Conferința de presă a Papei la întoarcerea din Coreea de Sud

Conferința de presă a Sfântului Părinte Papa Francisc
la întoarcerea din călătoria în Coreea de Sud
18 august 2014

Sanctitate, bine ați venit printre noi pentru această ultimă întâlnire din această călătorie care a fost foarte intensă, dar care ni se pare că a reușit foarte bine: cel puțin, Dumneavoastră dați impresia că sunteți mulțumit, dați impresia că a fost bine și noi suntem foarte mulțumiți de acest lucru. Așadar, pentru această întâlnire, care cred că are loc după stilul celor două precedente pe care le-am avut cu Dumneavoastră, ne-am organizat împărțindu-ne pe grupuri lingvistice și apoi în fiecare dintre grupuri au fost aleși la sorți câțiva colegi și colege care vor pune întrebările lor. Avem un număr mare… Când Dumneavoastră sunteți obosit ne spuneți și gata, iar noi ne oprim; altminteri, continuăm.

Așadar, vrem să începem cu un reprezentant al grupului asiatic și îl invităm să vină aici la microfon pe Sung Jin Park, de la Yonhap News: este agenția coreeană. Eu spun și cine trebuie să se pregătească, în așa fel încât să înceapă să se apropie aici și după aceea nu pierdem prea mult timp așteptându-l. A doua întrebare va fi a lui Alan Holdren, de la EWTN.

Sanctitate, Dumneavoastră vreți să ne spuneți ceva pentru a introduce? Aveți cuvântul și apoi vom da cuvântul colegului coreean.

Papa Francisc:

Bună ziua. Multe mulțumiri pentru munca voastră care a fost foarte angajantă. Mulțumesc pentru ceea ce ați făcut și acum pentru atenția față de acest colocviu. Multe mulțumiri.

Părintele Federico Lombardi:

Așadar, dăm cuvântul lui Sung Park.

Sung Jin Park:

Mă numesc Sung Jin Park, jurnalist de la South Korean News Agency Yonhap. Sfinte Părinte, în numele jurnaliștilor coreeni și al poporului nostru, doresc să vă mulțumesc pentru vizita Dumneavoastră. Ați adus fericirea pentru mulți oameni, în Coreea. Și mulțumesc și pentru încurajarea la unificarea țării noastre. Sfinte Părinte, în timpul vizitei Dumneavoastră în Coreea v-ați adresat în primul rând familiilor victimelor dezastrului feribotului Sewol și le-ați consolat. Am două întrebări. Unu: ce ați simțit când le-ați întâlnit? Doi: nu v-ați preocupat că gestul Dumneavoastră putea să fie răstălmăcit politic?

Papa Francisc:

Când te afli în fața durerii umane, trebuie să faci ceea ce inima ta te determină să faci. Apoi vor spune: „A făcut asta pentru că are această intenție politică sau pe cealaltă…”. Se poate spune orice. Dar când tu te gândești la acești bărbați, la aceste femei, tați și mame, care și-au pierdut copiii, frații și surorile, la durerea atât de mare a unei catastrofe, nu știu, inima mea… eu sunt un preot și simt că trebuie să mă apropii! Așa simt; este asta înainte de toate. Eu știu că mângâierea pe care ar putea s-o dea un cuvânt al meu nu este un remediu, nu redă viața celor care au murit; însă apropierea umană în aceste momente ne dă forță, este solidaritatea… Îmi amintesc că fiind arhiepiscop la Buenos Aires am trăit două catastrofe de acest tip: un incendiu al unei săli de dans, unde se ținea un concert de muzică pop: au murit 193 de persoane! Și apoi, altă dată, o catastrofă cu trenuri, cred că au murit 120 de persoane. Și eu, în acele momente, am simțit același lucru: să mă apropii. Durerea umană este puternică și dacă noi în aceste momente triste ne apropiem, ne ajutăm mult. Și cu privire la întrebarea aceea, la sfârșit, aș vrea să adaug un lucru. Eu am luat asta. [Se referă la un distinctiv în formă de fundă purtat de rude și de cei care s-au mobilizat pentru tragedia feribotului Sewol]. După ce l-am purtat o jumătate de zi – l-am luat din solidaritate cu ei – cineva s-a apropiat și mi-a spus: „Este mai bine să-l dați jos… Dumneavoastră trebuie să fiți neutru…” – „Dar, ascultă, cu durerea umană nu putem să fim neutri”. Așa am răspuns. Este ceea ce eu simt. Mulțumesc pentru întrebarea ta. Mulțumesc.

Părintele Lombardi:

Alan Holdren de la EWTN.

Papa Francisc:

Și după aceea? [râd]

Părintele Lombardi:

După aceea este Jean-Louis de la Vaissi?re, din grupul francez.

Alan Holdren:

Sanctitate, mă numesc Alan Holdren, lucrez pentru Catholic News Agency, AICI Prensa la Lima, în Peru, și EWTN. Așa cum știți, forțele militare din Statele Unite de puțin timp au început să bombardeze teroriști în Irak pentru a preveni un genocid, pentru a ocroti viitorul minorităților – mă gândesc și la catolicii sub conducerea Dumneavoastră. Aprobați acest bombardament american?

Papa Francisc:

Mulțumesc pentru întrebarea așa de clară. În aceste cazuri, acolo unde este o agresiune nedreaptă, pot să spun numai că este permis a-l opri pe agresorul nedrept. Subliniez verbul: a opri. Nu spun a bombarda, a face război, ci a-l opri. Mijloacele cu care se pot opri vor trebui să fie evaluate. A-l opri pe agresorul nedrept este permis. Dar trebuie să avem și amintire! De câte ori, cu această scuză de a-l opri pe agresorul nedrept, puterile au luat în stăpânire popoare și au făcut un adevărat război de cucerire! O singură națiune nu poate să judece cum se oprește un agresor nedrept. După al doilea război mondial, a fost ideea Națiunilor Unite: acolo trebuie să se discute, să se spună: „Este un agresor nedrept? Se pare că da. Cum îl oprim?”. Numai asta, nimic mai mult.

Al doilea, minoritățile. Mulțumesc pentru cuvânt. Pentru că mie îmi spun: „Creștinii, săracii creștini…”. Și este adevărat, suferă. Martirii, da, există atâția martiri. Dar aici sunt bărbați și femei, minorități religioase, nu toate creștine, și toți sunt egali în fața lui Dumnezeu. A-l opri pe agresorul nedrept este un drept al umanității, dar este și un drept al agresorului, de a fi oprit pentru a nu face rău.

Părintele Lombardi:

Jean-Louis de la Vaissi?re, de la France Presse. Se pregătește Fabio Zavattaro.

Jean-Louis de la Vaissi?re:

Bună seara, Sfinte Părinte. Întorcându-ne tot asupra situației irakiene. Asemenea cardinalului Filoni, cu superiorul dominicanilor, Cadoré, Dumneavoastră, Sanctitate, ați fi gata să susțineți o intervenție militară terestră în Irak pentru a-i opri pe jihadiști? Și apoi aveam o altă întrebare: Dumneavoastră credeți că puteți să mergeți într-o zi în Irak, poate în Kurdistan, pentru a-i susține pe refugiații creștini care vă așteaptă, și să vă rugați cu ei în această țară unde trăiesc de două mii de ani?

Papa Francisc:

Mulțumesc. Eu am fost cu puțin timp în urmă cu președintele Kurdistanului și el avea o gândire foarte clară cu privire la situație, cum să găsească soluții… Dar era înainte de această ultimă agresiune. La prima întrebare răspund: eu sunt de acord cu privire la faptul că, atunci când există un agresor nedrept, să fie oprit… Da, eu sunt disponibil, dar cred că pot spune asta: când am auzit cu colaboratorii mei despre această situație a minorităților religioase și problema, în acel moment, din Kurdistan care nu putea să primească atâția oameni – este o problemă, se înțelege, nu putea – ne-am spus: ce anume se poate face? Ne-am gândit la multe lucruri. Am scris înainte de toate un comunicat pe care l-a făcut părintele Lombardi în numele meu. După aceea, acest comunicat a fost trimis la toate nunțiaturile pentru ca să fie comunicat guvernelor. Apoi, am scris o scrisoare Secretarului General al Națiunilor Unite… Multe lucruri… Și la sfârșit am decis să trimit un Trimis Personal, pe cardinalul Filoni. Și în sfârșit am spus: dacă ar fi necesar, când ne întoarcem din Coreea, putem merge acolo. Era una dintre posibilități. Acesta este răspunsul: sunt disponibil. În acesta moment nu este cel mai bun lucru de făcut, dar sunt dispus la asta.

Părintele Lombardi:

Fabio Zavattaro și se pregătește Paloma García Ovejero de la Cope.

Fabio Zavattaro:

Cer scuze, o mică problemă pentru a ajunge. Dumneavoastră, Sfinte Părinte, sunteți primul Papă care a putut să survoleze China. Telegrama pe care ați trimis-o președintelui chinez a fost primită fără comentarii negative. Credeți că aceștia sunt pași înainte ai unui dialog posibil? Și ați avea dorința de a merge în China?

Părintele Lombardi:

Suntem deasupra spațiului aerian chinez, acum? Da, pot să anunț că suntem deasupra spațiului aerian chinez, în acest moment, deci întrebarea este pertinentă…

Papa Francisc:

Și când urma să intrăm în spațiul aerian chinez, eu eram în cockpit cu piloții și unul dintre ei mi-a arătat acolo un registru și a spus: „Mai sunt zece minute pentru a intra în spațiul aerian chinez, trebuie să cerem autorizarea. Se cere mereu, este un lucru normal, de la fiecare țară se cere”. Și am auzit cum cereau autorizarea, cum se răspundea… Am fost martor la asta. Și pilotul a spus: „Acum pleacă telegrama”, dar nu știu cum au făcut. Așa… Apoi mi-am luat rămas bun de la ei, m-am întors la locul meu și m-am rugat mult pentru acel mare și nobil popor chinez, un popor înțelept… Mă gândesc la marii înțelepți chinezi, o istorie de știință, de înțelepciune… Și iezuiții: avem istorie acolo, cu părintele Ricci… Și toate aceste lucruri veneau din mine. Dacă vreau să merg în China? Dar sigur: mâine! Eh, da. Noi respectăm poporul chinez; numai Biserica cere libertate pentru misiunea sa, pentru munca sa; nicio altă condiție. Apoi, nu trebuie uitat acel document fundamental pentru problema chineză care a fost Scrisoarea trimisă chinezilor de Papa Benedict al XVI-lea. Acea Scrisoare astăzi este actuală, are actualitate. A o reciti face bine. Și întotdeauna Sfântul Scaun este deschis la contacte: mereu, pentru că are o adevărată stimă față de poporul chinez.

Părintele Lombardi:

Paloma García Ovejero este de la Cope, Radio catolic spaniol, și se pregătește Johannes Schidelko de la KNA.

Paloma García Ovejero:

Bine, următoarea călătorie va fi în Albania. Probabil Irak. După aceea, Filipine și Sri Lanka… Dar unde veți merge în 2015? Și vă mai spun: Dumneavoastră știți că în Avila și în Alba de Tormes este mare așteptare: pot să mai spere?

Papa Francisc:

Da, da… Doamna președinte al Republicii Coreea, în spaniolă perfectă, mi-a spus: „La esperanza es lo ultimo que se pierde” [Speranța este ultima care se pierde]. Așa mi-a spus, referindu-se la unificarea Coreei. Îmi vine să spun asta: se poate spera, dar nu este decis.

Paloma García Ovejero:

Dar după aceea: Mexic, Philadelphia…?

Papa Francisc:

Nu, acum îți explic. Anul acesta este prevăzută Albania, este adevărat. Unii spun că Papa are un stil de a începe toate lucrurile de la periferie. Dar nu, de ce merg în Albania? Pentru două motive importante. Primul, pentru că au reușit să facă un guvern – să ne gândim la Balcani! – un guvern de unitate națională între islamici, ortodocși și catolici, cu un consiliu interreligios care ajută mult și este echilibrat. Și acest lucru e bun, este armonizat. Prezența Papei este pentru a spune tuturor popoarelor: „Se poate lucra împreună!”. Eu am simțit asta ca și cum ar fi un adevărat ajutor pentru acel nobil popor. Și celălalt lucru: dacă ne gândim la istoria Albaniei, a fost din punct de vedere religios singura dintre țările comuniste care în Constituția sa avea ateismul practic. Dacă tu mergeai la Liturghie era anticonstituțional. Și apoi, îmi spunea unul dintre miniștri, că au fost distruse – vreau să fiu precis în cifră – 1.820 de biserici. Distruse! Ortodoxe, catolice… în acel timp. Și apoi, alte biserici au fost transformate în cinematografe, teatre, săli de dans… Eu am simțit că trebuia să merg: este aproape, într-o zi se face… După aceea, anul viitor aș vrea să merg la Philadelphia la întâlnirea familiilor; și am fost invitat și de președintele Statelor Unite la Parlamentul american, și de Secretarul Națiunilor Unite, la New York: poate cele trei orașe împreună… Mexicul: mexicanii vor ca eu să merg la Sfânta Fecioară Maria de Guadalupe și se va putea profita de acea călătorie, dar nu e sigur. Și în sfârșit, Spania. Altețele regale m-au invitat și episcopatul m-a invitat… există o ploaie de invitații pentru a merge în Spania: Santiago de Compostela… probabil e posibil, dar nu spun mai mult pentru că nu este decis; a merge dimineața la Avila și la Alba de Tormes și a ne întoarce după-amiază… Ar fi posibil…

Paloma García Ovejero:

Este posibil…

Papa Francisc:

Dar, însă nu e decis. Și acesta este răspunsul. Îți mulțumesc.

Părintele Lombardi:

Johannes Schidelko de la Agenția catolică germană. Se pregătește Yochinori Fukushima, din Japonia, pentru următoarea întrebare.

Johannes Schidelko:

Mulțumesc. Sanctitate, ce tip de raport există între Dumneavoastră și Benedict al XVI-lea? Există un schimb obișnuit de opinii, de idei, există un proiect comun după această enciclică?

Papa Francisc:

Ne vedem… Înainte de a pleca l-am vizitat. El, cu două săptămâni înainte, mi-a trimis o scriere interesantă: îmi cerea opinia… Și avem un raport normal, pentru că mă întorc la această idee, care probabil nu-i place vreunui teolog – eu nu sunt teolog -: cred că Papa emerit nu este o excepție, dar după atâtea secole, acesta este primul emerit. Să ne gândim, da, așa cum a spus el: „Am îmbătrânit, nu am forțe”. A fost un frumos gest de noblețe și chiar de umilință și de curaj. Eu cred: în urmă cu 70 de ani și episcopii emeriți erau o excepție, nu existau. Astăzi episcopii emeriți sunt o instituție. Eu cred că „Papa emerit” este deja o instituție. De ce? Pentru că viața noastră se lungește și la o anumită vârstă nu există capacitatea de a conduce bine, pentru că trupul obosește, sănătatea poate că e bună dar nu există capacitatea de a duce înainte toate problemele unei conduceri ca aceea a Bisericii. Și eu cred că Papa Benedict al XVI-lea a făcut acest gest care de fapt instituie Papii emeriți. Repet: poate că vreun teolog îmi va spune că acest lucru nu e corect, dar eu așa gândesc. Secolele vor spune dacă este așa sau nu, vom vedea. Dumneavoastră îmi veți putea spune: „Și dacă Dumneavoastră veți simți, într-o zi, că nu mai puteți merge înainte?”. Aș face același lucru, aș face același lucru! Mă voi ruga mult, dar aș face același lucru. A deschis o ușă care este instituțională, nu excepțională. Raportul nostru este de frați, cu adevărat. Eu am spus și că îl simt ca și cum l-aș avea pe bunicul acasă prin înțelepciune: este un om cu o înțelepciune, cu nuances, încât îmi face bine să-l ascult. Și mă și încurajează mult. Acesta este raportul pe care-l avem cu el.

Părintele Lombardi:

Acum îl avem pe Yoshinori Fukushima de la Mainichi Shimbun: ne-am întors în Asia. El este japonez. Și se pregătește Deborah Ball, de la Wall Street Journal.

Yoshinori Fukushima:

Papa Francisc, între timp mii de mulțumiri pentru prima vizită a Dumneavoastră în Asia. În această călătorie ați întâlnit persoane care au suferit. Ce anume ați simțit când ați salutat cele șapte „femei confort” la Liturghia de azi dimineață? Cât privește suferința persoanelor, ca în Coreea, erau creștinii ascunși și în Japonia, și anul viitor va fi a 150-a aniversare a „revenirii la suprafață”. Va fi posibil să ne rugăm pentru ei împreună cu Dumneavoastră la Nagasaki? Mii de mulțumiri.

Papa Francisc:

Ar fi foarte frumos, ar fi foarte frumos! Am fost invitat: fie de guvern, fie de episcopat; am fost invitat. Suferințele… Dumneavoastră reveniți asupra uneia dintre primele întrebări. Poporul coreean este un popor care n-a pierdut demnitatea. A fost un popor invadat, umilit, a îndurat războaie, acum este divizat, cu atâta suferință. Ieri, când am mers la întâlnirea cu tinerii, am vizitat Muzeul martirilor. Este teribilă suferința acestor oameni, pur și simplu pentru a nu călca în picioare Crucea! Este o durere sau o suferință istorică. Are capacitatea de a suferi, acest popor, și face parte și asta din demnitatea sa. Și astăzi, când erau aceste femei în vârstă, în față, la Liturghie: a gândi că în acea invazie au fost luate, fete fiind, în cazărmi, pentru a le exploata… și nu au pierdut demnitatea. Astăzi arătau fața, bătrâni, ultimele care rămân… Este un popor puternic în demnitatea sa. Dar întorcându-ne la aceste realități de martiriu, de suferințe, și ale acestor femei: acestea sunt roadele războiului! Și astăzi noi suntem într-o lume de război, peste tot! Cineva îmi va spune: „Părinte, Dumneavoastră știți că suntem în al treilea război mondial, dar «pe bucăți»?”. Ați înțeles? Este o lume în război, unde se săvârșesc aceste cruzimi. Aș vrea să mă opresc asupra a două cuvinte. Primul este cruzime. Astăzi copiii nu contează! Odată se vorbea despre un război convențional; astăzi asta nu contează. Nu spun că războaiele convenționale sunt un lucru bun, nu. Dar astăzi vine bomba și te ucide pe cel nevinovat cu cel vinovat, pe copil cu femeia, cu mama… îi ucid pe toți. Dar noi trebuie să ne oprim și să ne gândim un pic la nivelul de cruzime la care am ajuns. Acest lucru trebuie să ne înspăimânte! Nu spun asta pentru a provoca frică: se poate face un studiu empiric. Nivelul de cruzime al omenirii, în acest moment, ne face mai degrabă să ne înspăimântăm. Și celălalt cuvânt asupra căruia aș vrea să spun ceva și care este în raport cu acesta este tortura. Astăzi tortura este unul din mijloacele aproape – aș spune – obișnuite ale comportamentelor serviciilor de intelligence, ale proceselor judiciare… Și tortura este un păcat împotriva umanității, este un delict împotriva umanității; și catolicilor eu le spun: a tortura o persoană este un păcat de moarte, este păcat grav! Dar mai mult: este un păcat împotriva umanității. Cruzime și tortură. Mi-ar plăcea mult, mie, ca voi în media, să faceți reflecții: cum vedeți aceste lucruri astăzi? Cum este nivelul de cruzime a umanității? Și ce credeți despre tortură? Cred că ne va face bine nouă tuturor să se reflecteze asupra acestor lucruri.

Părintele Lombardi:

Deborah Ball, de la Wall Street Journal; se pregătește Ana?s Feuga de la Radio francez.

Deborah Ball:

Mulțumesc. Întrebarea noastră este: Dumneavoastră aveți un ritm foarte, foarte angajant, foarte închis și vă acordați puțină odihnă și niciun concediu; faceți aceste călătorii masacrante. Apoi, în ultimele luni, am văzut că Dumneavoastră a trebuit să anulați unele întâlniri, chiar în ultimul moment. Trebuie să ne îngrijorăm datorită ritmului pe care Dumneavoastră îl aveți?

Papa Francisc:

Eh, da, cineva mi-a spus asta! Eu am făcut concediu, acum, acasă, așa cum fac de obicei, pentru că… odată, am citit o carte, interesantă, titlul era: „Bucură-te că ești nevrotic!”. Și eu am unele nevroze, dar trebuie tratate bine, nevrozele! A le da mate în fiecare zi… Una dintre aceste nevroze este că sunt un pic prea alipit de habitat. Ultima dată când am făcut concediu în afara lui Buenos Aires, cu comunitatea iezuită, a fost în 1975. Apoi, mereu fac concediu – cu adevărat! -, dar în habitat: schimb ritmul. Dorm mai mult, citesc lucrurile care-mi plac, ascult muzică, mă rog mai mult… Și acest lucru mă odihnește. În iulie și parte din august am făcut asta, și merge bine. Cealaltă întrebare: faptul că a trebuit să anulez [din activități]: acest lucru e adevărat, e adevărat. Ziua în care trebuia să merg la „Gemelli”, până cu 10 minute înainte, eram acolo dar nu reușeam, cu adevărat… Au fost zile foarte angajante. Și acum trebuie să fiu un pic mai prudent. Tu ai dreptate!

Părintele Lombardi:

Așadar, acum Ana?s Feuga de la Radio francez, și se pregătește Francesca Paltracca de la Radio Rai.

Ana?s Feuga:

La Rio, când mulțimea striga: „Francesco, Francesco”, Dumneavoastră răspundeați: „Cristos, Cristos”. Astăzi Dumneavoastră cum gestionați această imensă popularitate? Cum o trăiți?

Papa Francisc:

Dar, nu știu cum să spun… Eu o trăiesc mulțumindu-i Domnului că poporul său este fericit – asta o fac cu adevărat – și dorind poporului lui Dumnezeu ceea ce e mai bun. O trăiesc ca generozitate a poporului, asta e adevărat. În interior, încerc să mă gândesc la păcatele mele și la greșelile mele, pentru a nu mă înșela, pentru că eu știu că asta va dura puțin timp, doi sau trei ani, și apoi… la casa Tatălui… Și apoi, nu este înțelept să ne întrebăm asta, dar o trăiesc ca prezență a Domnului în poporul său care îl folosește pe episcop care este păstorul poporului, pentru a manifesta atâtea lucruri. O trăiesc mai natural decât înainte: înainte mă înspăimânta un pic… Fac aceste lucruri… Îmi spun și în minte: nu greși, pentru că tu nu trebuie să greșești acestui popor; și toate aceste lucruri… Cam așa…

Părintele Lombardi:

Francesca Paltracca, de la Radio Rai, și se pregătește Sergio Rubín, de la Clarín.

Francesca Paltracca:

Pentru Papa venit „de la capătul lumii”, care a ajuns în Vatican, dincolo de Sfânta Marta – despre care ne-ați povestit cum este viața dumneavoastră și alegerea dumneavoastră – cum trăiește în Vatican, Papa? Ne întreabă mereu: ce face, cum se mișcă, se plimbă? Apoi, am văzut că Dumneavoastră mergeți la masă și ne surprindeți în fiecare zi… am văzut că a mers la cantina din Vatican, de exemplu… Dumneavoastră ne surprindeți… Deci, ce tip de viață duceți, dincolo de muncă, în Sfânta Marta?

Papa Francisc:

Eh, eu încerc să fiu liber… Sunt întâlniri de birou, de muncă… Dar apoi viața, pentru mine, este cea mai normală pe care pot s-o duc. Într-adevăr, mi-ar plăcea să pot ieși, dar nu se poate, nu se poate… nu, nu este datorită precauției; nu se poate pentru că dacă tu ieși, oamenii vin în jurul tău… și nu se poate, este o realitate. Dar înăuntru, la Sfânta Marta, duc o viață normală de muncă, de odihnă, de conversații…

Francesca Paltracca:

Adică, nu vă simțiți prizonier?

Papa Francisc:

Nu, nu. La început da, acum… au căzut câteva ziduri… nu știu…: „Papa nu poate să meargă…”; un exemplu, pentru a te face să râzi: merg să iau liftul, imediat vine unul, pentru că Papa nu putea să coboare în lift singur. „Tu mergi la locul tău, că eu cobor singur”. Gata povestea. Așa este, nu? Este normalitatea, o normalitate.

Părintele Lombardi:

Acum e rândul lui Sergio Rubín și se pregătește Jürgen Erbacher.

Sergio Rubín:

Sfinte Părinte, sunt Sergio Rubín. Îmi cer scuze, dar trebuie să vă pun, pentru grupul spaniol, în cadrul căruia este și Argentina, o întrebare care cere cunoștințele Dumneavoastră teologice profunde. Echipa Dumneavoastră, San Lorenzo, pentru prima dată a devenit campioană a Americii! Mi-ar plăcea să știu cum trăiți acest eveniment și îmi spun că și Dumneavoastră veți primi o delegație a Societății sportive miercurea aceasta la audiența generală…

Papa Francisc:

După locul al doilea din Brazilia, este o veste bună. Eu am aflat asta aici, aici la Seoul mi-au spus; și mi-au spus: „Ascultă, miercuri vin…”. Dar să vină, este audiență publică, vor fi acolo… Pentru mine San Lorenzo este echipa cu care ținea toată familia mea: tatăl meu juca baschet la San Lorenzo, era jucător în echipa de baschet. Și când eram copii mergeam, și mama venea cu noi… Eu îmi amintesc ca astăzi, în anul 1946, o echipă strălucitoare avea San Lorenzo, au ieșit campioni… Știi asta, cu bucurie, trăiesc asta cu bucurie. Dar miracole, nu! Nu vorbim de miracole!

Părintele Lombardi:

Acum Jürgen Erbacher, televiziunea germană.

Johannes Schidelko în numele lui Jürgen Erbacher:

Întrebarea este: se vorbește de mult timp despre proiectul unei enciclice despre ecologie. Se poate spune când va ieși și care sunt punctele centrale?

Papa Francisc:

Această Enciclică… Am vorbit mult cu cardinalul Turkson și cu alții și i-am cerut cardinalului Turkson să adune toate contribuțiile care au venit. Și înainte de călătorie, cu o săptămână înainte, nu, cu patru zile înainte, cardinalul Turkson mi-a încredințat prima schiță. Prima schiță este groasă așa… Aș spune că o treime mai mult decât Evangelii gaudium! Este prima schiță. Dar acum nu este o problemă ușoară, pentru că despre păstrarea creației, ecologia, și ecologia umană, se poate vorbi cu o anumită siguranță până la un anumit punct. Apoi vin ipotezele științifice, unele destul de sigure, altele nu. Și o astfel de Enciclică, ce trebuie să fie magisterială, trebuie să meargă înainte numai pe siguranțe, pe lucrurile care sunt sigure. Pentru că, dacă Papa spune că centrul universului este Pământul și nu soarele, greșește, pentru că spune un lucru care trebuie să fie științific, și așa nu merge. Așa se întâmplă acum. Trebuie să facem acum studiul, număr cu număr, și cred că va deveni mai mică. Dar, a merge la esențial și la ceea ce se poate afirma cu siguranță. Se poate spune în notă: „despre asta există această ipoteză, aceasta, aceasta…”, a spune asta ca informație, dar nu în corpul unei Enciclice, care este doctrinală și trebuie să fie sigură.

Părintele Lombardi:

Am pus 12 întrebări, toate grupurile au făcut deja două ture. Vreți să continuați sau vreți să mergem să mâncăm?

Papa Francisc:

Depinde cât de foame le este…

Jurnaliștii:

Nu ne este foame, nu ne este somn…

Părintele Lombardi:

Atunci, era în listă Jung Ae Ko, de la ziarul coreean…

Jung Ae Ko:

Sanctitate, multe mulțumiri pentru vizita Dumneavoastră în Coreea de Sud. Vă voi pune două întrebări. Prima este: imediat înainte de Liturghia finală din catedrala din Myeong-dong, Dumneavoastră ați consolat câteva „femei de confort”: ce gânduri v-au trecut prin minte? Aceasta este prima întrebare. A doua este: Pyongyang afirmă că creștinismul reprezintă o amenințare îndreptată împotriva regimului său și a conducătorilor săi. Noi știm că s-a întâmplat ceva teribil creștinilor nord-coreeni. Însă nu știm ce anume s-a întâmplat. Este o angajare deosebită în sufletul Dumneavoastră pentru a încerca să schimbați abordarea Pyongyangului față de creștinii nord-coreeni?

Papa Francisc:

Prima întrebare, repet asta: astăzi, aceste femei erau acolo pentru că, în pofida a tot ceea ce au suferit, au demnitate: ne-au arătat fața. Eu m-am gândit ceea ce am spus puțin mai înainte, la suferințele războiului, la cruzimile pe care le aduce un război… Aceste femei au fost exploatate, au fost transformate în sclave, acestea sunt cruzimi… Am gândit toate acestea: demnitatea pe care ele o au și cât de mult au suferit. Și suferința este o moștenire. Noi spunem, primii Părinți ai Bisericii spuneau că sângele martirilor este sămânță a creștinilor. Voi coreenii ați semănat mult, mult. Prin coerență. Și se vede acum rodul acelui semănat al martirilor. Despre Coreea de Nord, eu nu știu… Știu că este o suferință… Una o știu sigur: că există unele rude, multe rude care nu se pot întâlni și acest lucru provoacă suferință, acest lucru e adevărat. Este suferința acestei diviziuni a țării. Astăzi, în catedrală, unde am îmbrăcat odăjdiile pentru Liturghie, era un cadou pe care mi l-au oferit, care era o coroană de spini a lui Cristos, făcută cu firul de sârmă care desparte cele două părți ale unicei Coree. Și îl purtăm, acest cadou, eu îl port în avion… Suferința diviziunii, a unei familii divizate. Eu, așa cum am spus – ieri, cred, nu-mi amintesc când, sau vorbind episcopilor, nu-mi amintesc – avem o speranță: cele două Coree sunt frați, vorbesc aceeași limbă. Când se vorbește aceeași limbă este pentru că se are aceeași mamă și asta ne dă speranță. Suferința diviziunii este mare, eu înțeleg asta și mă rog pentru ca să se termine.

Părintele Lombardi:

Acum e rândul lui Pullella, din grupul de limbă engleză.

Philip Pullella:

O observație și o întrebare: ca italo-american voiam să vă felicit pentru engleza Dumneavoastră. Nu trebuie să vă fie frică. Dacă înainte de a merge în America, a doua mea patrie, vreți să faceți un pic de practică, eu sunt disponibil. Orice accent pe care Dumneavoastră vreți să-l luați, newyorkez… – eu sunt din New York – eu sunt disponibil. Întrebarea este aceasta. Dumneavoastră ați vorbit despre martiriu: la ce punct suntem cu procesul pentru episcopul Romero? Dumneavoastră ați vrea să se termine acest proces?

Papa Francisc:

Procesul era la Congregația pentru Doctrina Credinței, blocat „din prudență”, se spunea. Acum este deblocat. A trecut la Congregația pentru Sfinți. Și urmează drumul normal al unui proces. Depinde de cum se mișcă postulatorii. Acest lucru este foarte important, de a face asta în grabă. Eu, ceea ce aș vrea, este ca să se clarifice: când există martiriul in odium fidei, fie pentru că a fost mărturisit Crezul, fie pentru că au fost făcute faptele pe care Isus ni le poruncește, cu aproapele. Și aceasta este o muncă a teologilor, care studiază asta. Pentru că în spatele lui [Romero] este Rutilio Grande și sunt alții; sunt alții care au fost uciși, dar care nu sunt la aceeași înălțime a lui Romero. Trebuie să se distingă teologic acest lucru. Pentru mine Romero este un om al lui Dumnezeu, dar trebuie să se facă procesul, și Domnul trebuie să dea și El semnul său… Dacă El vrea, va face asta. Dar acum postulatorii trebuie să se miște pentru că nu există piedici.

Părintele Lombardi:

Așadar, avem o ultimă întrebare, o va pune Céline Hoyeau, care a venit pentru La Croix, ziar catolic francez.

Céline Hoyeau:

Sfinte Părinte, dat fiind războiul din Gaza, a fost un eșec, după părerea Dumneavoastră, rugăciunea pentru pace organizată în Vatican la 8 iunie?

Papa Francisc:

Mulțumesc, mulțumesc pentru întrebare. Acea Rugăciune pentru pace, n-a fost deloc un eșec. Mai întâi, inițiativa n-a venit de la mine: inițiativa de a ne ruga împreună a venit de la cei doi președinți, de la președintele statului Israel și de la președintele statului Palestina. Ei mi-au transmis această dorință. Apoi, voiam s-o facem acolo [Țara Sfântă], dar nu se găsea locul potrivit, deoarece costul politic al fiecăruia era foarte puternic dacă mergea de cealaltă parte. Nunțiatura, da, ar fi fost un loc neutru, dar pentru a ajunge la nunțiatură, președintele statului Palestina ar fi trebuit să intre în Israel și acest lucru nu era ușor. Și ei mi-au spus: „Să facem asta în Vatican și noi venim!”. Acești doi oameni sunt oameni ai păcii, sunt oameni care cred în Dumnezeu și au trăit multe lucruri urâte, multe lucruri urâte încât sunt convinși că singurul drum pentru a rezolva istoria aceea acolo este negocierea, dialogul și pacea. Dar întrebarea dumneavoastră acum: a fost un eșec? Nu, eu cred că ușa este deschisă. Toți patru, ca reprezentanți, și Bartolomeu a voit să fie acolo drept cap al Ortodoxiei, Patriarh ecumenic al Ortodoxiei – nu vreau să folosesc termeni care probabil nu le plac tuturor ortodocșilor – ca Patriarh ecumenic era bine ca să fie cu noi. A fost deschisă ușa rugăciunii. Și se spune: „Trebuie să ne rugăm”. Este un dar, pacea este un dar, un dar care se merită cu munca noastră, însă este un dar. Și a spune omenirii că împreună cu drumul negocierii – care este important -, al dialogului – care este important – este și cel al rugăciunii. Corect. După aceea a venit ceea ce a venit. Însă acest lucru este conjunctural. În schimb acea întâlnire nu era conjuncturală: este un pas fundamental de atitudine umană: rugăciunea. Acum fumul bombelor, al războaielor nu lasă să se vadă ușa, dar ușa a rămas deschisă din acel moment. Și de vreme ce eu cred în Dumnezeu, eu cred că Domnul privește ușa aceea și privește pe cei care se roagă și pe cei care îi cer ca El să ne ajute. Da, îmi place această întrebare. Mulțumesc, mulțumesc pentru că ați pus-o. Mulțumesc.

Părintele Lombardi:

Sfinte Părinte, mii de mulțumiri. Cred că ați făcut mai mult de o oră de conversație cu noi, deci este corect acum să puteți merge ca să vă odihniți un pic la sfârșitul acestei călătorii. Printre altele, noi știm că probabil în această seară vă veți întoarce la Sfânta Fecioară Maria…

Papa Francisc:

De la aeroport voi trece să-i mulțumesc Sfintei Fecioare Maria [la Santa Maria Maggiore]. Este un lucru frumos. Dr. Giani comandase să se ducă florile din Coreea cu culorile Coreei, dar apoi la ieșirea din Nunțiatură o fetiță a venit cu un buchet de flori, de trandafiri, și am spus: „Să ducem Sfintei Fecioare Maria chiar aceste flori ale unei fetițe din Coreea”. Și pe acestea le vom duce. De la aeroport mergem să ne rugăm un pic acolo și apoi acasă.

Părintele Lombardi:

Bine. Să știți că și noi vom fi cu Dumneavoastră ca să-i mulțumim Domnului pentru aceste zile extraordinare. Și urări pentru reluarea slujirii Dumneavoastră la Roma; noi vom continua să vă însoțim și sperăm ca Dumneavoastră să continuați să ne dați, așa cum ne-ați dat în aceste zile, lucruri foarte frumoase despre care să vorbim. Mulțumim.

Papa Francisc:

Și vă mulțumesc vouă pentru munca voastră, multe mulțumiri… Și îmi cer scuze că nu rămân mai mult timp cu voi. Mulțumesc! Poftă bună!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.08.2014
Publicarea pe acest sit: 19.08.2014
Etichete: ,

Comments are closed