Decretul de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea

Decretul de beatificare
a Papei Ioan Paul al II-lea

Beatificarea: semn al profunzimii credinței
și invitație la o viață pe deplin creștină

Proclamarea unui sfânt sau a unui fericit din partea Bisericii este rodul unirii diferitelor aspecte referitoare la o persoană specifică. În primul rând, este un act care afirmă ceva important în viața Bisericii însăși. Este legat de un „cult”, de exemplu față de amintirea persoanei, de recunoașterea sa deplină în conștiința comunității ecleziale, a țării, a Bisericii universale în diferite țări, continente și culturi. Un alt aspect este conștiința faptului că „prezentarea pe altare” va fi un semn important al profunzimii credinței, al răspândirii credinței în parcursul de viață al acelei persoane, și că acest semn va deveni o invitație, un stimulent pentru noi toți la viață creștină tot mai deplină și profundă. În sfârșit, condiția sine qua non este sfințenia vieții persoanei, verificată în timpul procedurilor canonice precise și formale. Toate acestea furnizează materialul pentru decizia Succesorului lui Petru, a Papei, în vederea proclamării unui fericit sau a unui sfânt, a cultului în contextul comunității ecleziale și a liturgiei sale.

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a fost un semn clar și elocvent, nu numai pentru catolici, ci și pentru opinia publică mondială, pentru oameni de orice culoare și crez. Reacția lumii la stilul lui de viață, la dezvoltarea misiunii sale apostolice, la modul în care a suportat suferințele sale, la decizia de a duce înainte ministeriul său petrin până la sfârșit așa cum voia Providența divină și în sfârșit reacția la moartea lui, popularitatea aclamației „Sfânt imediat!” pe care cineva a propus-o în ziua înmormântării lui: toate acestea au baze solide în experiența de a fi întâlnit persoana care era Papa. Credincioșii au simțit, au experimentat că era „un om al lui Dumnezeu”, care vedea într-adevăr pașii concreți și mecanismele lumii contemporane „în Dumnezeu”, în perspectiva divină, cu ochii unui mistic care privește numai la Dumnezeu. Era în mod clar un om al rugăciunii, până acolo încât din dinamismul unirii lui personale cu Dumnezeu, din ascultarea constantă a ceea ce Dumnezeu vrea să spună într-o situație concretă a derivat toată „activitatea Papei Ioan Paul al II-lea”. Cine era mai aproape de el a putut să vadă că înainte de a-i întâlnii pe oaspeții săi, șefi de stat, înalți reprezentanți ai Bisericii sau simpli cetățeni, Papa Ioan Paul al II-lea se reculegea în rugăciune după intențiile oaspeților și a întâlnirii care urma să aibă loc.

1. Contribuția lui Karol Wojtyla la Conciliul al II-lea din Vatican

După Conciliul al II-lea din Vatican, în timpul pontificatelor Papilor Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, modul de prezentare, deci al autoprezentării pontificatului, a devenit destul de semnificativ. Cu ocazia aniversării a 25 de ani de pontificat al Papei Ioan Paul al II-lea, ministrul de externe italian a publicat în anul 2004 o carte intitulată „Mergeți în toată lumea”. Giancarlo Zizola, un „vaticanist”, a subliniat faptul că „papalitatea și-a câștigat cetățenia în împărăția vizibilității publice, rupând lunga perioadă de marginalizare a cultului religios în care a fost ținută prin decretul societății laice, în numele unei viziuni militante a dogmei liberale a separării dintre Biserică și stat” (pag. 17). Un istoric german, iezuitul Klaus Schatz, vorbind despre Papa Paul al VI-lea și despre Papa Ioan Paul al II-lea, a subliniat semnificația „pontificatului în desfășurare” – în conformitate cu Vatican II – mai mult în sensul unei mișcări misionare decât ca pol static de unitate. Schatz se referă la maniera de a interpreta misiunea papală ca o provocare de „a-i întări pe frați în credință” (Lc 22,32), într-un mod legat de autoritatea structurală, dar cu o puternică trăsătură spirituală și carismatică, în raport cu credibilitatea personală și înrădăcinată în Dumnezeu însuși.

Să ne oprim un moment asupra Conciliului al II-lea din Vatican. Tânărul Arhiepiscop de Cracovia era unul din cei mai activi părinți conciliari. A dat o contribuție semnificativă la „Schema XIII”, care trebuia să devină constituția pastorală conciliară Gaudium et spes despre Biserica în lumea modernă, și la constituția dogmatică Lumen gentium. Grație studiilor sale în străinătate, Episcopul Wojtyla avea o experiență concretă de evanghelizare și a misiunii Bisericii, în Europa occidentală și în alte continente, dar mai ales a ateismului totalitar din Polonia și din alte țări din „blocul sovietic”. A adus toată această experiență în dezbaterile conciliare, care nu erau desigur conversații de salon, extrem de elegante dar goale în conținuturi. Exista un efor substanțial și decisiv de a insera dinamismul Evangheliei în entuziasmul conciliar înrădăcinat în convingerea că creștinismul este capabil să furnizeze un „suflet” dezvoltării modernității și realității lumii sociale și culturale.

Toate acestea trebuiau să fie utile pentru a pregăti la viitoarele responsabilități ale Succesorului lui Petru. Așa cum a spus Papa Ioan Paul al II-lea, avea deja în minte prima sa enciclică, Redemptor hominis, și a adus-o la Roma de la Cracovia. Tot ceea ce trebuia să facă la Roma era să pună în scris toate aceste idei. În Enciclică există o invitați amplă adresată umanității de a redescoperi realitatea Răscumpărării în Cristos:

„Omul (…) rămâne prin el însuși o ființă incomprehensibilă, viața lui este lipsită de sens, dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o însușește, dacă nu participă viu la ea. Și de aceea tocmai Cristos Răscumpărătorul – așa cum deja a fost spus – îl revelează pe deplin pe om omului însuși. (…) omul regăsește măreția, demnitatea și valoarea proprii umanității sale. În misterul Răscumpărării omul devine din nou «exprimat» și, într-un fel, este din nou creat. (…) Omul care vrea să se înțeleagă pe sine însuși până la capăt – numai după criterii și măsuri imediate, parțiale, adesea superficiale, și chiar aparente ale propriei ființe – trebuie, cu neliniștea și incertitudinea sa și chiar cu slăbiciunea și păcătoșenia sa, cu viața și moartea sa, să se apropie de Cristos. El trebuie, ca să spunem așa, să intre în el cu toată ființa sa, trebuie «să-și aproprieze» și să asimileze toată realitatea Întrupării și a Răscumpărării pentru a se regăsi pe sine însuși” (nr. 10).

„Această unire a lui Cristos cu omul este în ea însăși un mister, din care se naște «omul nou», chemat să participe la viața lui Dumnezeu, creat din nou în Cristos la plinătatea harului și a adevărului (…). Aceasta este forța care îl transformă în interior pe om, ca principiu al unei vieți noi care nu dispare și nu trece, ci dăinuie pentru viața veșnică. (…) Această viață, promisă și oferită fiecărui om de Tatăl în Isus Cristos, (…) este într-un fel împlinirea acelui «destin», pe care din veșnicie i l-a pregătit Dumnezeu. Acest «destin divin» devine cale, mai presus de toate enigmele, necunoscutele, sinuozitățile, curbele «destinului uman» în lumea temporală. De fapt, dacă toate acestea duc, chiar cu toată bogăția vieții temporale, prin necesitate inevitabilă, la frontiera morții și la ținta distrugerii trupului uman, ne apare nouă Cristos dincolo de această țintă: «Eu sunt învierea și viața; cine crede în mine…, nu va muri în veci»” (nr. 18).

2. „Totus tuus”, încrederea în Maria Mama lui Dumnezeu

Viața Papei Ioan Paul al II-lea a fost în totalitate dedicată slujirii Domnului, prin mijlocirea Mamei. Motoul său era „Totus tuus”, pentru binele Bisericii și pentru cel al omului care este pe calea Bisericii (Redemptor hominis, nr. 14). Aceasta este „raison d’etre” a călătoriilor apostolice internaționale, a întâlnirilor zilnice cu oamenii, cu responsabilii comunităților ecleziale, cu Cardinalii și Episcopii, cu șefii celorlalte Biserici și ai comunităților creștine, șefii celorlalte religii și laicii. În același mod, acest lucru este adevărat pentru documentele scrise ale Papei și relațiile diplomatice ale Sfântului Scaun cu statele și organizațiile internaționale. Convingerea profundă a valorii Conciliului al II-lea din Vatican – nu numai a necesității, ci și a posibilității, din partea Bisericii, de a duce Evanghelia lui Cristos și de a construi pe această bază experiența Bisericii ca inspirație vibrantă și stimulantă a viziunii și a mecanismelor lumii moderne – a fost mereu convingerea Papei.

