Constituţia apostolică „Anglicanorum coetibus”

Constituția apostolică „Anglicanorum coetibus”
cu privire la înființarea de ordinariate personale
pentru anglicanii care intră în comuniune deplină
cu Biserica Catolică

În aceste ultime timpuri Duhul Sfânt a stimulat grupuri anglicane să ceară de mai multe ori și cu insistență să fie primite, și corporativ, în comuniunea catolică deplină și acest Scaun Apostolic a acceptat cu bunăvoință cererea lor. De fapt, Succesorul lui Petru, care are de la Domnul Isus mandatul de a garanta unitatea episcopatului și de a prezida și a tutela comuniunea universală a tuturor Bisericilor[1], nu poate să nu predispună mijloacele pentru ca această sfântă dorință să poată fi realizată.

Biserica, popor adunat în unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh[2], a fost într-adevăr instituită de Domnul Nostru Isus Cristos ca „sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”[3]. Orice dezbinare între cei botezați în Isus Cristos este o rană la ceea ce Biserica este și la motivul pentru care Biserica există; de fapt, „contrazice pe față voința lui Cristos și este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura”[4]. Tocmai pentru aceasta, înainte de a-și vărsa sângele pentru mântuirea lumii, Domnul Isus l-a rugat pe Tatăl pentru unitatea discipolilor săi[5].

Duhul Sfânt, principiu de unitate, constituie Biserica în comuniune[6]. El este principiul unității credincioșilor în învățătura apostolilor, în frângerea pâinii și în rugăciune[7]. Totuși Biserica, prin analogie cu misterul Cuvântului întrupat, nu este numai o comuniune invizibilă, spirituală, ci și vizibilă[8]; de fapt, „societatea organizată ierarhic, pe de o parte, și Trupul mistic al lui Cristos, pe de altă parte, adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, Biserica de pe pământ și Biserica plină de bogății cerești nu trebuie considerate ca fiind două entități, căci formează o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman și un element divin”[9]. Comuniunea celor botezați în învățătura apostolilor și în frângerea pâinii euharistice se manifestă vizibil în legăturile mărturisirii integrității credinței, celebrării tuturor sacramentelor instituite de Cristos și conducerii Colegiului Episcopilor uniți cu propriul cap, Pontiful Roman[10].

De fapt unica Biserică a lui Cristos, pe care în Simbol o mărturisim una, sfântă, catolică și apostolică, „subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică”[11].

În lumina acestor principii ecleziologice, cu această Constituție apostolică se dă o normativă generală care să reglementeze înființarea și viața Ordinariatelor Personale pentru acei credincioși anglicani care doresc să intre corporativ în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Această normativă este integrată de Norme complementare date de Scaunul Apostolic.

I. § 1. Ordinariatele Personale pentru Anglicani care intră în comuniune deplină cu Biserica Catolică sunt înființate de Congregația pentru Doctrina Credinței în cadrul granițelor teritoriale ale unei Conferințe Episcopale determinate, după ce a fost consultată aceeași Conferință.

§ 2. În teritoriul unei Conferințe a Episcopilor, pot să fie înființate unul sau mai multe Ordinariate, în funcție de necesități.

§ 3. Fiecare Ordinariat ipso iure se bucură de personalitate juridică publică; este asimilat din punct de vedere juridic cu o dieceză[12].

§ 4. Ordinariatul este format din credincioși laici, clerici și membri ai Institutelor de Viață Consacrată sau ai Societăților de Viață Apostolică, originar apartenenți la Comuniunea Anglicană și acum în comuniune deplină cu Biserica Catolică, sau care primesc sacramentele inițierii în jurisdicția Ordinariatului însuși.

§ 5. Catehismul Bisericii Catolice este expresia autentică a credinței catolice mărturisită de membrii Ordinariatului.

II. Ordinariatul Personal este condus de normele dreptului universal și de prezenta Constituție Apostolică și este supus Congregației pentru Doctrina Credinței și celorlalte Dicasterii din Curia Romană conform competențelor lor. Pentru el sunt valabile și Normele Complementare amintite mai sus și alte eventuale Norme specifice date pentru fiecare Ordinariat.

