Declaraţia despre eutanasie

Declarația despre eutanasie*

Introducere

Drepturile și valorile inerente persoanei umane ocupă un loc important între problemele care se ridică în timpul nostru. În această privință, Conciliul Ecumenic Vatican II a reafirmat în mod solemn înalta demnitate a persoanei umane și în chip special dreptul său la viață. Din acest motiv același Conciliu a denunțat crimele împotriva vieții în rândul cărora sunt puse „omicidul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia și chiar sinuciderea voluntară”[1].

Recent, Congregația pentru Doctrina Credinței a amintit tuturor creștinilor doctrina catolică despre avortul procurat[2]. Acum aceeași sacră congregație consideră oportun să propună învățătura Bisericii despre eutanasie.

De fapt, dacă în acest domeniu rămân totdeauna valabile principiile afirmate de ultimii pontifi[3], progresele medicinei au făcut să apară în acești ultimi ani alte aspecte ale problemei eutanasiei, care cer noi precizări pe plan etic.

În societatea de astăzi, în care adesea chiar valorile fundamentale ale vieții umane sunt puse în pericol, schimbările culturale influențează asupra modului de a considera moartea și suferința; medicina și-a mărit capacitatea de a vindeca și de a prelungi viața în anumite condiții, care uneori dau naștere la probleme cu caracter moral. Astfel oamenii care trăiesc într-un astfel de climat se întreabă cu neliniște despre semnificația bătrâneții înaintate și a morții. În acest sens ei se întreabă dacă n-ar avea dreptul să-și procure lor înșiși sau semenilor lor o „moarte dulce” care să le scurteze suferințele și care ar fi în ochii lor mai conformă cu demnitatea umană.

Diferite conferințe episcopale au adresat întrebări cu privire la acest subiect Congregației pentru Doctrina Credinței. Acum, după ce a consultat experți în diferitele aspecte ale eutanasiei, congregația intenționează cu această Declarație să răspundă cererilor episcopilor pentru a-i ajuta și a-i orienta corect pe credincioși și pentru a le oferi, cu privire la această problemă gravă, elemente de reflecție pe care să le poată prezenta autorităților civile responsabile.

Argumentele propuse în acest document privesc înainte de toate pe cei care își pun credința și speranța lor în Cristos care, prin viața, moartea și învierea sa, a dat un sens nou vieții și mai ales morții creștinului, după cuvintele sfântului Paul: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Așadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem”[4].

Cât îi privește pe cei care profesează alte religii, mulți vor admite împreună cu noi că credința – dacă o împărtășesc – într-un Dumnezeu creator, providență și stăpân al vieții, dă o valoare deosebită fiecărei persoane umane și îi garantează respectul.

Sperăm de asemenea că prezenta Declarație va primi consensul multor oameni de bunăvoință, care, dincolo de diferențele filozofice sau ideologice, au totuși o conștiință vie despre drepturile persoanei umane. Aceste drepturi au fost de altfel deseori proclamate pe parcursul ultimilor ani în declarațiile congreselor internaționale[5]; și întrucât este vorba aici despre drepturile fundamentale ale oricărei persoane umane, este clar că nu se poate recurge la argumente scoase din pluralismul politic sau din libertatea religioasă pentru a le nega valoarea universală.

I. Valoarea vieții umane

Viața umană este fundamentul tuturor bunurilor, izvorul și condiția necesară oricărei activități umane și oricărei conviețuiri sociale. Dacă cea mai mare parte a oamenilor consideră că viața are un caracter sacru și că nimeni nu poate dispune de ea după bunul plac, creștinii văd în ea și un dar al iubirii lui Dumnezeu, pe care sunt chemați să-l păstreze și să-l facă să rodească. Din această ultimă considerație decurg următoarele consecințe:

1. Nimeni nu poate atenta la viața unui om nevinovat fără ca prin aceasta să se opună iubirii lui Dumnezeu față de el, fără să violeze un drept fundamental de nerenunțat și inalienabil, așadar, fără a comite o crimă de cea mai mare gravitate[6].

