Declaraţia comună a Papei Ioan Paul al II-lea şi a Patriarhului Teoctist

Declarația comună
a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea
și a Preafericii Sale Patriarhul Teoctist
Vatican, sâmbătă, 12 octombrie 2002

„Și slava pe care tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum noi una suntem: eu întru ei și tu întru mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unire, și să cunoască lumea că tu m-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum m-ai iubit pe mine” (Ioan 17, 22-23).

În adânca bucurie de a ne afla împreună în orașul Roma, lângă mormintele Apostolilor Petru și Paul, ne oferim unul altuia sărutul păcii sub privirea Aceluia care veghează asupra Bisericii sale și care ne îndrumă pașii, și medităm încă o dată aceste cuvinte pe care evanghelistul Ioan ni le-a transmis și care constituie impresionanta rugăciune a lui Cristos din seara Pătimirii sale.

1. Întâlnirea noastră vine în continuarea sărutului păcii pe care ni l-am oferit unul altuia la București în luna mai 1999, în timp ce răsună încă în inimile noastre strigătul impresionant: „Unitate, unitate!”, pe care o mare mulțime de credincioși l-au înălțat în mod spontan în prezența noastră cu acea ocazie. Acest strigăt era ecoul rugăciunii Domnului nostru pentru „ca toți să fie una” (Ioan 17, 21).

Întâlnirea din acea zi întărește angajamentul nostru de a ne ruga și de a lucra pentru a ajunge la unitatea deplină și vizibilă a tuturor ucenicilor lui Cristos. Scopul și dorința noastră arzătoare, este deplina comuniune care nu este absorbție, ci comuniune în adevăr și în iubire. Este un drum fără întoarcere pentru care nu există alternative: este drumul Bisericii.

2. Comunitățile creștine din România, marcate încă de trista perioadă istorică în timpul căreia Numele și Suveranitatea Mântuitorului erau tăgăduite, întâmpină adesea și astăzi dificultăți în depășirea efectelor negative pe care acești ani le-au avut asupra exercitării fraternității și a împărtășirii, precum și asupra căutării comuniunii. Întâlnirea noastră trebuie considerată un exemplu: frații trebuie să se întâlnească pentru a se împăca, pentru a reflecta împreună, pentru a descoperi mijloacele de a ajunge la înțelegere, pentru a-și expune și explica unii altora propriile argumente. Îi îndemnăm, așadar, pe cei care sunt chemați să trăiască cot la cot pe același pământ românesc să afle soluții ale dreptății și ale dragostei. Trebuie depășite conflictele, neînțelegerile și suspiciunile izvorâte din trecut, printr-un dialog sincer, pentru ca, în această perioadă decisivă a istoriei lor, creștinii din România să poată fi martori ai păcii și ai reconcilierii.

3. Relațiile noastre trebuie să reflecte comuniunea reală și profundă în Cristos care există deja între noi, chiar dacă nu este încă deplină. Noi recunoaștem de fapt cu bucurie că avem împreună tradiția Bisericii nedivizate, centrată pe misterul Euharistiei, despre care dau mărturie sfinții pe care îi avem în comun în calendarele noastre. Pe de altă parte, numeroșii mărturisitori ai credinței din perioada de prigoană din secolul trecut, care și-au dovedit fidelitatea față de Cristos, sunt o sămânță de speranță în dificultățile cu care ne confruntăm astăzi.

Pentru a alimenta căutarea comuniunii depline, cu toate divergențele doctrinale care rămân încă, trebuie să căutăm mijloace concrete, stabilind întâlniri regulate, cu convingerea că orice situație dificilă nu este destinată să rămână iremediabilă, și că prin ascultarea celuilalt și prin dialogul cu el, precum și prin schimbul constant de informații, se pot găsi soluții satisfăcătoare, pentru a aplana neînțelegerile și pentru a ajunge la o soluție echitabilă la problemele concrete. Trebuie să intensificăm acest proces pentru ca întreg adevărul de credință să devină un patrimoniu comun, împărtășit și de unii și de alții, capabil să dea naștere unei conviețuiri cu adevărat pașnice, înrădăcinată și întemeiată pe dragoste.

Știm bine ce trebuie să facem pentru a stabili orientările care trebuie să călăuzească opera de evanghelizare, atât de necesară după perioada sumbră a ateismului. Suntem în acord în recunoașterea tradiției religioase și culturale a fiecărui popor, dar și a libertății religioase. Evanghelizarea nu poate fi întemeiată pe un spirit competitiv, ci pe respect reciproc și pe cooperare, care să recunoască fiecăruia libertatea de a trăi după propriile convingeri, în respect față de apartenența sa religioasă.

4. În dezvoltarea relațiilor noastre, începând cu Conferințele Panortodoxe și cu Conciliul Vatican II, am fost martori ai unei apropieri continue între Orient și Occident, întemeiată pe rugăciune, pe dialog în dragoste și adevăr, atât de plină de momente de profundă comuniune. De aceea privim cu îngrijorare dificultățile pe care le întâmpină în momentul de față Comisia mixtă internațională de dialog teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă și, cu ocazia întâlnirii noastre, dorim să exprimăm dorința ca să nu se neglijeze nici o inițiativă care ar putea declanșa din nou dialogul teologic și reînceperea activității comisiei. Avem datoria de a face acest lucru, deoarece dialogul teologic va întări afirmarea voinței noastre împărtășite de comuniune în fața situației actuale de diviziune.

5. Biserica nu este o realitate închisă în sine: ea este trimisă în lume și este deschisă lumii. Noile posibilități care apar într-o Europă deja unită, și care sunt pe cale de a desființa frontierele acesteia pentru a uni popoare și culturi din partea centrală și orientală a continentului, constituie o provocare pe care creștinii din Orient și din Occident trebuie să o înfrunte împreună. Cu cât aceștia vor fi mai uniți în a-l mărturisi pe unicul Domn, cu atât mai mult vor contribui la a da glas, consistență și spațiu spiritului creștin al Europei, sfințeniei vieții, demnității și drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptății și solidarității, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, ocrotirii creației. Întreaga Europă are nevoie de bogăția culturală făurită de creștinism.

Biserica Ortodoxă din România, centru de contact și de schimburi între tradițiile fecunde slave și bizantine din Orient, și Biserica Romei care, prin componența sa latină, evocă glasul occidental al unicei Biserici a lui Cristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune ce caracterizează cel de-al treilea mileniu. Conform unei atât de frumoase expresii tradiționale, Bisericilor particulare le place să se numească Biserici surori. A se deschide față de această dimensiune înseamnă a colabora la a-i reda Europei ethos-ul său profund și chipul său cu adevărat uman.

Cu aceste perspective și cu aceste hotărâri ne încredințăm împreună Domnului, implorându-l să ne facă vrednici să edificăm Trupul lui Cristos, „până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Cristos” (Efeseni 4,13).

Sanctitatea sa Ioan Paul al II-lea             Preafericitul Patriarh Teoctist

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 12.10.2002
Publicarea pe acest sit: 12.10.2002
Etichete: , ,

Lasă un răspuns