez și să-l trăiască pe deplin. Nimeni nu trebuie să rămână fără vestirea cuvântului lui Dumnezeu, fără darul rugăciunii și al harului lui Dumnezeu, fără mărturia dragostei.

Organizarea vieții comunității astfel încât să favorizeze și să promoveze participarea persoanelor în vârstă, valorificând capacitatea fiecăreia. În acest scop, diecezele vor crea în cadrul lor instituții de servicii ale bătrânilor; parohiile vor fi încurajate să desfășoare activității spirituale, comunitare, recreative pentru această categorie de bătrâni; trebuie încurajată activitatea celor în vârstă în sânul consiliilor diecezane și parohiale, al consiliilor pentru afacerile economice.

Facilitarea participării persoanelor în vârstă la celebrarea Euharistiei, oferirea posibilității de a se apropia de sacramentul Reconcilierii și de a lua parte la pelerinaje, reculegeri, exerciții spirituale, având grijă ca prezența lor să nu fie împiedicată de lipsa de companie sau de bariere arhitectonice.

Să se aibă în vedere că grija și asistența bătrânilor bolnavi, a celor care nu se pot descurca singuri și a acelora care, datorită degradării bătrâneții, și-au pierdut propriile facultăți mentale, este și o grijă spirituală prin semnele mediatorii ale rugăciunii și ale apropierii în credință ca mărturie a valorii inalienabile a vieții, chiar și atunci când este redusă la extrem.

Să existe o preocupare specială pentru administrarea sacramentului Ungerii bolnavilor și a Viaticului, precedate de o pregătire catehetică adecvată. Acolo unde împrejurările o permit, este de dorit ca păstorii să insereze administrarea sacramentului Ungerii bolnavilor în celebrări comunitare atât în parohii ca și în locurile de reședință ale persoanelor în vârstă.

Să se lupte împotriva tendinței de a-i lăsa singuri fără asistență religioasă și mângâiere umană pe cei muribunzi. Această datorie nu revine numai capelanilor, care au un rol fundamental în acest sens, dar și celor din familie și comunităților cărora le aparțin.

Să se acorde o atenție specială, pe de o parte persoanelor în vârstă de alte confesiuni religioase pentru a le ajuta să-și trăiască credința lor printr-un spirit de caritate și de dialog, iar, pe de altă parte, bătrânilor necredincioși față de care nu trebuie să se precupețească mărturia credinței proprii, în spirit de fraternitate și solidaritate.

Să se aibă în vedere realitatea că, dacă bătrânii au dreptul să-și găsească un loc în societate, încă și mai mult ei au dreptul unui loc onorabil în sânul familiei. Familiei, chemată să fie comuniune de persoane, să i se reamintească de misiunea ei proprie de a păstra, revela și comunica iubirea. Să i se pună în vedere datoria de a se îngriji de asistența celor mai slabi din familie, aici fiind incluși și bătrânii, pe care trebuie să-i înconjoare cu afecțiune. Să se reafirme necesitatea de sprijin adecvat pentru familie: ajutoare economice, servicii socio-sanitare ca și o politică a casei, a pensiilor, a siguranței sociale.

Să existe interes față de bătrânii găzduiți de structurile rezidențiale publice sau private. Separarea de familia de sânge va fi mai puțin dureroasă dacă comunitatea va menține legăturile cu proprii bătrâni. Comunitatea parohială, „familia familiei”, trebuie să devină „diaconia” față de persoanele în vârstă și față de problemele lor, chiar încercând o colaborare cu responsabilii sus-numitelor structuri pentru a găsi modalități adecvate pentru asigurarea prezenței voluntariatului, animării culturale și slujirii religioase. Această slujire religioasă trebuie să asigure hrana euharistică pentru cei în vârstă, avându-se grijă ca Împărtășania să ia semnificația de participare la celebrarea zilei Domnului, de semn al paternității lui Dumnezeu și, al fecundității unei vieți și al unei suferințe care, dacă nu sunt luminate de mângâierea Domnului, riscă să se piardă în tristețe și chiar în disperare.

Nu trebuie uitat că printre bătrâni sunt și preoți, miniștri ai Bisericii și păstori ai comunităților creștine. Biserica diecezană trebuie să-și asume responsabilitatea față de ei prin măsuri administrative și structuri adecvate. Dar și comunitățile parohiale sunt chemate să colaboreze pentru ca preoții bătrâni, care datorită vârstei înaintate sau din motive de sănătate se retrag din slujirea activă, să găsească o rezolvare convenabilă. Același lucru este valabil și pentru comunitățile religioase și pentru superiorii lor, care trebuie să aibă o grijă specială de călugării și călugărițele mai în vârstă.

Să fie educați tinerii care aparțin grupurilor, asociațiilor și mișcărilor prezente în parohii la solidaritatea față de membrii mai în vârstă ai comunității bisericești, o solidaritate intergenerațională care să-și găsească expresia și în compania pe care tinerii o pot oferi celor în vârstă. Tinerii, care au posibilitatea de a se angaja în ajutorarea bătrânilor, știu că această experiență îi formează, îi face să crească și îi ajută să dobândească o optică de atenție față de ceilalți, valabilă pentru toată viața. Într-o societate în care se constată răspândirea pe scară largă a egoismului, materialismului, consumismului, și în care mijloacele de comunicare nu servesc la stăvilirea solitudinii crescânde a omului, valori ca gratuitatea, dăruirea, compania, primirea și respectul față de cei slabi, reprezintă o provocare pentru cel care tinde spre nașterea unei noi umanități și deci și pentru tineri.

Pentru întreaga acțiune pastorală față de persoanele în vârstă va fi foarte dătătoare de lumină și utilă referirea permanentă, pe lângă decretul conciliar Apostolicam actuositatem, la documentele date de Magisteriu în ultimii ani și mai ales la exortația apostolică postsinodală Christifideles laici, la scrisoarea apostolică Salvifici doloris, la exortația apostolică Familiaris consortio.

CONCLUZIE

Scurta noastră călătorie prin lumea vârstei a treia și a patra a scos la lumină multe probleme legate de ele, care cer intervenții precise din partea comunității civile și o atenție pastorală specială din partea comunității bisericești. Dar a și dezvăluit bogăția de umanitate și de înțelepciune a persoanelor în vârstă, care mai au încă mult de oferit Bisericii și societății.

A merge împreună cu persoanele în vârstă și spre persoanele în vârstă este datoria tuturor. A sosit deja timpul de a începe să acționăm pentru o schimbare efectivă de mentalitate față de ei, pentru a le restitui locul care le revine în comunitatea umană.

Societatea și instituțiile orânduite în acest sens, sunt chemate să deschidă bătrânilor spații corecte de formare și de participare, și să garanteze forme de asistență socială și sanitară adecvate diversității exigențelor și corespunzătoare nevoii persoanei umane de a trăi în mod demn, în dreptate și în libertate. În acest scop, alături de o angajare a statului, atent în promovarea și apărarea binelui comun, trebuie susținute și valorificate, în respect față de principiul subsidiarității, acțiunea de voluntariat și aportul inițiativelor inspirate de dragostea creștină.

Comunitatea bisericească trebuie să se străduiască de a-l ajuta pe bătrân să-și trăiască vârsta proprie în lumina credinței și să descopere el însuși valoarea resurselor pe care mai este încă în stare să le pună în slujirea celorlalți și pe care are responsabilitatea de a le oferi celorlalți. Cel în vârstă trebuie să devină din ce în ce mai conștient că mai are încă un viitor de construit, pentru că nu s-a epuizat angajarea sa misionară de a da mărturie celor mici, tinerilor, adulților, chiar celor de aceeași vârstă cu el, că în afara lui Cristos nu există sens, nici bucurie, și aceasta atât prin viața personală cât și prin viața împreună cu alții.

„Secerișul este mare” (Mt 9,37). Aceste cuvinte ale Domnului se aplică foarte bine în câmpul pastoralei celei de-a treia și a patra vârstă, un câmp care datorită întinderii sale mari recere munca și angajarea generoasă și pasionată a multor apostoli, a multor lucrători, a martorilor convinși de plinătatea care poate caracteriza această etapă a vieții, dacă este întemeiată pe „stânca solidă” care este Cristos (cf. Mt 7,24-27).

Un exemplu extraordinar al acestui adevăr ne parvine de la Ioan Paul al II-lea, un mare martor pentru omul de astăzi și în acest sens. Papa își trăiește bătrânețea cu o extraordinară naturalețe. Departe de a și-o ascunde (oare cine nu l-a văzut glumind cu bastonul său?), o oferă ochilor tuturor. Cu o senină simplitate, spune despre el însuși: „Sunt un preot bătrân”. El își trăiește propria bătrânețe în credință, spre slujirea mandatului încredințat lui de Cristos. Nu se lasă condiționat de vârstă. Cei șaptezeci și opt de ani împliniți nu l-au privat de tinerețea sufletului. Fragilitatea sa fizică, incontestabilă, nici măcar nu i-a atins entuziasmul cu care se dedică misiunii sale de succesor al lui Petru. Își continuă călătoriile sale apostolice prin toate continentele. Și este surprinzător să constatăm cum cuvântul său dobândește din ce în ce mai multă putere, cum el ajunge acum mai mult ca niciodată la inima oamenilor.

Drumul împreună cu persoanele în vârstă, dacă este însoțit de o pastorală atentă față de diversitatea necesităților și carismelor, deschis la participarea tuturor și care tinde spre valorificarea capacităților fiecăruia, va reprezenta o îmbogățire pentru întreaga Biserică. Așadar, este de dorit să-l parcurgem cu mult curaj, culegându-i semnificația profundă de drum de convertire a inimii și de dar între generații.

Anul 1999, dedicat de Națiunile Unite persoanelor în vârstă, în cadrul pregătirii pentru marele jubileu, este anul dedicat lui Dumnezeu Tatăl. O coincidență providențială, care poate constitui pentru generațiile mai tinere, ocazia de a reconsidera și refonda raportul lor cu cel al propriilor părinți, iar pentru cel care nu mai este tânăr, de a regândi propria existență punând-o în optica bucuroasă a mărturiei că „întreaga viață creștină este ca un mare pelerinaj spre casa Tatălui, căruia i se redescoperă în fiecare zi iubirea necondiționată față de fiecare creatură umană”[13].

În anul 2000, anul jubiliar care introduce poporul lui Dumnezeu în cel de-al treilea mileniu al erei creștine, ziua de 17 septembrie va fi dedicată persoanelor în vârstă. Nutrim speranța că ei nu vor lipsi de la această întâlnire importantă. Și avem încrederea că perspectiva marelui jubileu va inspira inițiative – la nivel local, diecezan, național și internațional -, care vor permite persoanelor în vârstă să exprime tot mai mult și în număr cât mai mare capacitatea lor de a participa, de a da speranță și de a primi speranță. Pentru că numai împreună cu ele și datorită lor, lauda Domnului va putea fi cântată cu bucurie din neam în neam (cf. Ps 78[79],13).

Vatican, 1 octombrie 1998

Card. James Francis Stafford, președinte

Stanislaw Rylko, secretar

Note
[1] Diviziunea „populație” aparținând Departamentului pentru Afacerile Economico-Sociale a Națiunilor Unite, la data de 26 octombrie 1998, a publicat calculele estimative și perspectivele aduse la zi de natură demografică. Din capitolul dedicat creșterii numărului persoanelor în vârstă, rezultă, printre altele, că cele 66 de milioane de persoane în vârstă de optzeci de ani și peste optzeci de ani care sunt astăzi în lume vor ajunge în anul 2050 la 370 de milioane, dintre care 2,2 milioane vor fi persoane centenare.
[2] Ultimele studii ale Națiunilor Unite corijează tot mai spre scădere previziunile despre creșterea populației în viitoarele decenii. UNFPA, Fondul Națiunilor Unite pentru Populație, în raportul despre situația populației mondiale 1998, confirmă frânarea demografică. Actualmente, numai într-un număr restrâns de țări africane natalitatea se menține la cote ridicate. În celelalte părți, din Asia la America Latină, rata natalității scade din ce în ce mai mult.
[3] Aplicarea acestor principii, cea de-a cincea revizuire a Planului internațional de acțiune ca și revizuirea strategiei adoptată în anul 1992 de adunarea Națiunilor Unite constituie „Obiectivele globale referitoare la îmbătrânire pentru anul 2001”.
[4] Învățături, VII,1 (1984), p. 744.
[5] Învățături, V, 3 (1982) p. 125.
[6] Ioan Paul al II-lea, Discurs către Biserica italiană reunită la Palermo pentru Cea de-a III-a Întrunire Eclezială, LOsservatore romano, 24 noiembrie 1995, p. 5.
[7] Învățături, V, 3 (1982), p. 130
[8] Învățături de Ioan Paul al II-lea, III,2 (1980), p. 539.
[9] Ioan Paul al II-lea Omilia din Vigilia Rusaliilor, LOsservatore romano, 27-28 mai 1996, p. 7.
[10] Constituția pastorală Gaudium et spes, 1.
[11] Învățături, III,2 (1980), p. 538.
[12] Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, 65.
[13] Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, 49.

Autor: Cardinal James Francis Stafford
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 01.10.1998
Publicarea pe acest sit: 08.04.2000
Etichete:

Lasă un răspuns