III. Fără a exclude celebrările liturgice conform Ritului Roman, Ordinariatul are facultatea de a celebra Euharistia și celelalte Sacramente, Liturgia Orelor și celelalte acțiuni liturgice conform cărților liturgice proprii tradiției anglicane aprobate de Sfântul Scaun, în așa fel încât să mențină vii în cadrul Bisericii Catolice tradițiile spirituale, liturgice și pastorale ale Comuniunii Anglicane, ca dar prețios pentru a alimenta credința membrilor săi și bogăție care trebuie împărtășită.

IV. Un Ordinariat Personal este încredințat grijii pastorale a unui Ordinariu numit de Pontiful Roman.

V. Puterea (potestas) Ordinariului este:

a. obișnuită: anexată prin dreptul însuși oficiului conferit lui de către Pontiful Roman, pentru forul intern și pentru forul extern;

b. vicarială: exercitată în numele Pontifului Roman;

c. personală: exercitată asupra tuturor celor care aparțin Ordinariatului.

Ea este exercitată în mod unit cu puterea Episcopului diecezan local în cazurile prevăzute de Normele Complementare.

VI. § 1. Cei care au exercitat slujirea de diaconi, preoți sau episcopi anglicani, care răspund la condițiile stabilite de dreptul canonic[13] și nu sunt împiedicați de iregularități sau alte impedimente[14], pot fi acceptați de Ordinariu ca și candidați la Ordinele Sacre în Biserica Catolică. Pentru slujitorii căsătoriți trebuie respectate normele din Enciclica lui Paul al VI-lea Sacerdotalis coelibatus, nr. 42[15] și din Declarația In June[16]. Slujitorii necăsătoriți trebuie să se supună normei celibatului clerical conform can. 277, § 1.

§ 2. Ordinariul, respectând pe deplin disciplina cu privire la celibatul clerical în Biserica Latină, pro regula va admite la ordinul prezbiteratului numai bărbați celibi. Va putea să adreseze cerere Pontifului Roman, ca derogare de la can. 277, § 1, să admită caz cu caz la Ordinul sacru al prezbiteratului și bărbați căsătoriți, conform criteriilor obiective aprobate de Sfântul Scaun.

§ 3. Încardinarea clericilor va fi reglementată conform normelor de drept canonic.

§ 4. Preoții încardinați într-un Ordinariat, care constituie prezbiteriul lui, trebuie să cultive și o legătură de unitate cu preoții din Dieceza în teritoriul căreia își desfășoară slujirea lor; ei vor trebui să favorizeze inițiative și activități pastorale și caritative unite, care vor putea fi obiect al convențiilor încheiate între Ordinariu și Episcopul diecezan legal.

§ 5. Candidații la Ordinele sacre într-un Ordinariat vor fi formați împreună cu ceilalți seminariști, în special în domeniile doctrinal și pastoral. Pentru a ține cont de necesitățile particulare ale seminariștilor din Ordinariat și de formarea lor în patrimoniul anglican, Ordinariul poate stabili programe care trebuie desfășurate în seminar sau chiar să înființeze case de formare, legate cu facultăți catolice de teologie deja existente.

VII. Ordinariul, cu aprobarea Sfântului Scaun, poate să înființeze noi Institute de Viață Consacrată și Societăți de Viață Apostolică și să le promoveze membrii la Ordinele Sacre, conform normelor dreptului canonic. Institutele de Viață Consacrată care provin din anglicanism și acum sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică prin consens reciproc pot să fie supuse jurisdicției Ordinariului.

VIII. § 1. Ordinariul, conform dreptului, după ce a ascultat părerea Episcopului diecezan al locului, poate, cu consimțământul Sfântului Scaun, să înființeze parohii personale, pentru îngrijirea pastorală a credincioșilor care aparțin Ordinariatului.

§ 2. Parohii din Ordinariat se bucură de toate drepturile și sunt ținuți la toate obligațiile prevăzute în Codul de drept canonic, care, în cazurile stabilite în Normele complementare, sunt exercitate în ajutor pastoral reciproc cu parohii din Dieceza în al cărei teritoriu se află parohia personală a Ordinariatului.

IX. Atât credincioșii laici cât și Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, care provin din anglicanism și doresc să facă parte din Ordinariatul personal, trebuie să manifeste această voință în scris.

X. § 1. Ordinariul în conducerea sa este asistat de un Consiliu de conducere reglementat de Statute aprobate de Ordinariu și confirmate de Sfântul Scaun[17].

§ 2. Consiliul de conducere, prezidat de Ordinariu, este compus din cel puțin șase preoți și exercită funcțiile stabilite în Codul de drept canonic pentru Consiliul prezbiteral și Colegiul consultanților și cele specificate în Normele complementare.

§ 3. Ordinariul trebuie să constituie un Consiliu pentru probleme economice conform Codului de drept canonic și cu îndatoririle stabilite de acesta[18].

§ 4. Pentru a favoriza consultarea credincioșilor în Ordinariat trebuie să fie constituit un Consiliu pastoral[19].

XI. Ordinariul, la fiecare cinci ani trebuie să meargă la Roma pentru vizita ad limina Apostolorum și, prin intermediul Congregației pentru Doctrina Credinței, în raport și cu Congregația pentru Episcopi și Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor, trebuie să prezinte Pontifului Roman un raport despre starea Ordinariatului.

XII. Pentru cauzele judecătorești, tribunalul competent este cel al Diecezei în care una dintre părți are domiciliul, afară de cazul când Ordinariatul a constituit un tribunal al său, caz în care tribunalul de apel va fi cel desemnat de Ordinariat și aprobat de Sfântul Scaun.

XIII. Decretul care va înființa un Ordinariat va determina locul sediului Ordinariatului însuși și, dacă se consideră oportun, care va fi și biserica sa principală.

Vrem ca aceste dispoziții și norme ale noastre să fie valide și eficace acum și în viitor, în pofida, dacă ar fi necesar, Constituțiilor și Ordonanțelor apostolice date de predecesorii noștri, și oricărei alte prescrieri chiar vrednice de mențiune sau derogare deosebită.

Dat la Roma, la Sfântul Petru, 14 noiembrie 2009, comemorarea sfântului Carol Borromeu.

Note


[1] Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Const. dogm. Lumen gentium, 23; Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoarea Communionis notio, 12; 13.

[2] Cf. Const. dogm. Lumen gentium, 4; Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[3] Const. dogm. Lumen gentium, 1.

[4] Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[5] Cf. In 17,20-21; Decr. Unitatis redintegratio, 2.

[6] Const. dogm. Lumen gentium, 13.

[7] Cf. Ibidem; Fap 2,42.

[8] Const. dogm. Lumen gentium, 8; Scrisoarea Communionis notio, 4.

[9] Const. dogm. Lumen gentium, 8.

[10] Cf. CIC, can. 205; Const. dogm. Lumen gentium, 13; 14; 21; 22; Decr. Unitatis redintegratio, 2; 3; 4; 15; 20; Decr. Christus Dominus, 4; Decr. Ad gentes, 22.

[11] Const. dogm. Lumen gentium, 8; Decr. Unitatis redintegratio, 1; 3; 4; Congregația pentru Doctrina Credinței, Decl. Dominus Iesus, 16.

[12] Cf. Ioan Paul al II-lea, Const. Ap. Spirituali militum curae, 21 aprilie 1986, I § 1.

[13] Cf. CIC, cann. 1026-1032.

[14] Cf. CIC, cann. 1040-1049.

[15] Cf. AAS 59 (1967) 674.

[16] Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarație din 1 aprilie 1981, în: Enchiridion Vaticanum 7, 1213.

[17] Cf. CIC, cann. 495-502.

[18] Cf. CIC, cann. 492-494.

[19] Cf. CIC, can. 511.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 04.11.2009
Publicarea pe acest sit: 10.11.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns