Cum vom înfrunta schimbările antropologice din lumea contemporană

Conferinței Cardinalului Péter Erdö,
președinte al Consiliului Conferințelor
Episcopale Europene (CCEE),
la adunarea plenară anuală a președinților CCEE,
27-30 septembrie 2012 la Sankt Gallen, în Elveția

Eminențe,
Excelențe episcopi Markus Büchel,
episcop de Sankt Gallen
și Norbert Brunner,
președinte al Conferinței Episcopilor din Elveția
Iubiți confrați întru episcopat și întru preoție
Doamnelor și domnilor,

Suntem bucuroși să celebrăm Adunarea Plenară a Consiliului Conferințelor Episcopale din Europa (CCEE) aici în orașul Sankt Gallen cu ocazia aniversării a 1400 de ani de la sosirea misionarului omonim în regiune. Am venit din toate părțile Europei pentru a prezenta Bisericii și societății locale, dar și celei europene, rezultatele muncii noastre și să ne confruntăm cu privire la unele probleme care sunt teme de discuție în Europa și în lume. De fapt, vom dedica parte din lucrările noastre temei „Provocările din timpul nostru: aspecte spirituale și sociale”.

1. Reparcurgând activitățile desfășurate de CCEE la ultima noastră Adunare Plenară, putem vedea că ele s-au rotit aproape în întregime în jurul temei Noii Evanghelizări. Însăși ultima noastră Adunare Plenară de la Tirana avea această temă centrală. Cu acea ocazie, în afară de a fi ascultat raporturile diferiților episcopi, ale Conferințelor episcopale și ale comisiilor noastre, am putut vedea în concret și cum Noua Evanghelizare este realizată în Albania, țară guvernată, pentru o lungă perioadă, de un regim comunist care își propunea să distrugă toate religiile și să dezrădăcineze din om simțul religios. Și totuși, în pofida acestei perioade întunecate din istoria albaneză, am văzut semne foarte clare ale renașterii prin munca misionarilor, contemporani ai noștri, conduși de Duhul Sfânt și de o profundă dorință a inimii umane, pentru că așa cum scrie sfântul Augustin în Confesiuni: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în tine” (1,1).

După Adunarea Plenară, s-a desfășurat la Oradea, în România, o întâlnire continentală a episcopilor orientali catolici care au voit să aprofundeze rolul Bisericilor Orientale pentru Noua Evanghelizare. Și în acest caz am putut constata cum Bisericile catolice de tradiție orientală bizantină și de alte tradiții au reușit să se renască după atâtea decenii de represiune când nu erau recunoscute și trebuiau să trăiască în afara legii. Mulți dintre episcopii și preoții lor au plătit cu însăși viața lor fidelitatea față de Biserica Romei și față de credința catolică. Am văzut, de exemplu, cu câtă bucurie, cu cât orgoliu și recunoștință, și față de Providența Divină, s-a putut celebra Sfânta Liturgie la Oradea, conform tradiției române de rit bizantin, într-un rit în care în acea țară, timp de cincizeci de ani, nu s-a putut celebra public nici o Liturghie. Clerul, deci, în afară de dificultățile renașterii, a trebuit să învețe din nou propriul rit. Întâlnirea de la Oradea a fost o adevărată bucurie, o mare celebrare, și am fost martori ai acestei renașteri.

Desigur, Bisericile orientale, pe baza bogatei lor moșteniri, au mult de spus cu privire la Noua Evanghelizare și la nivel universal. Este vorba mai ales de modul de a înfrunta schimbările antropologice din lumea contemporană. Se afirmă adesea că omul de astăzi este o ființă audio-vizuală, o ființă care are capacitatea de a gândi logic, dar căreia îi este foarte greu să exercite această capacitate a sa. Deci, exprimarea verbală, scrisă, chiar lectura unor texte lungi, raționamentul logic, sunt dificile pentru mulți contemporani ai noștri care sunt mai deschiși la efectele audio-vizuale puternice. Omul, care-l caută pe Dumnezeu în timpul nostru, este gata să facă lungi pelerinaje pentru a simți și a experimenta pe viu procesul de apropiere de vreun scop sacru. Această dimensiune a pelerinajului ne face să avem experiența de a ajunge, împreună cu colegii noștri de călătorie, la capătul pelerinajului nostru, la punctul de întâlnire cu Dumnezeu.

Tradițiile orientale care sunt bogate în mișcări, în cântare, în imagini, în iconografie, sunt foarte semnificative în timpul nostru, tocmai pentru că ele vorbesc într-un limbaj comprehensibil pentru omul audio-vizual. Nu întâmplător, atâtea aspecte din această tradiție încep să fie la modă și printre contemporanii noștri din Occident.

Dar și în Biserica latină, pentru a spune adevărul, formarea în cadrul Bisericilor are din nou o dimensiune un pic mai sacră, pentru că oamenii au nevoie de asta, doresc asta, pentru că reprezentarea figurativă a misterelor lui Dumnezeu, a sfinților, a lui Isus Cristos, a Sfintei Fecioare Maria, a momentelor din istoria mântuirii, nu deranjează, ci ajută mai degrabă în apropierea noastră de Dumnezeu. Toate aceste aspecte ale noii evanghelizări sunt ca niște semne ale timpurilor care ne indică drumul care trebuie parcurs în timpul nostru. Aceste aspecte au fost prezente și în timpul întâlnirii pe care Consiliul nostru a organizat-o în luna noiembrie la Roma, sub egida Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare, pentru a celebra cei patruzeci de ani ai CCEE.

2. În sfârșit, și Simpozionul CCEE-SECAM, marea întâlnire dintre episcopi din Europa și din Africa, a fost o ocazie pentru a reflecta asupra Noii Evanghelizări. Din anul 2004, aproape în fiecare an, delegații ale episcopatului european și ale celui african se întâlnesc în mod obișnuit pentru a discuta despre teme punctuale. Apoi, periodic se desfășoară întâlniri mai mari cu numeroși participanți. Anul acesta eram peste o sută de participanți, care reprezentau aproape toate Conferințele episcopale din cele două continente. Sfântul Părinte ne-a primit în audiență și am discutat despre Noua Evanghelizare: despre bucuriile și despre dificultățile evanghelizării în Africa, un continent în care realitatea tristă a războaielor civile, a conflictelor armate, a nedreptăților profunde și a exploatării sunt cauza atâtor dificultăți și suferințe umane. Dar am discutat și despre evanghelizarea în Europa, unde societatea bunăstării riscă să-l uite pe Dumnezeu și să piardă valorile spirituale. Biserica este chemată să arate că comuniunea dintre creștini care, deși aparțin la culturi diferite sunt membri unei Biserici unice, este ocazie pentru un adevărat schimb de daruri.

În timpul Simpozionului, au fost multe și criticile împotriva organizațiilor internaționale neguvernamentale care vor să influențeze puternic lumea valorilor popoarelor africane, societatea lor, dar care ajută puțin în rezolvarea problemelor lor vitale. Când manifestăm solidaritatea noastră față de ei, suntem conștienți de faptul că trebuie să-i ajutăm, nu numai material, ducând diferite tipuri de „bucuri” în Africa, ci încercând să înfruntăm în societatea noastră europeană problema africană în același timp în mod mai realist și mai creștin. Deci, trebuie să promovăm recunoașterea demnității și a valorilor popoarelor africane și a Bisericii catolice din Africa, care este o Biserică bogată în vocații, care este o Biserică ce crește, dar care este o Biserică ce are multe probleme încă nerezolvate. Pentru a aminti una: aproape în nici o țară nu există un sistem stabil de finanțare a Bisericii sau de întreținere a clerului. Chiar dacă de multe decenii, și slavă Domnului, în aproape toate țările africane, clerul este în mod prevalent indigen și nu mai este compus în majoritate din misionari străini, totuși, acest cler are nevoie de întreținere continuă și ajutor material care provine din străinătate. Deci, apare clar că în pofida circumstanțelor, uneori de mizerie, dar cu siguranță de incertitudine politică, chiar tribală, trebuie găsite moduri, mai mult sau mai puțin stabile, de întreținere, de finanțare pentru Bisericile locale. Cât privește nedreptatea, astăzi ca astăzi, omenirea constituie, și sub aspectul economic, un unic ansamblu organic. Adică, nu este posibil să existe o profundă nedreptate într-o țară africană, fără a avea conexiuni și consecințe, motive și repercusiuni, în atâtea alte țări, între care și țările europene. Deci există o anumită responsabilitate, și în continentul nostru, și există mai ales provocarea de a căuta și a găsi căi de soluționare care să nu fie numai acțiuni punctuale de ajutor umanitar – și acest lucru este necesar, desigur: când poporului îi este foame, trebuie căutat grâul, trebuie căutate alimentele cele mai de bază, trebuie organizat transportul, care uneori este prea dificil – dar, în același timp trebuie văzut cât se poate face pentru a face mai onest și mai drept întregul sistem economic și ecologic.

3. Desigur și în Europa asistăm la o dezlipire treptată a mecanismului economiei și al finanțelor de restul realității sociale, al realității vieții popoarelor. Acest fenomen a fost tratat atât la întâlnirea Comitetului Unit CCEE-KEK, cât și cu ocazia celui de-al treilea Forum european catolic-ortodox, celebrat la Lisabona în iunie. De fapt, criza, așa-numita criză economică sau financiară din Europa pune o serie de probleme fundamentale cu privire la funcționarea economiei societății și a așa-numitei democrații în Europa. Este clar că diferite popoare, diferite state, diferite economii, în cadrul ansamblului european vă aceeași problemă dintr-un punct de vedere uneori foarte diferit. Este adevărat că există alegeri terminologice care determină modul de a gândi al popoarelor cu privire la o problemă care însă sunt uneori seducătoare sau măcar imprecise. De exemplu: „ajutor economic” – ajutor cui? Ajutor unui popor care are probleme în propriul stat, unde eventual datoriile statului depășesc deja limita posibilului, motiv pentru care băncile care cer înapoi banii lor, împrumuturile lor, vor putea avea anumite sume numai dacă alte țări, de exemplu în Uniunea Europeană, pun la dispoziție alte împrumuturi? Cu această politică, singurul care scoate profit este sistemul bancar care acum primește înapoi împrumutul său sau o parte din împrumutul său. Și ce se întâmplă cu oamenii săraci? Ce să spunem despre oamenii săraci despre care ei spun mereu, și tot mai radical, că trebuie să facă economii, că pensiile meritate cu munca de o viață întreagă trebuie să fie reduse, că prestațiile sociale și sanitare trebuie să fie luate de la populație, care nu mai trăiește prea bine, ba chiar mult mai rău decât trăia populația din alte țări, care în schimb pretind, din afara acestor situații și cu glas tare, aceste economii și chiar acuză popoare întregi că au trăit prea ușor în deceniile trecute, în timp ce oamenii simpli nu aveau nici o responsabilitate în alegerile politicienilor și ale marilor manageri sau ale marilor directori ai economiei. Deci începe să se prezinte un tablou destul de dificil și clar al problemelor care aparțin problemei clasice a dreptății sociale.

Între marile probleme scoase în evidență de criza financiară trebuie amintit sentimentul care se răspândește treptat în toată Europa, conform căruia omul se rătăcește printre procesele, printre circumstanțele care par mai puternice decât el. Unele statistici spun că tinerii, cei de cincisprezece-șaisprezece ani, nu mai au nici o atitudine revoluționară nici în sensul social, nici în sensul nonconformismului, pentru că oricum se simt neputincioși față de circumstanțele generale. Deci, oamenii pe de o parte vor să fie stăpâni pe ei înșiși – mulți nu recunosc nici o forță supranaturală și nu respectă nici autoritățile umane – pe de altă parte experimentează că sunt neputincioși în ceea ce privește soluționarea propriilor probleme. Resemnarea este unul din sentimentele cele mai răspândite, chiar dacă există semne de speranță, chiar dacă sunt semn – și multiple – de profundă nevoie de religie, de profundă nevoie în suflet de a-l căuta și a-l întâlni pe Dumnezeu. De aceea, terenul pentru noua misiune este prezent și vedem că pentru munca evanghelizării se deschid și noi spații. Vestirea credinței și solidaritatea față de Africa și față de săracii din continentul nostru sunt legate. Așa cum scrie Papa Benedict al XVI-lea în Scrisoarea Porta fidei și în Caritas in veritate: „Credința fără caritate nu aduce rod și caritatea fără credință ar fi un sentiment în voia constantă a îndoielii. Credința și caritatea se cer reciproc, așa încât una îi permite celeilalte să-și realizeze drumul său” (Porta fidei 14).

4. Referitor la celelalte puncte ale programului Adunării Plenare, mă simt obligat să amintesc că vom fi chemați să acordăm atenție deosebită muncii celor patru comisii ale noastre, să ascultăm rapoartele lor și să alegem câțiva noi președinți: pentru Comisia „media”, pentru comisia care se ocupă de vocațiile sacerdotale și pentru comisia „cateheză, școală și universitate”.

5. Este clar pentru noi toți că problema libertății religioase în Europa și în lume cere o atenție specială. Acesta este motivul pentru care vom dedica o întreagă sesiune acestei teme. În sfârșit, îi mulțumim Sfântului Părinte pentru magisteriul său și pentru că a voit să marcheze cei cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican cu un An al Credinței. Conciliul, așa cum spunea fericitul Ioan Paul al II-lea, avea ca scop îmbogățirea credinței, deci și evanghelizarea. În acești cincizeci de ani, roadele Conciliului au fost foarte multe, dar ocupă un loc special promulgarea noului Liturghier și a Codului de Drept Canonic din 1983, a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale și a Catehismului Bisericii Catolice din 1992, de la publicarea căruia celebrăm a douăzecea aniversare și care este un document încă fundamental, care oferă, într-un ansamblu organic și kerigmatic, conținutul credinței noastre într-o formă care este comprehensibilă și chiar simpatică pentru omul de astăzi.

Cerem binecuvântarea lui Dumnezeu pentru lucrările Adunării noastre și pentru orașul, cantonul Sankt Gallen, care celebrează marele său jubileu, cerem și ocrotirea Fecioarei, Născătoare de Dumnezeu pentru toată Europa și toată omenirea.

Mulțumesc pentru atenție.

Autor: Cardinalul Peter Erdo
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Ercis.ro
Publicarea în original: 27.09.2012
Publicarea pe acest sit: 27.09.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns