Conferința de presă a Papei la întoarcerea din Portugalia

Conferința de presă a Sfântului Părinte Papa Francisc
la întoarcerea din călătoria în Myanmar și Bangladesh
2 decembrie 2017

Greg Burke:

Mulțumim, Sfinte Părinte, înainte de toate mulțumim. Dumneavoastră ați ales două țări interesante de vizitat, două țări foarte diferite dar cu ceva în comun, care este o Biserică mică, în fiecare dintre aceste țări, dar activă, plină de bucurie, plină de tineri și plină de un spirit de slujire față de toată societatea. Noi, desigur, am văzut mult, am învățat mult, dar ne interesează [să știm] și ce ați văzut dumneavoastră și ce ați învățat dumneavoastră.

Papa Francisc:

Bună seara, dacă ne gândim aici, sau bună după-amiază, dacă ne gândim la Roma. Multe mulțumiri pentru munca voastră. Așa cum a spus Greg, sunt două țări foarte interesante cu culturi foarte tradiționale, profunde, bogate. Pentru aceasta cred că munca voastră a fost foarte intensă. Multe mulțumiri.

Sagrario Ruiz de Apodaca (Radio Nacional de España):

Bună seara, Sfinte Părinte. Mulțumim. Eu pun întrebarea în spaniolă, cu permisiunea colegilor mei italieni, pentru că încă nu am încredere în italiana mea, dar dacă dumneavoastră vreți să răspundeți în italiană ar fi perfect pentru toți. Criza refugiaților Rohingya a focalizat mare parte din această călătorie în Asia. Ieri i-ați nominalizat cu numele lor, până la urmă, în Bangladesh. V-a rămas regretul că nu ați făcut același lucru în Myanmar, că nu i-ați nominalizat cu acest termen „rohingya”? Și ce ați simțit ieri când le-ați cerut iertare?

Papa Francisc:

Nu a fost prima dată ieri. De mai multe ori în public, în piața „Sfântul Petru”, la Angelus sau la audiențe, i-am nominalizat…

Sagrario Ruiz de Apodaca:

Dar în această călătorie…

Papa Francisc:

Da, dar vreau să subliniez că deja se știa ceea ce gândeam și ceea ce spuneam. Dar întrebarea dumneavoastră este foarte interesantă pentru că mă face să reflectez asupra modului în care eu încerc să comunic. Pentru mine, lucrul cel mai important este ca mesajul să ajungă și pentru aceasta trebuie încercat să se spună lucrurile pas după pas și să se asculte răspunsurile, pentru ca să ajungă mesajul. De exemplu, un exemplu din viața zilnică: un tânăr, o tânără în criza adolescenței poate spune ceea ce gândește, închizând ușa în nas celuilalt și mesajul nu ajunge, se închide. Pe mine mă interesează ca acest mesaj să ajungă. Pentru aceasta, am văzut că dacă în discursul oficial [în Myanmar] aș fi spus acel cuvânt, ar fi fost ca și cum le-aș fi închis ușa în nas interlocutorilor mei. Dar am descris situațiile, drepturile de cetățenie, „nimeni exclus”, pentru a-mi permite apoi în colocviile private să merg mai departe. Am rămas foarte, foarte satisfăcut de colocvii pe care le-am putut avea, pentru că este adevărat, n-am avut – să spunem așa – plăcerea de a închide ușa în nas, în mod public, o denunțare, nu, dar am avut satisfacția de a dialoga, de a-l lăsa pe celălalt să vorbească, de a spune ce cred și astfel mesajul a ajuns. Și până acolo a ajuns încât a continua și a continuat și s-a terminat ieri cu acela. Și acest lucru este foarte important, în comunicare: preocuparea ca mesajul să ajungă. De atâtea ori, denunțările, și în mass-media – nu vreau să ofensez -, uneori cu oarecare doză de agresivitate, închid dialogul, închid ușa și mesajul nu ajunge. Și voi, care sunteți specialiști în a face să ajungă mesajele, înțelegeți bine asta.

Dumneavoastră mă întrebați ce am simțit ieri. Nu era programat așa. Eu știam că-i voi întâlni pe Rohingya. Nu știam nici unde nici cum, dar aceasta era o condiție a călătoriei, pentru mine, și se pregăteau modurile. După atâtea contacte, și cu guvernul și cu Caritas-ul, guvernul a permis călătoria acestora care au venit ieri. Pentru că a avut loc prin intermediul guvernului, care-i protejează și le dă ospitalitate, și acest lucru este mare: ceea ce face Bangladeshul pentru ei este mare, este un exemplu de primire. O mică și săracă țară care a primit 700 de mii de persoane… Mă gândesc la țările care închid porțile… Trebuie să fim recunoscători pentru exemplul pe care ni l-au dat. Guvernul trebuie să se miște pentru raporturile internaționale cu Myanmarul cu permise, dialog… Pentru că sunt lagăre pentru refugiați, o condiție specială. Dar până la urmă au venit. Erau înspăimântați, nu știau… Cineva le-a spus: „Voi îl salutați pe papa, nu spuneți nimic” – cineva care nu era din guvernul din Bangladesh – oameni care se ocupau de contacte… La un moment dat, după dialogul interreligios, rugăciunea interreligioasă, asta a pregătit inima noastră a tuturor, eram din punct de vedere religios foarte deschiși. Eu, cel puțin, mă simțeam așa. Și a venit momentul ca ei să vină pentru a mă saluta. În șir indican – acel lucru nu mi-a plăcut, unul după altul -; dar imediat după aceea voiau să-i alunge de pe scenă. Și eu acolo m-am supărat și am strigat un pic – sunt păcătos – și am spus de atâtea ori cuvântul „respect”, respect. Am oprit acel lucru și ei au rămas acolo. Apoi, după ce i-am ascultat pe fiecare în parte cu traducătorul care vorbea limba lor, eu am început să simt ceva înăuntrul meu: „Dar eu nu pot să-i las să plece fără a spune un cuvânt”, și am cerut microfonul. Și am început să vorbesc… Nu-mi amintesc ce am spus. Știu că la un moment dat am cerut iertare. Cred că de două ori, nu-mi amintesc. Dar întrebarea dumneavoastră este „ce am simțit”: în acel moment, eu plângeam. Făcea în așa fel încât să nu se vadă asta. Și ei plângeau. Și după aceea, m-am gândit că eram într-o întâlnire interreligioasă, în timp ce liderii celorlalte tradiții religioase erau departe. [Atunci am zis:] „Nu, veniți și voi: aceștia sunt rohingya ai noștri ai tuturor”. Și ei au salut, nu știam ce spun mai mult pentru că îi priveam, salutam… Și m-am gândit: „Noi toți am vorbit, liderii religioși. Dar unul dintre voi, care să facă o rugăciune, unul din grupul vostru…”. Și cred că era un imam, un „cleric” din religia lor, care a făcut rugăciunea aceea, și s-au rugat și ei acolo, cu noi. O parte era programată, dar cea mai mare parte a ieșit spontan. După aceea, astăzi a fost – mi-au spus – un program făcut de unul dintre voi – nu știu dacă este aici sau nu este aici – TG1: este un program lung, lung… cine l-a făcut, dumneavoastră știți?

Greg Burke:

Este încă în Bangladesh, TG1.

Papa Francisc:

Și care apoi a fost repetat la TG4… Eu nu l-am văzut, dar unii care sunt aici l-au văzut. O reflecție: mesajul a ajuns, nu numai aici. Voi ați văzut astăzi primele pagini ale ziarelor: toți au primit mesajul. Și eu n-am auzit nicio critică. Probabil că sunt, dar eu n-am auzit.

George Abraham Kallivayalil, „Deepika Daily”:

Sfinte Părinte, sper că această călătorie a dumneavoastră în Asia, care a atins două țări, a fost un mare succes. Noi știm că ați fi voit să mergeți în India. Care a fost mai exact motivul pentru care în această călătorie ipoteza Indiei a fost lăsat la o parte? Milioane de persoane din India, inclusiv credincioșii noștri, încă își doresc și speră ca Sfântul Părinte să viziteze India anul viitor: putem să vă așteptăm în India în 2018?