2. Fiecare om are datoria de a-și conforma viața după planul lui Dumnezeu. Aceasta îi este încredințată ca un bine care trebuie să aducă roade deja aici pe pământ, dar își află perfecțiunea deplină și absolută numai în viața veșnică.

3. De aceea moartea voluntară sau suicidul, la fel ca omicidul, este inacceptabilă, căci un astfel de act din partea omului înseamnă refuz al suveranității lui Dumnezeu și al planului său de iubire. În plus, suicidul este adesea și refuz al iubirii de sine, negare a aspirației naturale la viață, renunțare la datoriile de dreptate și de caritate față de aproapele, față de diferitele comunități și față de întreaga societate, deși uneori intervin – așa cum se știe – factori psihologici care pot atenua sau de-a dreptul suprima responsabilitatea.

Trebuie totuși să fie deosebită în mod clar de suicid acea jertfă prin care pentru o cauză înaltă – cum este cinstirea lui Dumnezeu, mântuirea sufletelor sau slujirea fraților – cineva își oferă propria viață sau o pune în pericol[7].

II. Eutanasia

Pentru a trata în mod adecvat problema eutanasiei, este bine, înainte de toate, să precizăm vocabularul.

Etimologic cuvântul eutanasie însemna în antichitate o moarte dulce fără suferințe crude. Astăzi nu se mai face referință la semnificația originară a termenului, ci mai degrabă la intervenția directă a medicinei pentru atenuarea durerilor bolii și agoniei, uneori chiar cu riscul de a suprima în mod prematur viața. În plus termenul este folosit în sens mai strict, cu semnificația de „procurare a morții din milă”, cu scopul de a elimina total suferințe extreme sau de a evita în cazul copiilor anormali, al bolnavilor mintali sau al celor incurabili prelungirea, poate timp de mai mulți ani, a unei vieți nefericite, care ar putea impune greutăți prea apăsătoare familiilor sau societății.

Este, așadar, necesar a spune clar în ce sens este luat termenul în acest document.

Prin eutanasie se înțelege o acțiune sau o omisiune care din natura sa, ori în intenții, procură moartea, în scopul eliminării oricărei dureri. Eutanasia se situează deci la nivelul intențiilor și al metodelor folosite.

Acum este necesar a sublinia cu toată fermitatea că nimic și nimeni nu poate autoriza uciderea unei ființe umane nevinovate, fie făt, fie embrion, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau în agonie. În plus, nimeni nu poate cere acest gest omicid pentru sine însuși sau pentru un altul încredințat responsabilității sale, nici nu poate consimți la aceasta în mod explicit sau implicit. Nici o autoritate nu poate să-l impună în mod legitim, nici să-l permită. Căci este vorba de o violare a legii divine, o ofensă a demnității persoanei umane, o crimă împotriva vieții, un atentat împotriva omenirii.

S-ar putea întâmpla ca dureri prelungite și insuportabile, motive de ordin afectiv sau diferite alte argumente să-l poarte pe cineva să considere că poate să ceară în mod legitim moartea sau să o procure altora. Deși în aceste cazuri responsabilitatea personală poate fi diminuată sau chiar să nu subziste, totuși eroarea de judecată a conștiinței – poate și în bună credință – nu modifică natura actului omicid, care în sine rămâne totdeauna inadmisibil. Rugămințile celor foarte grav bolnavi, care uneori cer moartea, nu trebuie să fie înțelese ca expresie a unei adevărate voințe de eutanasie; de fapt ele sunt aproape totdeauna cereri pline de neliniște după ajutor și după afecțiune. În afara îngrijirilor medicale, bolnavul are nevoie de iubire, de căldură umană și supranaturală, cu care pot și trebuie să-l înconjoare toți cei care îi sunt aproape, părinți și copii, medici și infirmieri.

III. Creștinul în fața suferinței și a folosirii analgezicelor

Moartea nu are loc totdeauna în condiții dramatice, la capătul unor suferințe insuportabile. Nu trebuie să ne gândim doar la cazurile extreme. Numeroase mărturii concordă lăsându-ne să ne gândim că natura însăși a prevăzut să facă mai ușoare în momentul morții acele desprinderi, care ar fi teribil de dureroase pentru un om în plină sănătate. De aceea o boală prelungită, o bătrânețe înaintată, o situație de singurătate și de părăsire, pot să stabilească acele condiții psihologice care ușurează acceptarea morții.

Totuși trebuie să recunoaștem că moartea, precedată sau însoțită adesea de suferințe crude și prelungite, rămâne în mod natural neliniștitoare pentru inima omului.

Durerea fizică este, cu siguranță, un element inevitabil pentru condiția umană; pe plan biologic, constituie un avertisment al cărei utilitate este incontestabilă; dar întrucât atinge viața psihologică a omului, adesea depășește utilitatea sa biologică și astfel poate dobândi o așa dimensiune încât să trezească dorința de a o elimina cu orice preț.

Potrivit învățăturii creștine însă, durerea, mai ales aceea din ultimele momente ale vieții, dobândește o semnificație aparte în planul salvific al lui Dumnezeu; de fapt este o participare la pătimirea lui Cristos și este unire cu jertfa răscumpărătoare, pe care el a oferit-o în ascultare față de Tatăl. Nu trebuie deci să ne mire faptul că unii creștini doresc să modereze folosirea analgezicelor, pentru a accepta în mod voluntar cel puțin o parte din suferințele lor și să se asocieze astfel în mod conștient la suferințele lui Cristos răstignit[8]. Nu ar fi totuși prudent a impune ca normă generală un anumit comportament eroic. Dimpotrivă, prudența umană și creștină sugerează celor mai mulți bolnavi folosirea de medicamente care să fie apte să aline sau să îndepărteze durerea, chiar dacă de aici pot să decurgă drept efecte secundare amorțeala sau o luciditate mai mică. Cât îi privește pe cei care nu sunt în stare să se exprime, se va putea în mod logic presupune că doresc să ia astfel de calmante și să le fie administrate după sfatul medicului.

Însă folosirea intensivă a analgezicelor nu este lipsită de dificultăți, pentru că fenomenul obișnuinței obligă de obicei la o creștere a dozelor pentru a le menține eficacitatea. Trebuie să amintim aici o declarație a lui Pius al XII-lea care își păstrează toată valabilitatea. Un grup de medici i-au pus următoarea întrebare: „Eliminarea durerii și a conștiinței prin narcotice… este permisă de religie și de morală medicului și pacientului (chiar în apropierea morții și dacă se prevede că folosirea narcoticelor scurtează viața)? Papa a răspuns: „Dacă nu există alte mijloace și dacă, în circumstanțele date, aceasta nu împiedică împlinirea altor datorii religioase și morale: da”[9]. În acest caz, de fapt, este clar că moartea nu este voită sau căutată în nici un mod, deși aici există riscul dintr-o cauză rațională: se intenționează doar a calma durerea în mod eficace, folosind în acest scop acele analgezice de care dispune medicina.

Analgezicele care produc în cei bolnavi pierderea conștiinței merită însă o considerație deosebită. De fapt este foarte important ca oamenii nu numai să poată împlini datoriile lor morale și obligațiile familiare, ci mai ales să se poată pregăti conștienți pe deplin la întâlnirea cu Cristos. De aceea Pius al XII-lea avertizează că „nu este licit a-l priva pe muribund de conștiința de sine fără un motiv grav”[10].

IV. Folosirea proporționată a mijloacelor terapeutice

Este foarte important astăzi de a proteja în momentul morții demnitatea persoanei umane și semnificația creștină a vieții împotriva unui „tehnicism” ce riscă să devină abuziv. Și unii chiar vorbesc despre „dreptul la moarte”, expresie prin care nu se înțelege dreptul cuiva de a decide moartea pentru sine sau pentru altul, în felul în care îi place lui, ci dreptul de a muri în mod liniștit, cu demnitate umană și creștină. Din acest punct de vedere, folosirea mijloacelor terapeutice poate ridica probleme.