În anul 1989 a căzut „zidul din Berlin”, dar la nivel internațional se putea simți forța distructivă a mecanismelor comerciale și a intereselor particulare economice și ideologice, tot mai anonime, care aduceau nedreptate și marginalizare tuturor popoarelor – și chiar anumitor grupuri sociale în țările dezvoltate -, și îndeosebi se putea percepe cum viața umană era subevaluată. În multele sale călătorii apostolice internaționale în diferitele continente, Papa a exprimat Evanghelia lui Cristos și preocuparea Bisericii. A scris asta în mod mai sistematic în enciclice: Laborem exercens, Sollicitudo rei socialis, Centesimus annus, de asemenea Evangelium vitae, Veritatis splendor, Fides et ratio, și în enciclicele care tratau direct despre viața și despre apostolatul Bisericii, cum suntDominum et vivificantem, Redemptoris missio, Ut unum sint, Ecclesia de Eucharistia.

3. Războiul din Irak și „ofensiva de pace”

Uneori, ca în cazul eforturilor pentru a evita războiul dintre Statele Unite și Irak, există o adevărată „ofensivă de pace”, nu numai pentru a salva vieți umane, ci și pentru a pune o stavilă creșterii urii și a ideilor fără sens despre ciocnirile de civilizații, sau despre noul fenomen al terorismului la scară mondială. Avem deci discursul pentru noul an adresat Corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun și neuitata lună februarie 2002, cu seria de întâlniri ale Papei cu diplomați de „prima categorie”: J. Fischer (7 februarie), Tark Aziz (14 februarie), Kofi Annan (18 februarie), Tony Blair (22 februarie), Jose Maria Aznar și trimisul lui Syyed Mohammad Khatami, conducătorul Republicii Islamice Iran (27 februarie), și în sfârșit, pentru situația omenește insuportabilă, decizia de a-l trimite pe Cardinalul Etchegaray în misiune specială la Bagdad (15 februarie) și pe cardinalul Pio Laghi la Washington (3-9 martie). Luna februarie a Papei s-a terminat cu întâlnirea Cardinalului J.L. Tauran cu cei 74 de ambasadori și diplomați din toată lumea; ca secretar pentru raporturile cu statele, „ministrul de externe” al Sfântului Părinte, Cardinalul Tauran a adresat un apel pentru a evita războiul și a amintit tot ceea ce Papa spusese în „ofensiva sa de pace”.

4. Jubileului anului 2000: o realitate istorică pentru a aminti venirea lui Isus din Nazaret

Misiunea din epoca Papei Ioan Paul al II-lea se concentra asupra pastorației și a vieții Bisericii: vizitele ad limina ale Episcopilor din toată lumea, audiențele de miercuri și întâlnirile duminicale cu credincioșii pentru rugăciunea Angelus, vizitele pastorale în parohiile romane. Totul avea loc pentru a promova proclamarea lui Cristos, pentru a apropia de noi persoana sa și faptul că „cuvintele pe care Cristos le-a rostit în momentul de rămas-bun de la apostoli exprimă misterul istoriei omului, a fiecăruia și a tuturor, misterul istoriei omenirii. Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh este o cufundare în Dumnezeul cel viu”, „în Cel «care este, care era și care vine»”. „Botezul este începutul întâlnirii, al unității, al comuniunii, pentru care toată viața pământească este numai un prolog și o introducere; împlinirea și plinătatea aparțin veșniciei. «Trece figura acestei lumi». Deci trebuie să fim «în lumea lui Dumnezeu» pentru a ajunge la scop, pentru a ajunge la plinătatea vieții și a vocației omului” (Cracovia, 10 iunie 1979).

„Tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le îndrăgea mai mult Papa Ioan Paul al II-lea: să facă să se înțeleagă cu claritate că privim la Cristos care vine; deci că acela care a venit este mult mai mult și cel care vine, și că în această perspectivă noi trăim credința îndreptați spre viitor. Din asta face parte faptul că apoi suntem cu adevărat capabili să reprezentăm mesajul credinței din nou din perspectiva lui Cristos care vine” (Papa Benedict al XVI-lea, „Lumina lumii”).

Marele Jubileu de Răscumpărare, în anul 2000, nu era pentru Papa Ioan Paul al II-lea un „pretext” pentru acțiunea pastorală, ci în primul rând o realitate istorică ce ne amintea venirea lui Isus din Nazaret și tot ceea ce a adus acest eveniment, adică Răscumpărare, Mărturia Iubirii lui Dumnezeu până la Cruce și la Înviere, viața Bisericii de la începuturi, calea mântuirii realizată de Mântuitorul cu care El a introdus Biserica sa ca semn și instrument de unitate internă cu Dumnezeu și de unitate a întregii familii umane. Jubileul anului 2000 ne amintește de Țara Sfântă, țara lui Isus, și de Roma, locul apostolatului succesorului lui Petru, legătura autenticității mesajului și a unității comunității ecleziale. Acest mesaj a fost reformulat în scrisorile apostolice Tertio millennio adveniente și Novo millennio ineunte. Însă pentru Papa, ceea ce conta mai mult era mulțumirea personală și cea a întregii Biserici adusă Domnului nostru Isus și întâlnirea în credință cu Acela care a iubit până la sfârșit, care ne-a mântuit și rămâne un semn așa de necesar într-o lume care este tot mai surdă și caută să organizeze viața sa ca și cum Dumnezeu nu ar exista, rătăcind astfel fără identitate și fără semnificație.

5. Atenția față de tineri și semnificația Zilelor Mondiale ale Tineretului

Papa Ioan Paul al II-lea era obișnuit să evalueze rezultatele călătoriilor apostolice internaționale împreună cu colaboratorii săi, pentru a înțelege ce a fost bine și a vedea schimbările care trebuie efectuate în călătoriile următoare. După călătoria în Polonia din anul 1991, Papa a observat că în timpul Liturghiei la Varșovia, în zonele mai îndepărtate, tinerii plecau și veneau, beau bere sau coca-cola și se întorceau. „Nu era, a spus el, ca în călătoriile precedente, a fost o schimbare de mentalitate în societate. Nu folosește a păstra «primele locuri». VIP-urile sunt mereu așezate în același mod, dar «marginile» sunt importante și merită atenția noastră”. Trebuie notat că Papa nu folosea cuvântul „mulțime”: mereu a văzut și a dat atenție „oamenilor”. Era foarte atent la rolul laicilor în viața și în misiunea Bisericii. Este destul de semnificativ că, atunci când încă era capelan universitar la Cracovia, a exploatat o scurtă perioadă de „relaxare politică” în anul 1957 pentru a organiza – în colaborare cu Arhiepiscopul Boleslaw Kominek de Wroclaw – un simpozion în oraș pentru peste 100 de studenți universitari din toată Polonia (pentru prima dată de decenii!) chiar despre tema „Rolul laicilor în Biserică” (și era cu niște ani înainte de Conciliul al II-lea din Vatican!). După aceea, în timpul vacanțelor de vară, organiza exerciții spirituale în casa Surorilor Ursuline ale Uniunii Romane la Bado Slaskie pentru un grup ușor mai restrâns decât participanții la simpozionul de la Wroclaw, tocmai pentru a promova „formarea laicatului”.

Cu crearea Zilelor Mondiale ale Tineretului, Papa a dat sprijinul său diferitelor forme de activitate a laicilor în viața și în misiunea Bisericii, dând astfel curs inițiativelor semnificative care au avut loc, după câțiva ani, în timpul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea: desfășurarea în Coreea, în septembrie 2010, a unui important congres pentru laicii catolici din Asia; întâlnirile Episcopilor africani, care îi încurajează pe laici să redescopere poziții de responsabilitate în domeniile evanghelizării și activității sociale și în sfera educativă a Bisericii; prezența semnificativă a catolicilor laici în misiunea continentală din America Latină. Reparcurgând pontificatul său, Papa Benedict al XVI-lea subliniază schimbările generaționale la scară mondială, și ajunge la aceeași concluzie a predecesorului său, spunând că „timpurile s-au schimbat”. Generația de la sfârșitul anilor șaizeci, cu particularitățile sale, a venit și a plecat. Între timp a venit o nouă generație, cu noi probleme. Și cea succesivă, mai pragmatică, îmbătrânește. Astăzi trebuie să ne întrebăm: „Cum să ajungem la o lume care se amenință pe ea însăși și în care progresul devine un pericol? Oare nu trebuie din nou să încercăm să reîncepem de la Dumnezeu?” (Lumina lumii). Papa Benedict al XVI-lea lansează astfel un apel „pentru ca să apară o nouă generație de catolici, persoane reînnoite în interior care să se angajeze în activitatea politică fără complexe de inferioritate” (o idee adesea repetată de Papa, în concret în Mesajul pentru A 46-a Săptămână Socială a Catolicilor Italieni, 12 octombrie 2010). El continuă dorind o nouă generație de buni intelectuali și oameni de știință, atenți la faptul că „o perspectivă științifică devine în mod periculos îngustă, dacă ignoră dimensiunea etică și religioasă a vieții, așa cum religia devine îngustă, dacă refuză contribuția legitimă a științei la înțelegerea lumii din partea noastră” (Londra, St. Mary’s College, 17 septembrie 2010); Papa cere o „nouă generați de laici angajați, capabili să caute cu competență și rigoare morală soluții de dezvoltare durabilă” (7 septembrie 2008).

6. Simplitatea rugăciunii Papei Ioan Paul al II-lea

Când amintim ceea ce Ioan Paul al II-lea a realizat, „marile evenimente” se amestecă cu amintirea momentelor simple de rugăciune, care au fost izvor de uimire și pentru colaboratorii săi. Voi menționa numai două, referitoare la două momente diferite din viața lui. În anii șaizeci, eram capelanul studenților la Universitatea Catolică din Lublin. La începutul anului academic, Cardinalul de atunci de Cracovia a venit pentru a participa la Liturghie în biserica universitară și la inaugurarea oficială a marii săli, și pentru prânz. După aceasta, Cardinalul era gata să se întoarcă la Cracovia. Rectorul Universității, părintele Krapiec, îl însoțea la mașină, dar s-a oprit să vorbească cu un alt oaspete, și când au ajuns la mașină Cardinalul „dispăruse”! Cele zece secunde de așteptare au părut zece secole. Rectorul, obișnuit să aibă totul sub control, nu știa unde a putut să plece. M-a întrebat: „Unde este Wojtyla? Cardinalul a dispărut! Unde este?” Cu un zâmbet un pic batjocoritor, mi-am luat timp înainte de a-i răspunde, așa ca să-l iau un pic în râs. Apoi i-am spus: „Probabil a mers în biserică”. Am mers acolo și efectiv l-am găsit pe Cardinal îngenuncheat în rugăciune în fața lui Via Crucis.

Cealaltă amintire dăinuie din 1999, în timpul celei de-a șaptea călătorii apostolice în Polonia. A durat 13 zile, cu 22 de etape în program, din nordul până în sudul țării. Un program cu mult peste posibilitățile fizice ale Papei. Într-una din acele zile, programul prevedea binecuvântarea Sanctuarului din Lichen, Liturghia la Bydgoszcz, apoi o întâlnire cu universitarii, liturgia Preasfintei Inimi, în legătură cu beatificarea părintelui Frelichowski într-un alt oraș, la Torun, apoi întoarcerea la Lichen pentru noapte. O zi foarte încărcată! După cină, însoțitorii Papei au mers imediat la culcare, însă Papa s-a închis în capelă pentru un moment de rugăciune foarte lung. Am rămas singuri în trei: Episcopul Chrapek, responsabil cu planificarea vizitei pentru episcopat; eu, ca „asistent”, și vestitul Camillo Cibin, responsabilul siguranței vaticane. La sfârșit Papa a ieșit din capelă pentru a merge în dormitorul său. Cibin mi-a spus: „Părinte Andrei, dați-mi un scaun. Dar unul tare, de lemn, nu tapițat, două cești de cafea, cafea tare, și un măr”. Asta trebuia să îl ajute să petreacă toată noaptea în fața ușii DORMITORULUI Papei, care nu era complet închisă, pentru a se asigura că Pontiful – nu numai obosit, ci și destul de în vârstă – respiră normal, sau în caz că ar avea nevoie de ajutor. Sfințenia personală a Papei era ceva care se afla dincolo și mai presus de stima de care se bucura printre colaboratorii săi cei mai apropiați, acest lucru este destul de semnificativ.

7. Testamentul Papei Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea știa bine că experimentăm un moment istoric foarte complicat, că Succesorul lui Petru are datoria de a întări în credință, dar era la fel de conștient de faptul că aspectul cel mai important era încrederea în Dumnezeu. Testamentul pe care l-a scris în anul 1979, și pe care îl modifica în fiecare an, în timpul exercițiilor spirituale, ne dă o mărturie importantă despre asta. Între 24 februarie – 1 martie a scris: „24.II – 1.III.1980. Și în timpul acestor exerciții spirituale am reflectat asupra adevărului Preoției lui Cristos în perspectiva acelei Treceri care pentru fiecare dintre noi este momentul propriei morți. Semn elocvent (adăugat deasupra: decisiv) al plecării din această lume – pentru a ne naște pentru cealaltă, pentru lumea viitoare – este Învierea lui Cristos. (…) Timpurile, în care trăim, sunt în mod inexprimabil dificile și neliniștite. Dificilă și tensionată a devenit și calea Bisericii, dovadă caracteristică a acestor timpuri, atât pentru credincioși, cât și pentru păstori. În unele țări (ca de exemplu în țara despre care am citit în timpul exercițiilor spirituale), Biserica se află într-o așa perioadă de persecuție, încât nu este inferioară celor din primele secole, ba chiar le depășește prin gradul de cruzime și de ură. Sanguis martyrum – semen christianorum. Și în afară de asta, atâtea persoane dispar în mod nevinovat, chiar și în această țară în care trăim…

Doresc încă o dată să mă încredințez total harului Domnului. El însuși va decide când și cum trebuie să termin viața mea pământească și slujirea pastorală. În viață și în moarte Totus tuus prin intermediul Neprihănitei. Acceptând deja acum această moarte, sper ca Isus Cristos să-mi dea harul pentru ultima trecere, adică Paștele [meu]. Sper și ca să o facă utilă pentru această cauză mai importantă căreia încerc să-i slujesc: mântuirea oamenilor, salvgardarea familiei umane, și în ea a tuturor națiunilor și popoarelor (între ele inima se îndreaptă în mod deosebit spre patria mea pământească), utilă pentru persoanele pe care în mod deosebit mi le-a încredințat, pentru problema Bisericii, pentru gloria lui Dumnezeu însuși.”

La 5 martie 1982 a adăugat: „Atentatul la viața mea, la 13.V.1981, într-un fel a confirmat exactitatea cuvintelor scrise în perioada exercițiilor spirituale din 1980 (24.II – 1.III). Cu atât mai profund simt că sunt total în mâinile lui Dumnezeu – și rămân încontinuu la dispoziția Domnului meu, încredințându-mă lui în Neprihănita sa Mamă (Totus tuus).”

Și la 17 martie din Anul jubiliar 2000, la nr. 3: „Ca în fiecare an în timpul exercițiilor spirituale, am citit testamentul meu din 6.III.1979. Continui să mențin dispozițiile conținute în el. Ceea ce pe atunci, și apoi în timpul următoarelor exerciții spirituale a fost adăugat constituie o reflexie a situației generale dificile și tensionate, care a marcat cei optzeci de ani. Din toamna anului 1989 această situație s-a schimbat. Ultimul deceniu din secolul trecut a fost liber de tensiunile precedente; asta nu înseamnă că nu a adus cu sine noi probleme și dificultăți. În mod deosebit laudă să fie Providenței Divine pentru aceasta, că perioada așa-numitului «război rece» s-a terminat fără violentul conflict nuclear, al cărui pericol apăsa asupra lumii în perioada precedentă” (cuvinte subliniate de Papa însuși).

8. Un aspect esențial al noului fericit: „Dumnezeu este baza tuturor eforturilor noastre”

Și acesta este un aspect esențial dacă dorim să înțelegem mai profund personalitatea noului fericit al Bisericii, Karol Wojtyla – Papa Ioan Paul al II-lea. Baza tuturor eforturilor din viața noastră este în Dumnezeu. Suntem acoperiți de iubirea divină, de rezultatele Răscumpărării și Mântuirii, dar trebuie să-i ajutăm pe oameni să devină profund înrădăcinați în Dumnezeu însuși; trebuie să facem tot posibilul pentru a promova atitudini pastorale și sociale înrădăcinate în realitatea lui Dumnezeu. Acest lucru cere răbdare, timp și capacitatea de a vedea orice lucru prin ochii lui Dumnezeu.

Ultimul, scurt pelerinaj al Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, mai specific în „mica lui patrie”, la Cracovia, Wadowice și la Via Crucis (din Kalwaria Zebrzydowska), a arătat o determinare, dar și o acuitate spirituală „în procesul de maturizare în timp”, așa încât toată omenirea, mai ales comunitatea eclezială și creștină, să poată înțelege mai deplin câteva din aspectele fundamentale ale credinței. De la începutul pontificatului său, în anul 1978, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit des în omiliile sale despre milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta a devenit tema celei de-a doua enciclice, Dives in misericordia, în anul 1980. Era conștient de faptul că moderna cultură și limbajul ei nu au un loc pentru milostivire, tratând-o ca pe ceva straniu; încearcă să înscrie totul în categoriile dreptății și legii, dar asta nu e suficient, pentru că nu este realitatea lui Dumnezeu.

9. A încredința lumea Milostivirii Divine

După aceea, Papa a făcut câțiva pași pentru a încheia procesul de beatificare a sorei Faustina Kowalska, și canonizarea ei (2000). Întreaga comunitate eclezială a fost condusă să simtă apropierea acestei persoane așa de intim legată de mesajul Milostivirii; acest lucru a favorizat dezvoltarea temei din partea Papei Ioan Paul al II-lea, arătând realitatea Milostivirii Divine în multele contexte mondiale, în diferite continente, ale omenirii de astăzi.

În sfârșit, în august 2002, la Lagiewniki, unde a trăit și a murit sora Faustina, Papa Ioan Paul al II-lea a încredințat lumea Milostivirii Divine, încrederii nelimitate în Dumnezeul Milostiv, unicului care a fost izvor de inspirație, dar și de forță pentru slujirea lui ca succesor al lui Petru. „Duhul Sfânt, Mângâietor și Duh al Adevărului, ne conduce pe căile Milostivirii Divine. El, convingând lumea «cât privește păcatul, dreptatea și judecata” (In 16,8), în același timp revelează plinătatea mântuirii în Cristos. Pe de o parte Duhul Sfânt ne permite, prin crucea lui Cristos, să recunoaștem păcatul, orice păcat, în întreaga dimensiune a răului, pe care în sine îl conține și îl ascunde. Pe de altă parte Duhul Sfânt ne permite, tot prin crucea lui Cristos, să vedem păcatul în lumina lui mysterium pietatis, adică a iubirii milostive și indulgente a lui Dumnezeu (cf. Dominum et vivificantem, 32). Și astfel «convingerea cu privire la păcat” devine în același timp o convingere că păcatul poate să fie iertat și omul poate din nou să corespundă demnității de fiu preaiubit al lui Dumnezeu. De fapt, Crucea «este cea mai profundă aplecare a divinității asupra omului […]. Crucea este ca o atingere a iubirii veșnice asupra rănilor cele mai dureroase ale existenței pământești a omului” (Dives in misericordia, 8). Acest adevăr va fi mereu amintit de piatra unghiulară a acestui Sanctuar, luată din muntele Calvar, într-un fel de dedesubtul crucii pe care Isus Cristos a învins păcatul și moartea. (…). Câtă nevoie de milostivirea lui Dumnezeu are lumea de astăzi! În toate continentele, din adâncul suferinței umane, pare să se înalțe invocarea milostivirii. Acolo unde domină ura și setea de răzbunare, acolo unde războiul aduce durerea și moartea nevinovaților este nevoie de harul milostivirii pentru a potoli mințile și inimile și a face să apară pacea. Acolo unde dispare respectul față de viața și demnitatea omului, este nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la lumina căreia se manifestă valoarea inexprimabilă a oricărei ființe umane. Este nevoie de milostivire pentru a face în așa fel încât orice nedreptate în lume să-și aibă sfârșitul ei în strălucirea adevărului. De aceea astăzi, în acest Sanctuar, vreau în mod solemn să încredințez lumea Milostivirii Divine. Fac asta cu dorința arzătoare ca mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu, proclamat aici prin Sfânta Faustina, să ajungă la toți locuitorii pământului și să le umple inimile de speranță. Acest mesaj să se răspândească din acest loc în întreaga noastră țară iubită și în lume. Să se împlinească promisiunea trainică a Domnului Isus: de aici trebuie să iasă «scânteia care va pregăti lumea pentru ultima lui venire»” (Omilia la Lagiewniki, 17 august 2002).

În felul acesta, ultimele luni de viață ale Papei Ioan Paul al II-lea, caracterizate de suferință, duc la împlinire pontificatul său.

Autor: Congregația pentru Cauzele Sfinților
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.01.2011
Publicarea pe acest sit: 15.01.2011
Etichete:

Lasă un răspuns