Papa Francisc:

Da, primul plan era să merg în India și în Bangladesh; dar după aceea procedurile au fost întârziate, timpul presa și am ales aceste două țări. Bangladeshul a rămas, dar am adăugat Myanmarul. A fost providențial, deoarece pentru a vizita India este nevoie de o singură călătorie: trebuie să mergi în sud, în centru, în est, în vest, în nord…, pentru diferitele culturi din India. Sper s-o pot face în 2018, dacă trăiesc! Dar ideea era India și Bangladeshul. După aceea timpul ne-a constrâns să facem această alegere. Mulțumesc.

Etienne Loraillère, Kto (televiziune catolică franceză):

Sanctitate, este o întrebare a grupului de jurnaliști din Franța. Unii opun dialogul interreligios și evanghelizarea. În timpul acestei călătorii, dumneavoastră ați vorbit despre dialog pentru a construi pacea. Dar care este prioritatea: a evangheliza sau a dialoga pentru pace? Pentru că a evangheliza înseamnă a trezi convertiri, care provoacă tensiuni și uneori conflicte între cei care cred; așadar, care este prioritatea: a evangheliza sau a dialoga?

Papa Francisc:

Mulțumesc. Prima distincție: a evangheliza nu înseamnă a face prozelitism. Biserica crește nu prin prozelitism ci prin atracție, adică prin mărturie. Așa a spus Benedict al XVI-lea. Cum este evanghelizarea? Este a trăi Evanghelia, este a mărturisi cum se trăiește Evanghelia: a mărturisi fericirile, a mărturisi capitolul 25 din Matei, a-l mărturisi pe bunul samaritean, a mărturisi iertarea de șaptezeci de ori câte șapte. Și în această mărturie, Duhul Sfânt lucrează și sunt convertiri. Dar noi suntem foarte entuziaști pentru să facem imediat convertirile. Dacă vin, așteaptă: se vorbește…, tradiția voastră…, se face în așa fel încât o convertire să fie răspunsul la ceva ce Duhul a mișcat în inima mea în fața mărturiei creștinului. La prânzul pe care l-am avut cu tinerii la ZMT din Cracovia – circa cincisprezece tineri din toată lumea – unul mi-a pus această întrebare: „Ce trebuie să spun unui coleg de universitate, un prieten, bun, dar care este ateu? Ce trebuie să-i spune pentru a-l schimba, pentru a-l converti?”. Răspunsul a fost acesta: „Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci este să spui ceva. Tu trăiește Evanghelia ta, și dacă el te întreabă de ce faci asta, atunci explică-i de ce faci asta. Și lasă ca Duhul Sfânt să-l atragă”. Aceasta este forța și blândețea Duhului Sfânt în convertiri. Nu înseamnă a convinge din punct de vedere mental cu explicații apologetice, motivații… nu. Duhul este cel care face convertirea. Noi suntem martori ai Duhului, martori ai Evangheliei. „Martor” este un cuvânt care în greacă se spune „martir”: martiriul de toate zilele, martiriul și al sângelui, atunci când vine… Întrebarea dumneavoastră: ce este prioritar, pacea sau convertirea? Însă, atunci când se trăiește cu mărturie și respect, se face pacea. Pacea începe să se strice în acest teren atunci când începe prozelitismul, și există atâtea tipuri de prozelitism, dar acest lucru nu este evanghelic. Nu știu dacă am răspuns.

Joshua McElwee, National Catholic Reporter:

Multe mulțumiri, Sanctitate, și o totală schimbare de temă. În timpul războiului rece, papa Ioan Paul al II-lea a spus că politica mondială de putere nucleară era considerată ca acceptabilă din punct de vedere moral. Luna trecută, într-o conferință despre dezarmare, dumneavoastră ați spus recent că însăși posesia de arme nucleare este de condamnat. Ce s-a schimbat în lume încât v-a determinat să faceți această schimbare? Ce rol au avut insultele și amenințările dintre președintele Trump și Kim Jong-un în deciziile dumneavoastră? Și dumneavoastră ce spuneți politicienilor care nu vor să renunțe la arsenalele nucleare și nici să le diminueze?

Papa Francisc:

Aș prefera ca să se pună mai întâi întrebările despre călătorie, spun asta tuturor. Dar fac o excepție pentru că dumneavoastră ați pus întrebarea.

Ce s-a schimbat? S-a schimbat iraționalitatea. Îmi vine în minte enciclica Laudato si’, păstrarea creației. De la timpul în care sfântul papă Ioan Paul al II-lea a spus asta până astăzi au trecut atâția ani… Câți? Tu ai data?

Joshua McElwee, NCR:

1982.

Papa Francisc:

34 de ani. În nuclear, în 34 de ani, s-a mers mai departe, mai departe, mai departe. Astăzi suntem la limită. Asta se poate discuta, este opinia mea, dar opinia mea convinsă: eu sunt convins de asta. Suntem la limita legitimității de a avea și de a folosi armele nucleare. De ce? Pentru că astăzi, cu arsenalul nuclear așa de sofisticat, se riscă distrugerea omenirii, sau cel puțin a unei mari părți a omenirii. Pentru aceasta leg cu Laudato si’. Ce s-a schimbat? Asta. Creșterea armamentului nuclear. S-a schimbat și… Sunt [armamente] sofisticate și chiar crude, sunt capabile și să distrugă persoanele fără a atinge structurile… Suntem la limită, și pentru că suntem la limită eu îmi pun această întrebare – nu ca magisteriu pontifical, ci este întrebarea pe care și-o pune un papă -: astăzi este legitim să se mențină arsenalele nucleare, așa cum sunt, sau astăzi, pentru a salva creația, pentru a salva omenirea, oare nu este necesar să ne întoarcem înapoi? Mă întorc la un lucru pe care l-am spus, care este al lui Guardini, nu al meu. Există două forme de „înculturare”: prima înculturare pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a face cultura, cu munca, investigația [cercetarea] și înainte, a face cultură. Să ne gândim la științele medicale, atâta progres, atâta cultură, la mecanică, la atâtea lucruri. Și omul are misiunea de a face cultură pornind de la înculturarea primită. Dar ajungem la un punct în care omul are în mână, cu această cultură, capacitatea de a face o altă înculturare: să ne gândim la Hiroshima și Nagasaki. Și asta în urmă cu 60, 70 de ani. Distrugerea. Și asta se întâmplă și atunci când în energia atomică nu se reușește să se aibă tot controlul: gândiți-vă la accidentele din Ucraina. Pentru aceasta, întorcându-ne la armele, care folosesc pentru a învinge distrugând, eu spun că suntem la limita legitimității.

Greg Burke:

Mulțumim, Sanctitate. Acum îmi fac semn că întrebările se schimbă de la călătorie, deci dacă dumneavoastră vreți să spuneți ceva despre călătorie…

Papa Francisc:

Mi-ar place vreuna în plus despre călătorie, pentru că ar părea că n-a fost atât de interesantă, nu-i așa?

Delia Gallagher, CNN:

Sanctitate, nu știu cât puteți să răspundeți, dar sunt foarte curioasă despre întâlnirea dumneavoastră cu generalul Hlaing, pentru că eu am învățat mult despre această situație, stând acolo, și am înțeles că în afară de Aung San Suu Kyi, este și acest militar care este foarte important în criză, pe care dumneavoastră l-ați întâlnit personal. Ce tip de întâlnire a fost și cum se poate vorbi cu el?

Papa Francisc:

Vicleană, întrebarea, frumoasă. Eu aș distinge între două tipuri de întâlniri. Întâlnirile în care am mers să-i vizitez pe oameni și întâlnirile în care eu am primit oamenii. În cazul acestui general, el a cerut să vorbească: eu l-am primit. Eu nu închid ușa niciodată. Tu ceri să vorbești? Vino. Vorbind nu se pierde nimic, se câștigă mereu. A fost o conversație frumoasă. Eu n-aș putea spune, pentru că a fost privată, dar nu am negociat adevărul, vă asigur. Dar am făcut-o în așa fel încât să înțeleagă un pic că un drum, cum era acela în timpurile urâte, reînnoit astăzi, nu mai poate fi parcurs. A fost o întâlnire frumoasă, civilizată; și acolo, mesajul a ajuns.

Gerry O’Connell, „America Magazine”:

Mulțumesc, părinte. Întrebarea mea este un pic o dezvoltare a întrebării Deliei. Dumneavoastră l-ați întâlnit pe Aung San Suu Kyi, președintele, pe militari, pe călugărul care creează un pic de dificultate…; și apoi dumneavoastră ați mers în Bangladesh, l-ați întâlnit și pe primul ministru, pe președinte…; pe liderii islamici acolo și pe liderii budiști în Myanmar. Întrebarea mea: ce duceți cu dumneavoastră din toate acestea? Care este analiza dumneavoastră a tuturor acestor întâlniri? Ce perspective sunt pentru viitor într-o dezvoltare mai bună pentru aceste două țări, luând în considerare și situația refugiaților rohingya?

Papa Francisc:

Nu va fi ușor, ca să se meargă înainte într-o dezvoltare constructivă, și nu va fi ușor pentru cel care ar vrea să se întoarcă înapoi. Suntem într-un punct în care trebuie să se studieze lucrurile. Cineva – nu știu dacă este adevărat – mi-a spus că statul Rakhine este un stat foarte bogat în pietre prețioase și că probabil ar putea să fie interese ca să fie un ținut un pic nelocuit pentru a lucra. Dar nu știu dacă este adevărat, acestea sunt ipotezele care se fac; și despre Africa se spun atâtea… Dar cred că suntem la un punct în care nu va fi ușor să se meargă înainte, în sensul pozitiv, și nu va fi ușor să se meargă înapoi, deoarece conștiința, astăzi, a omenirii… faptul, și mă întorc la rohingya, că ONU a spus că rohingya sunt astăzi minoritatea religioasă și etnică cea mai persecutată din lume, acesta este un punct care apasă pentru cel care vrea să se întoarcă înapoi. Suntem la un punct în care, cu dialogul, se poate începe, un pas și un alt pas, probabil o jumătate de pas înapoi și doi înainte, dar cum se fac lucrurile umane: cu bunăvoință, cu dialog, niciodată cu agresiune, niciodată cu războiul. Nu este ușor. Dar este un punct de cotitură: se face, acest punct de cotitură, pentru bine, ori se face, acest punct de cotitură, pentru a se întoarce înapoi? Ah, da, speranța eu n-o pierd, pentru că, sincer, dacă Domnul a permis asta ce am trăit ieri și ce am trăit în manieră mai rezervată, în afară de cele două discursuri [oficiale adresate autorităților], Domnul permite ceva pentru a promite altceva. Eu am speranța creștină: nu se știe niciodată…

Valentina Alazraki, „Televisa”:

Despre călătorie, era o întrebare pe care voiam să v-o punem mai înainte și după aceea n-a mers. Noi am vrea să știm: un papă care în fiecare zi vorbește despre refugiați, migranți…; dumneavoastră voiați să mergeți la lagărul de refugiați al rohingya? Și de ce n-ați mers?

Papa Francisc:

Este adevărat, mi-ar fi plăcut să merg. Dar n-a fost posibil. S-au studiat lucrurile, n-a fost posibil. Datorită mai multor factori, și timpul, și distanța, dar și alți factori. Însă lagărul de refugiați „a venit”, ca reprezentanțe. Mi-ar fi plăcut, acest lucru e adevărat, dar n-a fost posibil.

Enzo Romeo, Rai:

Sanctitate, mulțumim. Voiam să vă întreb două lucruri, rapid. Unul despre globalizare, pentru că am văzut, mai ales în Bangladesh – și este motivul întrebării legate de călătorie – care este o țară ce încearcă să iasă din sărăcie, însă cu sisteme care pentru noi par cu adevărat grele. Am fost să vedem Rana Plaza, acest loc unde s-a prăbușit edificiul care era folosit pentru industria textilă: 1100 de persoane moarte, 5 mii de răniți, lucrau pentru 60 de euro pe zi. În restaurantul nostru, pentru a mânca un fel și o pizza, se plăteau 50 de euro. Acest lucru pare incredibil. După părerea dumneavoastră, din ceea ce ați văzut și ați auzit, este posibil de ieșit din acest mecanism? Și celălalt lucru este acesta, pe care l-am gândit toți: cu privire la problema rohingya, părea că există voința de a interveni și din partea grupurilor jihadiste, al Qaeda, ISIS, care – se pare – încercau să se facă tutori ai acestui popor, ai libertății acestui popor. Este interesant că șeful creștinătății s-a arătat mai prieten, într-o oarecare manieră, față de aceste grupuri extremiste: este corectă această senzație?

Papa Francisc:

Pornesc de la a doua. Existau grupuri teroriste care încercau să profite de refugiaților rohingya, care sunt oameni ai păcii. Ca în toate etniile și toate religiile, există mereu un grup fundamentalist. Și noi catolicii avem. Militarii justifică intervenția lor pentru aceste grupuri. Eu n-am ales să vorbesc cu acești oameni, am ales să vorbesc cu victimele acestor oameni. Pentru că victimele erau poporul rohingya, care pe de o parte suferea această discriminare și pe de altă parte era apărat de teroriști. Dar sărmanii! Guvernul din Bangladesh a făcut o campanie foarte puternică – așa mi-au spus miniștri – de toleranță-zero față de terorism, și nu numai pentru această chestiune, ci pentru a evita și altele. Aceștia care s-au înrolat în ISIS, deși sunt rohingya, sunt un grupușor fundamentalist micuț. Dar asta fac extremiștii: justifică intervenția care a distrus buni și răi.

Greg Burke:

Și globalizarea, prima întrebare…

Enzo Romeo, Rai:

…ce caută de la globalizare, dar cu preț foarte mare, cu acești oameni exploatați pentru puțini bani…

Papa Francisc:

Este una dintre problemele mai serioase. Am vorbit despre asta în întâlnirile personale. Ei sunt conștienți de acest lucru, sunt conștienți și de faptul că libertatea până la un anumit punct este condiționată, nu numai de militari ci de marile trust internaționale. Și au punctat asupra educației, și cred că a fost o alegere înțeleaptă. Există planuri educative… Mi-au arătat procentele din ultimii ani, cum a coborât destul de mult non-educația. Aceasta este alegerea lor, și eventual va merge bine, pentru că ei susțin că țara va merge în sus cu educația.

Jean-Marie Guénois, „Le Figaro”:

Bună seara. Așadar, astăzi, Birmania, țara din care veniți.. Înainte de asta, dumneavoastră ați fost în Coreea, în Filipine, în Sri Lanka… dă impresia că faceți un tur în jurul Chinei… Așadar, două întrebări despre China. Este în pregătire o călătorie în China? Și a doua întrebare: ce lucruri ați învățat din această călătorie despre mentalitatea asiatică, și în vederea acestui proiect cu privire la China? Care este lecția pentru dumneavoastră?

Papa Francisc:

Vă rog, repetați: câte lucruri am învățat în această călătorie despre…?

Jean-Marie Guénois:

… pentru acest proiect cu privire la China. Care sunt lucrurile pe care dumneavoastră le-ați învățat despre Asia, de data aceasta? Pentru că dă impresia că faceți un tur în jurul Chinei, dar China este mereu închisă, pentru moment…

Papa Francisc:

… „a băga nasul” în China… Astăzi doamna consilier de stat al Myanmarului a mers la Pechin: se vede că există dialoguri… Pechinul are o mare influență asupra regiunii, pentru că este natural: Myanmarul nu știu câți kilometri de graniță are acolo; și la Liturghii erau chinezi care au venit… Cred că în aceste țări care înconjoară China, și Laosul, Cambogia, au nevoie de raporturi bune, sunt vecine. Și acest lucru eu îl consider înțelept, constructiv din punct de vedere politic dacă se poate merge înainte. Însă, este adevărat că astăzi China este o putere mondială: dacă o vedem din această latură, se poate schimba panorama. Dar ne vor explica politologii: eu nu pot, nu știu. Dar mi se pare natural ca să aibă un raport bun.

Călătoria în China nu este în pregătire, stați liniștiți, pentru moment nu este în pregătire. Dar întorcându-mă din Coreea, când mi-au spus că survolam teritoriul chinez, și dacă voiam să spun ceva, [am spus] că mi-ar fi plăcut mult să vizitez China. Mi-ar plăcea, nu este ceva ascuns. Tratativele cu China sunt de înalt nivel cultural: astăzi, de exemplu, în aceste zile, este o expoziție a Muzeelor Vaticane în China, apoi va mai fi una – sau a fost una, nu știu – a Muzeelor chineze în Vatican… Raporturile culturale, științifice, profesorii, preoți care predau la Universitatea statală chineză, există… Acesta este un lucru. Apoi este dialogul politic, mai ales pentru Biserica chineză, cu acea istorie a Bisericii patriotice și a Bisericii clandestine, care trebuie mers pas după pas, cu delicatețe, așa cum se face. Lent. Cred că în aceste zile, astăzi sau mâine, va începe o ședință la Pechin a Comisiei mixte. Și aceasta, cu răbdare. Dar porțile inimii sunt deschise. Și cred că va face bine tuturor, o călătorie în China. Mie mi-ar plăcea s-o fac…

James Longman, „Abc News”:

Îmi cer scuze, dar nu vorbesc italiană. Mulțumesc pentru posibilitatea de a fi în zborul dumneavoastră: pentru mine este prima dată. Aș vrea să vă întreb dacă ați observat câte critici au fost aduse lui Aung San Suu Kyi? Și ce credeți despre criticile care i-au fost aduse pentru că nu s-a exprimat în manieră explicită despre chestiunea refugiaților rohingya?

Papa Francisc:

Am auzit toate acestea, am auzit și criticile, am auzit critica pentru că n-a mers în provincia Rakhine. Apoi ea a mers: a mers acolo o jumătate de zi, mai mult sau mai puțin. În Myanmar este greu de evaluat o critică fără a întreba: a fost posibil să facă asta? Sau: cum va fi posibil s-o facă? Cu asta nu vreau să spun că n-a fost o greșeală că n-a mers; dar în Myanmar situația politică… Este o națiune în creștere, din punct de vedere politic în creștere; este o națiune în tranziție care are atâtea valori culturale în istoria sa, dar politic este în tranziție. Și pentru aceasta, posibilitățile trebuie evaluate și din această optică. În acest moment de tranziție, ar fi fost posibil sau nu să se facă asta sau cealaltă? Și a vedea dacă a fost o greșeală sau n-a fost posibil. Nu numai pentru doamna consilier de stat, și pentru președinte, pentru deputați, pentru parlament… În Myanmar trebuie să se țină cont mereu de construirea țării. Și acolo se face așa cum am spus la început: doi pași înainte, unul înapoi, doi înainte, unul înapoi… istoria ne învață asta. Nu știu să răspund altfel, cu puținele cunoștințe pe care le am despre acel loc. Și eu n-aș vrea să cad în ceea ce făcea un filozof argentinian, care era invitat să dea conferințe în țări din Asia: o săptămână, și când se întorcea scria o carte despre realitatea din acea țară. Acest lucru este îngâmfare.

Phil Pullella, Reuters:

Da, aș vrea să mă întorc asupra călătoriei, dacă este posibil. Întâlnirea cu generalul era prevăzută la origine, cred, pentru joi dimineața, și dacă nu greșesc, cu generalii; în schimb dumneavoastră ar fi trebuit mai întâi s-o vedeți pe Aung San Suu Kyi. Când generalul v-a cerut să vă vadă mai înainte, adică în ziua sosirii, după părerea dumneavoastră a fost un mod de a spune: „Aici comand eu, dumneavoastră trebuie să mă vedeți pe mine cel dintâi”? Și în acel moment, dumneavoastră v-ați simțit cumva, nu știu, că el sau ei voiau să vă manipuleze?

Papa Francisc:

Am înțeles. Cererea a fost pentru că el trebuia să plece în China, și când se întâmplă aceste lucruri, dacă eu pot să mut întâlnirea, o fac. Intențiile, nu le știu. Dar pe mine mă interesa dialogul. Un dialog cerut de ei și ca ei să vină la mine: nu era prevăzută vizita mea. Și cred că era mai important dialogul decât suspiciunea era chiar ceea ce spuneți dumneavoastră: „Noi comandăm aici, suntem primii”.

Phill Pullella:

Pot să întreb – dumneavoastră ați spus că nu puteți spune ce a spus în timpul întâlnirilor private – însă pot să întreb măcar dacă în timpul acelei întâlniri ați folosit cuvântul „rohingya”, cu generalul?

Papa Francisc:

Eu am folosit cuvintele pentru a ajunge la mesaj și când am văzut că mesajul era acceptat, am îndrăznit să spun tot ceea ce voiam să spun. Intelligenti pauca.

Jurnalist:

Bună seara, Sanctitate. Eu am o întrebare: ieri, când am fost cu preoții care au făcut promisiunile, m-am gândit dacă nu le este frică să fie preoți catolici în acest moment al vieții catolice în această țară, și dacă ei v-au întrebat pe dumneavoastră, Sanctitate, ce să facă atunci când vine frica și nu știu ce să facă.

Papa Francisc:

Eu am obișnuința, mereu, cinci minute înainte de hirotonire, să vorbesc cu ei în privat. Mi s-au părut senini, liniștiți, conștienți, aveau conștiința misiunii, săraci, normali! O întrebare pe care am pus-o a fost: „Jucați fotbal?” – „Da”, toți. Acest lucru este important. O întrebare teologică! Dar asta despre frică n-am perceput-o. Ei știu că trebuie să fie aproape, aproape de poporul lor; simt că trebuie să fie alipiți de popor, și asta mi-a plăcut, asta mi-a plăcut. Apoi am vorbit cu formatorii, unii episcopi, care mi-au spus: înainte de intra în seminar, se face un pre-seminar în așa fel încât să învețe atâtea lucruri, obiceiuri, să învețe și engleza perfect. Asta, ca să spun un lucru practic: dacă nu știu engleza, încep în seminar, așa încât hirotonirea nu este la 23, 24 ci la 28, 29 de ani, mai mult sau mai puțin. Par copii pentru că ei toți par tineri, toți, chiar și cei mari. I-am văzut sigur. Dar asta da, o aveau: să stea aproape de poporul lor. Asta da. Și țin la asta! Pentru că fiecare dintre ei aparține unei etnii, și țin la asta. Mulțumesc.

Vă mulțumesc, pentru că îmi spun că a trecut timpul. Mulțumesc pentru întrebări, mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut.

Și ce crede papa despre călătoria sa? Mie călătoria îmi face bine când reușesc să întâlnesc poporul din țară, poporul lui Dumnezeu. Când reușesc să vorbesc sau să-i întâlnesc sau să-i salut: întâlniri cu oamenii. Am vorbit despre întâlnirile cu politicienii… Da, e adevărat, trebuie făcute; cu preoții, cu episcopii… dar cu oamenii, asta, poporul. Poporul care este tocmai profunzimea unei țări. Poporul. Și când găsesc asta, când reușesc să-l găsesc, atunci sunt fericit. Vă mulțumesc mult pentru ajutorul vostru: multe mulțumiri.

Și mulțumesc și pentru întrebări, pentru lucrurile pe care le-am învățat din întrebările voastre. Mulțumesc. Poftă bună.

Greg Burke:

Mulțumim, Sanctitate. Odihnă plăcută.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 02.12.2017
Publicarea pe acest sit: 03.12.2017
Etichete: ,

Comments are closed