În multe cazuri complexitatea situațiilor poate fi de așa natură încât să facă să apară dubii cu privire la modul de aplicare a principiilor morale. Luarea deciziilor revine în ultimă instanță conștiinței bolnavului sau celor care acționează în mod legitim în numele lui, sau chiar medicilor care trebuie să ia în considerație atât preceptele disciplinei morale cât și diferitele aspectele ale cazului.

Fiecare are datoria de a se îngriji și de a fi îngrijit. Cei care au de îngrijit bolnavii trebuie să-și facă datoria în mod conștiincios și să administreze remediile considerate a fi necesare sau folositoare.

Însă, în toate circumstanțele, va trebui recurs la orice remediu posibil? Până acum moraliștii răspundeau că nu suntem niciodată obligați la folosirea mijloacelor „extraordinare”. Însă acest răspuns, totdeauna valabil pe linie de principiu, poate să apară astăzi mai puțin clar, atât din cauza lipsei de precizie a termenului cât și din cauza progreselor rapide ale terapiei. De aceea unii preferă să vorbească despre mijloace „proporționate” și „disproporționate”. În orice caz, mijloacele se vor putea evalua bine punând în raport tipul de terapie, gradul de dificultate și de risc, cu rezultatul care este de așteptat, ținând cont de condițiile bolnavului și de puterile sale fizice și morale.

Pentru a facilita aplicarea acestor principii generale se pot adăuga următoarele precizări:

– În lipsa altor remedii, este licit a se recurge, cu consimțământul bolnavului, la mijloacele puse la dispoziție de medicina cea mai avansată, chiar dacă sunt încă în stadiul experimental și nu sunt lipsite de un oarecare risc. Acceptându-le, bolnavul va putea chiar să dea exemplu de generozitate pentru binele omenirii.

– Este de asemenea licit a se întrerupe aplicarea unor astfel de mijloace, atunci când rezultatele dezamăgesc speranțele puse în ele. Însă în luarea unei decizii de acest gen va trebui să se țină cont de dorința dreaptă a bolnavului și a celor din familia sa, precum și de părerea medicilor cu adevărat competenți; aceștia vor putea fără îndoială să judece mai bine decât oricare altul dacă angajarea instrumentarului și personalului este disproporționat față de rezultatele previzibile și dacă tehnicile aplicate impun pacientului suferințe și neajunsuri mai mari decât beneficiile care se pot obține de aici.

– Este totdeauna licit a se mulțumi cu mijloacele normale pe care le poate oferi medicina. Nu se poate deci impune nimănui obligația de a recurge la un tip de îngrijire care, chiar dacă este deja folosită, totuși nu este încă lipsită de pericole sau este prea grea. Refuzarea sa nu echivalează cu suicidul: înseamnă mai degrabă fie simplă acceptare a condiției umane, fie dorință de a evita punerea în act a unui dispozitiv medical disproporționat față de rezultatele care s-ar putea spera, și chiar voința de a nu impune greutăți prea mari familiei sau colectivității.

– În iminența unei morți inevitabile în ciuda mijloacelor folosite, este licit în conștiință a lua hotărârea de a renunța la tratamente care ar duce doar la o prelungire precară și grea a vieții, fără totuși a întrerupe îngrijirile normale datorate bolnavului în asemenea cazuri. De aceea medicul nu are motiv să se îngrijoreze, ca și cum nu ar fi dat asistență unei persoane aflate în pericol.

Concluzie

Normele din prezenta Declarație sunt inspirate dintr-o profundă dorință de a sluji omul după planul Creatorului. Dacă pe de o parte viața este un dar al lui Dumnezeu, pe de altă parte moartea este inevitabilă; așadar, este necesar ca noi, fără să grăbim în vreun mod ceasul morții, să știm să o acceptăm cu deplina conștiință a responsabilității noastre și cu toată demnitatea. Este adevărat că moartea pune capăt existenței noastre pământești, dar în același timp deschide calea vieții nemuritoare. De aceea toți oamenii trebuie să se pregătească la acest eveniment în lumina valorilor umane și cu atât mai mult creștinii în lumina credinței.

Cei care se dăruiesc îngrijirii sănătății publice să nu neglijeze nimic pentru a pune în slujba bolnavilor și a muribunzilor toată competența lor; totuși să-și amintească de asemenea să le dea lor consolarea, care le este mai necesară, a unei imense bunătăți și a unei carități înflăcărate. O astfel de slujire făcută oamenilor este și o slujire făcută chiar lui Cristos Domnul, care a spus: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut”[11].

În cursul audienței acordate prefectului subsemnat al sacrei congregații, Sanctitatea sa Ioan Paul al II-lea a aprobat această declarație adoptată în adunarea obișnuită a Congregației pentru Doctrina Credinței și a poruncit publicarea ei.

Roma, sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 5 mai 1980.

Card. Francisc Seper,
prefect

Ieronim Hamer,
arhiepiscop titular de Lorium,
secretar

Note
* CONGREGATIO PRO DOCTRINA FIDEI, Declaratio de euthanasia deque analgesicorum remediorum usu therapeutico recte ac proportionate servando, 5 mai 1980: AAS 72 (1980), p. 542-553.
[1] CONCILIUL VATICAN II, Constituția pastorală Gaudium et spes, nr. 27.
[2] CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația despre avortul procurat, 18 noiembrie 1074: AAS 66 (1974), p. 730-747.
[3] PIUS AL XII-LEA, Allocutio ad Delegatos Unionis Internationalis Sodalitatum mulierum catholicarum, 11 sept. 1947: AAS 39 (1947), p. 483; Allocutio ad membra Unionis Catholicae Italicae inter obstetrices, 29 oct. 1951: AAS 43 (1951), p. 835-854; Allocutio ad membra Consilii Internationalis inquisitionis de medicina exercenda inter milites, 19 oct. 1953: AAS 45 (1953), p. 744-754; Allocutio ad participantes XI Congressum Societatis Italicae de anaesthesiologia, 24 febr. 1957: AAS 49 (1957), p. 146; cf. și Allocutio circa quaestionem de reanimatione”, 24 nov. 1957: AAS 49 (1957), p. 1027-1033; PAUL AL VI-LEA, Allocutio ad membra Consilii Specialis Nationum Unitarum versantis in quaestione “Apartheid”, 22 maii 1974: AAS 66 (1974), p. 346; IOAN PAUL AL II-LEA, Allocutio ad Episcopos Statuum Foederatorum Americae Septentrionalis, 5 oct 1979: Insegnamenti di Giovanni Paolo II, II, 2 (1979), p. 629 ș.u.
[4] Rom 14,8; cf. Fil 1,20.
[5] Facem referință în mod deosebit la Admonitio 779 (1979) despre drepturile bolnavilor și muribunzilor, care a fost acceptată de Adunarea Deputaților Consiliului Europei în a XXVII-ea sesiune ordinară (cf. SIPECA, nr. 1, martie 1977, p. 14-15).
[6] Lăsăm în totalitate deoparte problemele pedepsei cu moartea și războiului, care cer alte considerații speciale, altele decât ale acestei Declarații.
[7] Cf. In 15,14.
[8] Cf. Mt 27,34.
[9] PIUS AL XII-LEA, Allocutio, 24 febr. 1957: AAS 49 (1957), p. 147.
[10] Ibidem, 145; cf. Allocutio, 9 sept. 1958: AAS 50 (1958), p. 694.
[11] Mt 25,40.

Autor: Congregația pentru Doctrina Credinței
Traducător: pr. Isidor Chinez
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 05.05.1980
Publicarea pe acest sit: 30.04.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns