Conferința de presă a Papei la întoarcerea din Armenia

Conferința de presă a Sfântului Părinte Papa Francisc
la întoarcerea din călătoria în Armenia
26 iunie 2016

Părintele Lombardi:

Sfinte Părinte, mii de mulțumiri pentru că sunteți aici la sfârșitul acestei călătorii destul de scurte dar foarte intense. Am fost bucuroși să vă însoțim și acum vrem să vă punem, ca de obicei, câteva întrebări, profitând de gentilețea dumneavoastră. Avem o listă de persoane care sunt înscrise aici ca să vorbească, și putem să începem, ca de obicei, cu colegii din Armenia, pentru că le dăm lor prioritate. Primul este Arthur Grygorian, de la televiziunea publică armeană.

Papa Francisc:

Bună seara! Vă mulțumesc mult pentru ajutorul din această călătorie și pentru toată munca voastră care face bine oamenilor: a comunica bine lucrurile înseamnă știri bune, și știrile bune fac bine mereu. Multe mulțumiri, mulțumesc.

Arthur Grygorian, televiziunea publică armeană:

(în engleză) Sfinte Părinte, este foarte cunoscut că dumneavoastră aveți prieteni armeni. Dumneavoastră aveați deja contact cu comunitățile armene în Argentina. În cursul ultimelor trei zile, dumneavoastră – ca să spunem așa – ați ajuns să atingeți spiritul armean. Care sunt sentimentele dumneavoastră, impresiile dumneavoastră și care este mesajul pentru viitor, rugăciunile dumneavoastră pentru noi armenii?

Papa Francisc:

Bine, să ne gândim la viitor și apoi mergem la trecut. Eu urez acestui popor dreptatea și pacea. Eu mă rog pentru asta, pentru că este un popor curajos. Și mă rog ca să găsească dreptatea și pacea. Știu că atâția lucrează pentru asta. Și am fost foarte bucuros, săptămâna trecută, când am văzut o fotografie a președintelui Putin cu cei doi președinți, armean și azer: măcar vorbesc! De asemenea cu Turcia: președintele armean în discursul de bun-venit a vorbit clar; a avut curajul să spună: „Să ne punem de acord, să ne iertăm și să privim la viitor”. Acesta este un mare curaj! Un popor care a suferit mult! Icoana poporului armean – și acesta este gândul care mi-a venit astăzi în timp ce mă rugam un pic – este o viață de piatră și o duioșie de mamă. A purtat cruci, cruci de piatră se văd și [caracteristicile cruci de piatră numite khachkar] -; dar n-a pierdut duioșia, arta, acele „patru tonuri” atât de greu de înțeles, și cu mare genialitate… Un popor care a suferit mult în istoria sa, și numai credința, credința l-a menținut în picioare. Deoarece faptul că a fost prima națiune creștină, acest lucru nu este suficient; a fost prima națiune creștină pentru că Domnul a binecuvântat-o, pentru că a avut sfinți, a avut episcopi sfinți, martiri… Și pentru aceasta s-a format în rezistența sa acea „piele de piatră” – să spunem așa -, dar n-a pierdut duioșia unei inimi materne; și Armenia este și mamă. Aceasta era a doua întrebare. Și să venim la prima, acum. Da, eu aveam atâtea contacte cu armenii, mergeam adesea la ei la liturghii; atâția prieteni armeni; sau un lucru care de obicei nu-mi place să fac pentru odihnă, dar mergeam la cină cu ei, și voi faceți cine grele! Dar sunt foarte prieten, foarte prieten atât al arhiepiscopului Kissag Mouradian, al Bisericii Apostolice, fie al lui Boghossian, cel catolic. Dar între voi, mai importantă decât apartenența la Biserica apostolică sau la cea catolică este „armenitatea”, și asta am înțeles-o în acele timpuri. Astăzi m-a salutat un argentinian din familie armeană care, când mergeam la Liturghii, întotdeauna arhiepiscopul îl așeza lângă mine pentru ca să-mi explice unele ceremonii sau unele cuvinte pe care nu le înțelegeam.

Părintele Lombardi:

Mii de mulțumiri, Sfinte Părinte. Acum îi dăm cuvântul unui alt reprezentant armean care este doamna Jeannine Paloulian, de la „Nouvelles d’Arménie”.

Jeannine Paloulian, „Nouvelles d’Arménie”

(în franceză) Mulțumesc, Sfinte Părinte. Aseară, la întâlnirea ecumenică de rugăciune, dumneavoastră le-ați cerut tinerilor să fie artizani ai reconcilierii cu Turcia și Azerbaidjan. Aș vrea să vă întreb simplu – dat fiind faptul că peste câteva săptămâni dumneavoastră veți merge în Azerbaidjan – ce puteți face concret dumneavoastră, Sfântul Scaun, pentru a ne ajuta, pentru a ne ajuta să continuăm. Care sunt semnele concrete. Dumneavoastră le-ați făcut în Armenia. Care sunt semnele pe care le veți face, mâine, în Azerbaidjan?

Papa Francisc:

Voi vorbi azerilor despre adevăr, despre ceea ce am văzut, despre ceea ce simt. Îi voi încuraja și pe ei. L-am întâlnit pe președintele azer și am vorbit cu el. Voi spune și că a nu face pace pentru o bucățică de pământ – pentru că nu este un mare lucru – înseamnă ceva obscur… Dar o spun tuturor: armenilor și azerilor. Probabil că nu se pun de acord cu privire la modalitățile de a face pacea și cu privire la asta va trebui să se lucreze. Voi spune ceea ce în acel moment îmi vine în inimă, dar întotdeauna pozitiv, căutând să se găsească soluții care să poată fi parcurse, care să meargă înainte.

Părintele Lombardi:

Mii de mulțumiri. Și acum îi dăm cuvântul lui Jean-Louis de la Vaissi?re, de la „France Presse”. Cred că este ultima călătorie pe care o face împreună cu noi. Deci suntem bucuroși să-i dăm cuvântul.

Jean-Louis de la Vaissi?re, „France Presse”:

Sfinte Părinte, înainte de toate aș vrea să vă mulțumesc din partea mea și din partea lui Sébastien Maillard de la „La Croix”. Noi plecăm din Roma și voiam să vă mulțumim din inimă pentru acest suflu de primăvară care suflă asupra Bisericii. Apoi aveam o întrebare: de ce ați decis să adăugați cuvântul „genocid” în discursul dumneavoastră la palatul prezidențial? Despre o temă dureroasă ca aceasta, credeți că este util pentru pace?

Papa Francisc:

Mulțumesc. În Argentina, când se vorbea despre exterminarea armeană, se folosea mereu cuvântul genocid. Eu nu cunoșteam altul. Și în catedrala din Buenos Aires, în al treilea altar pe stânga, am pus o cruce de piatră în amintirea „genocidului armean”. A venit arhiepiscopul, cei doi arhiepiscopi armeni, cel catolic și cel apostolic, și au inaugurat-o. În afară de asta, arhiepiscopul apostolic în biserica catolică „Sfântul Bartolomeu” – o altă [biserică] – a făcut un altar în amintirea sfântului Bartolomeu [evanghelizator al Armeniei]. Dar întotdeauna…, eu nu cunoșteam un alt cuvânt. Eu vin cu acest cuvânt. Când ajung la Roma, aud celălalt cuvânt, „Marele Rău” sau „tragedia teribilă”, în limba armeană [Metz Yeghern], pe care nu știu să-l pronunț. Și-mi spun că genocid este ofensator, că trebuie spus acesta. Eu am vorbit mereu despre trei genocide din secolul trecut, mereu trei. Primul, cel armean; apoi, cel al lui Hitler; și ultimul, cel al lui Stalin. Cele trei. Există altele mai mici. A existat un altul în Africa [Rwanda]. Dar în orbita celor două mari războaie există acestea trei. Și am întrebat, de ce unii spun: „Unii cred că nu este adevărat, că n-a fost un genocid”. Un altul îmi spunea – un om al legii mi-a spus asta, ce nu m-a interesat mult -: „Cuvântul genocid este un cuvânt tehnic, este un cuvânt care are o tehnicitate, care nu este sinonim cu exterminare. Se poate spune exterminare, dar a declara un genocid comportă acțiuni de reparație și lucruri de genul acesta”. Asta mi-a spus un om al legii. Anul trecut, când pregăteam discursul [pentru celebrarea din 12 aprilie 2015 la Roma], am văzut că sfântul Ioan Paul al II-lea a folosit cuvântul, le-am folosit pe amândouă: „Marele Rău” și „genocid”. Eu am citat între ghilimele pe acesta. Și n-a picat bine: a fost făcută o declarație a guvernului; Turcia în câteva zile l-a rechemat pe ambasador la Ankara – care este un om bun, un ambasador „de lux” ne-a trimis Turcia! – s-a întors în urmă cu două sau trei luni… A fost un „post diplomatic”… Dar au dreptul la asta: dreptul la protest îl avem toți. Și în acest discurs [în Armenia], la început nu exista cuvântul, asta e adevărat; și răspund de ce eu l-am adăugat. După ce am auzit tonul discursului președintelui, și cu trecutul meu cu privire la acest cuvânt, și după ce am spus acest cuvânt anul trecut în „Sfântul Petru”, public, ar fi sunat foarte straniu să nu spun același lucru, măcar atât. Dar acolo eu voiam să subliniez un alt lucru, și cred – dacă nu greșesc – că am spus: „În acest genocid, ca în celelalte două, marile puteri internaționale priveau în altă parte”. Și aceasta a fost acuza. În al doilea război mondial, unele puteri aveau fotografiile căilor ferate care duceau la Auschwitz: ar fi avut posibilitatea de a bombarda, și n-au făcut-o. Este un exemplu. În contextul primului război, unde a fost problema armenilor, și în contextul celui de-al doilea război, unde a fost problema lui Hitler și Stalin, și după Yalta lagărele și toate acestea, nimeni nu vorbește? Trebuie subliniat acest lucru și să se pună întrebarea istorică: de ce n-ați făcut asta? Voi, puteri – nu acuz, pun o întrebare. Este interesant: e adevărat, se privea la război, la atâtea lucruri, dar acel popor… Și, nu știu dacă este adevărat, dar mi-ar plăcea să văd dacă este adevărat, că atunci când Hitler îi persecuta mult pe evrei, unul dintre lucrurile pe care el le-ar fi spus este: „Cine își amintește astăzi de armeni? Să facem același lucru cu evreii”. Nu știu dacă este adevărat, probabil este o vorbărie, dar eu am auzit spunându-se asta. Istoricii să caute și să vadă dacă este adevărat. Cred că am răspuns. Însă acest cuvânt, eu nu l-am spus niciodată cu suflet ofensator, mai degrabă obiectiv.

Părintele Lombardi:

Mii de mulțumiri, Sanctitate. Ați atins o temă delicată, cu mare sinceritate și profunzime. Acum îi dăm cuvântului lui Elisabetta Piqué care, așa cum știți, este din Argentina, de la „La Nación”.

Elisabetta Piqué, „La Nación”:

(în spaniolă) Felicitări, înainte de toate, pentru călătorie. Aș vrea să vă întreb: Știm că dumneavoastră sunteți Papa, dar este și Papa Benedict, Papa emerit. În ultima vreme au existat voci, o declarație a prefectului Casei Pontificale, mons. Georg Gänswein, care ar fi spus că ar exista o slujire petrină împărtășită – dacă nu greșesc – cu un Papă activ și un altul contemplativ. Există doi Papi?

Papa Francisc:

(în spaniolă) A existat o perioadă în care erau trei! (repetă în italiană). Într-o anumită perioadă, în Biserică, au existat trei! Nu am citit acea declarație pentru că n-am avut timp. Benedict este Papă emerit. El a spus clar, în acea zi de 11 februarie, că își dă demisia începând din 28 februarie, că se va retrage ca să ajute Biserica prin rugăciune. Și Benedict este în mănăstire, și se roagă. Am fost de multe ori să-l vizitez, sau la telefon… Zilele trecut mi-a scris o mică scrisoare – încă semnează cu acea semnătură a sa – făcându-mi urări pentru această călătorie. Și o dată – nu o dată, de mai multe ori – am spus că este un har a avea în casă pe „bunicul” înțelept. Și în fața lui am spus asta, și el râde. Dar el este pentru mine Papa emerit, este „bunicul” înțelept, este omul care îmi păzește spatele și coloana cu rugăciunea sa. Nu uit niciodată acel discurs pe care ni l-a făcut, cardinalilor, în ziua de 28 februarie: „Unul dintre voi cu siguranță va fi succesorul meu. Promit ascultare„. Și a făcut-o! Apoi am auzit – nu știu dacă este adevărat – subliniez: am auzit, probabil că sunt vorbe, dar concordă cu caracterul său, că unii au mers acolo ca să se plângă pentru că „acest Papă nou…”, și el i-a alungat! Cu cel mai bun stil bavarez: educat, dar i-a alungat. Și dacă nu este adevărat, tot aia e, pentru că acest om este așa: este un om de cuvânt, un om corect, corect, corect! Papa emerit. Apoi, nu știu dacă dumneavoastră vă amintiți, că eu i-am mulțumit public – nu știu când, dar cred că în timpul unui zbor – lui Benedict pentru că a deschis poarta pentru Papii emeriți. În urmă cu 70 de ani episcopii emeriți nu existau; astăzi există. Dar cu această prelungire a vieții, se poate conduce sau nu o Biserică la o anumită vârstă, cu suferințe? Și el, cu curaj – cu curaj! – și cu rugăciune, precum și cu știință, cu teologie, a decis să deschidă această poartă. Și cred că acest lucru este bun pentru Biserică. Dar este un singur Papă. Celălalt… sau probabil – ca pentru episcopii emeriți – nu spun mulți, dar probabil vor putea să fie doi sau trei, vor fi emeriți. Au fost [Papi], [acum] sunt emeriți. Poimâine se celebrează a 65-a aniversare a hirotonirii sacerdotale a lui Benedict. Va fi fratele său Georg [această prezență n-a fost confirmată], pentru că amândoi au fost hirotoniți împreună. Și va fi un mic act, cu conducătorii de dicasterii și puțină lume, pentru că el preferă… A acceptat, dar foarte modest; și voi fi și eu. Și voi spune ceva acestui om al rugăciunii și al curajului, care este Papa emerit – nu al doilea Papă – și care este fidel față de cuvântul său și care este un om al lui Dumnezeu. Este foarte inteligent și pentru mine este bunicul înțelept în casă.

Părintele Lombardi:

Acum îi dăm cuvântul lui Alexey Bukalov, care este unul dintre decanii noștri și care – așa cum știți bine – reprezintă Itar-Tass, deci cultura rusă printre noi.

Papa Francisc:

Ați vorbit rusă în Armenia?

Alexey Bukalov, „Itar-Tass”:

Da, cu mare plăcere. Vă mulțumim mereu… Mulțumesc, Sanctitate, mulțumesc pentru această călătorie, care este prima călătorie pe teritoriul ex-sovietic. Pentru mine era foarte important s-o urmăresc… Întrebarea mea merge un pic în afara acestei teme: eu știu că dumneavoastră ați încurajat mult acest conciliu panortodox, ba chiar la întâlnirea cu patriarhul Kiril în Cuba a fost menționat ca auspiciu. Acum dumneavoastră ce părere aveți despre acest – să spunem – forum? Mulțumesc.

Papa Francisc:

O părere pozitivă! A fost făcut un pas înainte: nu cu sută la sută, dar un pas înainte. Lucrurile care au justificat, între ghilimele, [absențele] sunt sincere pentru ei, sunt lucruri care cu timpul se pot rezolva. Voiau – cei patru care n-au mers – să-l facă un pic mai târziu. Însă primul pas se face așa cum se poate. Precum copiii, când fac primul pas îl fac așa cum pot: primul îl fac ca pisicile și apoi fac primii pași. Eu sunt bucuros. Au vorbit despre atâtea lucruri. Cred că rezultatul este pozitiv. Numai faptul că aceste Biserici autocefale s-au reunit, în numele ortodoxiei, pentru a se privi în față, pentru a se ruga împreună și pentru a vorbi și probabil pentru a spune vreo glumă, dar acest lucru este foarte pozitiv. Eu îi mulțumesc Domnului. La următorul vor fi mai mulți. Binecuvântat să fie Domnul!

Părintele Lombardi:

Mulțumim, Sanctitate. Acum trecem microfonul la Edward Pentin, care reprezintă un pic limba engleză: de data aceasta National Catholic Register.

Edward Pentin, „National Catholic Register”:

Sfinte Părinte, ca Ioan Paul al II-lea, dumneavoastră păreți că sunteți un susținător al Uniunii Europene: ați elogiat proiectul european când ați primit recent „Premiul Carol cel Mare”. Dumneavoastră sunteți preocupat de faptul că Brexit poate duce la dezintegrarea Europei și eventual la război?

Papa Francisc:

Războiul deja există în Europa! Apoi există un aer de dezbinare, și nu numai în Europa, dar chiar înlăuntrul țărilor. Să ne amintim de Catalonia, anul trecut de Scoția… Aceste dezbinări nu spun că sunt periculoase, dar trebuie să le studiem bine și, înainte de a face un pas în față pentru o dezbinare, trebuie să vorbim bine între noi și să căutăm soluții care pot fi parcurse. Eu într-adevăr nu știu, nu am studiat care sunt motivele pentru care Regatul Unit a voit să ia această decizie. Dar există decizii și cred că acest lucru l-am spus deja o dată, nu știu unde, dar l-am spus – de independență, care se fac pentru emancipare. De exemplu, toate țările noastre latinoamericane, și țările din Africa, s-au emancipat de coroanele de la Madrid, de la Lisabona; și în Africa: de Paris, Londra; de Amsterdam, Indonezia mai ales… Emanciparea este mai comprehensibilă, pentru că în spate există o cultură, un mod de a gândi. În schimb secesiunea unei țări – încă nu vorbesc despre Brexit -, să ne gândim la Scoția, este un lucru care a luat un nume – și asta o spun fără a ofensa, folosind acel cuvânt pe care-l folosesc politicienii – de „balcanizare” – fără a vorbi de rău Balcanii! Este un pic o secesiune, nu este emancipare, și în spate există istorii, culturi, înțelegeri greșite; și atâta bunăvoință în alții. Acest lucru trebuie să ne fie clar. Pentru mine întotdeauna unitatea este superioară conflictului, mereu! Dar există diferite moduri de unitate; și fraternitatea – și aici ajung la Uniunea Europeană – este mai bună decât dușmănia sau decât distanțele. Cu privire la distanțe – să spunem – fraternitatea este mai bună. Și punțile sunt mai bune decât zidurile. Toate acestea trebuie să ne facă să reflectăm. Este adevărat, o țară [spune]: „Eu sunt în Uniunea Europeană, dar vreau să am anumite lucruri care sunt ale mele, din cultura mea…”. Și pasul – și aici vin la Premiul Carol cel Mare – pe care trebuie să-l facă Uniunea Europeană pentru a regăsi forța rădăcinilor sale este un pas de creativitate precum și de „sănătoasă neunire”: adică de a da mai mult independență, de a da mai multă libertate țărilor din Uniune. A gândi o altă formă de unire, a fi creativi. Creativi cu privire la locurile de muncă, la economie: acel 40%! Există ceva ce nu merge în acea Uniune masivă… Dar să nu aruncăm copilul împreună cu apa murdară pe fereastră! Să încercăm să recuperăm lucrurile și să re-creăm… Pentru că re-crearea lucrurilor umane – și a personalității noastre – este un parcurs, și întotdeauna trebuie făcut. Un adolescent nu este același cu persoana adultă sau cu persoana bătrână: este același și nu este același, se re-creează încontinuu. Și asta îi dă viață și voință de a trăi, și dă rodnicie. Și asta o subliniez: astăzi cele două cuvinte cheie pentru Uniunea Europeană sunt creativitate și rodnicie. Este provocarea. Nu știu, așa gândesc eu.

Părintele Lombardi:

Mulțumim, Sanctitate. Acum îi dăm cuvântul lui Tilmann Keinjung, care este de la Ard, radio național german. Și pentru el cred că este ultima călătorie… Deci suntem bucuroși să-i dăm această posibilitate.

Tilmann Keinjung, „Ard”:

Da, și eu plec în Bavaria. Mulțumesc pentru că pot pune această întrebare. „Zu viel Bier, zu viel Wein”. Heiliger Vater, eu voiam să vă pun o întrebare: astăzi dumneavoastră ați vorbit despre darurile împărtășite ale Bisericilor, împreună. Dat fiind faptul că veți merge – peste patru luni – la Lund pentru a comemora a 500-a aniversare a Reformei, eu cred că probabil acesta este și momentul potrivit pentru a aminti nu numai rănile din ambele părți, ci și pentru a recunoaște darurile Reformei și probabil și – asta este o întrebare eretică – pentru a anula sau a retrage excomunicarea lui Luter sau a unei reabilitări oarecare. Mulțumesc.

Papa Francisc:

Eu cred că intențiile lui Luter nu erau greșite: era un reformator. Probabil unele metode nu erau corecte, dar în acel timp, dacă citim istoria lui Pastor, de exemplu – un german luteran care apoi s-a convertit când a văzut realitatea din acel timp și s-a făcut catolic – vedem că Biserica nu era chiar un model de imitat: în Biserică exista corupție, exista mondenitate, exista alipire de bani și de putere. Și pentru aceasta el a protestat. Apoi era inteligent și a făcut un pas înainte justificând motivul pentru care făcea asta. Și astăzi protestanții și catolicii, cu toți protestanții, suntem de acord cu privire la doctrina justificării: asupra acestui punct atât de important el n-a greșit. El a făcut un „medicament” pentru Biserică, apoi acest medicament s-a consolidat într-o stare de lucruri, într-o disciplină, într-un mod de a crede, într-un mod de a face, în mod liturgic. Dar nu era numai el: era Zwingli, era Calvin… Și în spatele lor cine era? Erau principii, „cuius regio eius religio”. Trebuie să ne punem în istoria din acel timp. Este o istorie care nu e ușor de înțeles, nu e ușor. Apoi au mers înainte lucrurile. Astăzi dialogul este foarte bun și acel document despre justificare cred că este unul dintre documentele ecumenice cele mai bogate și cele mai profunde. Sunteți de acord? Există diviziuni, dar depind și de Biserici. La Buenos Aires erau două biserici luterane: una gândea într-un mod și cealaltă în alt mod. Și în Biserica luterană însăși nu există unitate. Se respectă, se iubesc… Diversitatea este ceea ce probabil ne-a făcut atâta rău nouă tuturor și astăzi căutăm să reluăm drumul pentru a ne întâlni după 500 de ani. Eu cred că trebuie să ne rugăm împreună, să ne rugăm. Pentru aceasta rugăciunea este importantă. Al doilea: să lucrăm pentru săraci, pentru persecutați, pentru atâția oameni care suferă, pentru refugiați… Să lucrăm împreună și să ne rugăm împreună. Și teologii să studieze împreună căutând… Dar acesta este un drum lung, foarte lung. Odată am spus glumind: „Eu știu când va fi ziua unității depline” – „Când?” – „În ziua de după venirea Fiului Omului!”. Pentru că nu se știe… Duhul Sfânt va da acest har. Dar între timp trebuie să ne rugăm, să ne iubim și să lucrăm împreună, mai ales pentru săraci, pentru oamenii care suferă, pentru pace și atâtea alte lucruri, împotriva exploatării oamenilor… Atâtea lucruri pentru care se lucrează împreună.

Părintele Lombardi:

Mulțumim. Acum îi dăm cuvântul lui Cécile Chambraud, de la „Le Monde”, care reprezintă iarăși limba franceză.

Cécile Chambraud, „Le Monde”

(întrebare în spaniolă) Sfinte Părinte, în urmă cu câteva săptămâni, dumneavoastră ați vorbit despre o comisie pentru a reflecta asupra tematicii femeilor diaconese. Aș vrea să știu dacă există deja această comisie și care vor fi întrebările asupra cărora va reflecta pentru a fi rezolvate? Și, în sfârșit, uneori o comisie folosește pentru a uita de probleme: aș vrea să știu dacă acesta este cazul?

Papa Francisc:

Era un președinte al Argentinei care spunea, și sfătuia pe ceilalți președinți din celelalte țări: când tu vrei ca un lucru să nu se rezolve, fă o comisie! Primul care a fost uimit de această știre am fost eu, pentru că dialogul cu călugărițele, care a fost înregistrat și apoi publicat în L’Osservatore Romano, era un alt lucru, pe această linie: „Noi am auzit că în primele secole erau diaconese. Se va putea studia acest lucru? Se va putea face o comisie?…”. Nimic mai mult. Au întrebat, au fost educate, și nu numai educate, ci și iubitoare ale Bisericii, femei consacrate. Eu am povestit că am cunoscut un sirian, un teolog sirian care a murit, cel care a făcut ediția critică a Sfântului Efrem în italiană. Odată, vorbind despre diaconese – când eu veneam, mă cazam în Via della Scrifa și el locuia acolo – la micul dejun, mi-a spus: „Da, dar nu se știe bine ce erau, dacă aveau hirotonirea…”. Desigur existau aceste femei care-l ajutau pe episcop; și îl ajutau în trei lucruri: primul, la botezul femeilor, pentru că era botezul prin scufundare; al doilea, la ungerile înainte și după botezul femeilor; și al treilea – asta ne face să râdem – când era o soție care mergea să se plângă la episcop pentru că soțul o bătea, episcopul chema una dintre aceste diaconese, care vedea trupul femeii pentru a găsi vânătăile care să dovedească acest lucru. Am spus asta. „Se poate studia?” – „Da, eu voi spune la [Congregația pentru] Doctrina Credinței ca să se facă această comisie”. Ziua următoare [în ziare]: „Biserica le deschide poarta diaconeselor!”. Într-adevăr, m-am supărat un pic pe mass-media, pentru că asta nu înseamnă a spune oamenilor adevărul lucrurilor. Am vorbit cu prefectul de la [Congregația pentru] Doctrina Credinței, care mi-a spus: „Uite că există un studiu pe care l-a făcut Comisia Teologică Internațională în anii optzeci”. Apoi am vorbit cu președinta [Superioarelor Generale] și i-am spus: „Vă rog, trimiteți-mi o listă de persoane care credeți dumneavoastră că pot fi luate pentru a face această comisie”. Și mi-a trimis lista. Și prefectul mi-a trimis lista și acum este acolo, pe biroul meu, pentru a face această comisie. Eu cred că s-a studiat mult asupra temei în perioada anilor optzeci și nu va fi greu să se facă lumină cu privire la această temă. Dar este un alt lucru. În urmă cu un an și jumătate am făcut o comise de femei teologe care au lucrat cu cardinalul Rylko [președinte al Consiliului Pontifical pentru Laici], și au făcut o lucrare bună, pentru că este foarte importantă gândirea femeii. Pentru mine funcția femeii nu este așa de importantă ca gândirea femeii: femeia gândește în alt mod față de noi bărbații. Și nu se poate lua o decizie, bună și corectă, fără a le auzi pe femei. Uneori, la Buenos Aires, făceam o consultare cu consultanții mei, îi ascultam cu privire la o temă; apoi chemam câteva femei și ele vedeau lucrurile într-o altă lumină, și asta îmbogățea mult, mult; și apoi decizia era foarte, foarte rodnică, foarte bună. Eu trebuie să întâlnesc aceste femei teologe, care au făcut o lucrare bună, care însă s-a oprit. De ce? Pentru că dicasterul pentru laici acum se schimbă, se restructurează. Și eu aștept un pic ca acest lucru să se petreacă pentru a continua această a doua lucrare, cea a diaconeselor. Un alt lucru cu privire la femeile teologe – și asta eu aș vrea să subliniez -: este mai important modul de a înțelege, de a gândi, de a vedea lucrurile al femeilor decât funcționalitatea femeii. Și apoi repet ceea ce spun mereu: Biserica este femeie, este „Biserica” (substantiv feminin). Și nu este „fată bătrână”, este o femeie căsătorită cu Fiul lui Dumnezeu, Mirele său este Isus Cristos. Gândiți-vă la asta și apoi îmi spuneți ce gândiți…

Părintele Lombardi:

Așadar, dat fiind faptul că ați vorbit despre femei, să propunem unei femei să pună o ultimă întrebare; după aceea, pun eu o întrebare și încheiem… Astfel după o oră, vă lăsăm în pace. Cindy Wooden, care este responsabilă de la CNS, care este Agenția Catolică din Statele Unite.

Cindy Wooden, „CNS”:

Mulțumesc, Sanctitate. În zilele trecute, cardinalul Marx, vorbind la o mare conferință foarte importantă la Dublin, despre Biserica în lumea modernă, a spus că Biserica catolică trebuie să ceară scuze comunității gay pentru că a marginalizat aceste persoane. În zilele care au urmat măcelului din Orlando, atâția au spus că și comunitatea creștină are ceva de-a face cu această ură față de aceste persoane. Ce părere aveți?

Papa Francisc:

Eu voi repeta același lucru pe care l-am spus în prima călătorie, și repet și ceea ce spune Catehismul Bisericii Catolice: că nu trebuie discriminate, că trebuie să fie respectate, însoțite din punct de vedere pastoral. Pot fi condamnate, nu din motive ideologice, ci din motive – să spunem – de comportament politic, anumite manifestări prea ofensatoare față de alții. Însă aceste lucruri nu au legătură cu problema: dacă problema este o persoană care are acea condiție, care are bunăvoință și care îl caută pe Dumnezeu, cine suntem noi pentru a o judeca? Trebuie să însoțim bine, conform cu ceea ce spune Catehismul. Este clar Catehismul! Apoi există tradiții în unele țări, în unele culturi care au o mentalitate diferită cu privire la această problemă. Eu cred că Biserica, sau mai bine zis creștinii pentru că Biserica nu numai că trebuie să ceară scuze – așa cum a spus acel cardinal „marxist” [cardinalul Marx] – acestei persoane care este gay, pe care a ofensat-o, ci trebuie să ceară scuze și săracilor, femeilor și copiilor exploatați în muncă; trebuie să ceară scuze pentru că au binecuvântat atâtea arme… Biserica trebuie să ceară scuze pentru că nu s-a comportat de atâtea, atâtea ori… – și când spun „Biserică” mă refer la creștini; Biserica este sfântă, păcătoșii suntem noi! – creștinii trebuie să ceară scuze pentru că n-au însoțit atâtea alegeri, atâtea familii… Eu îmi amintesc când eram copil de cultura catolică închisă din Buenos Aires, cultura catolică închisă – eu vin de acolo! – nu se putea intra în casa unei familii divorțate! Vorbesc despre situația de acum optzeci de ani. Cultura s-a schimbat, slavă Domnului. Creștini fiind trebuie să cerem multe scuze, nu numai pentru asta. Iertare, și nu numai scuze! „Iartă-mă, Doamne!”: este un cuvânt pe care-l uităm – acum o fac pe păstorul și țin predica! Nu, acest lucru este adevărat, de atâtea ori „preotul stăpân” și nu preotul părinte, preotul „care lovește” și nu preotul care îmbrățișează, iartă și consolează… Dar există atâția! Atâția capelani din spitale, capelani ai celor închiși, atâția sfinți! Dar aceștia nu se văd, pentru că sfințenia este „rușinoasă”, se ascunde. În schimb nerușinarea este un pic obraznică: este obraznică și se arată. Atâtea organizații, cu oameni buni și oameni nu atât de buni; sau oameni cărora tu le dai o „geantă” cam mare și privesc în altă parte, ca puterile internaționale cu cele trei genocide. Și noi creștinii – preoți, episcopi – am făcut asta; dar noi creștinii avem și o Tereza de Calcutta și atâtea Tereze de Calcutta! Avem atâtea surori în Africa, atâția laici, atâtea perechi de soți sfinți! Grâul și neghina, grâul și neghina. Așa spune Isus că este Împărăția. Nu trebuie să ne scandalizăm că suntem așa. Trebuie să ne rugăm pentru ca Domnul să facă în așa fel încât această neghină să se termine și ca să fie mai mult grâu. Dar aceasta este viața Bisericii. nu se poate pune o limită. Noi toți suntem sfinți pentru că noi toți îl avem pe Duhul Sfânt înăuntru, dar suntem – noi toți – păcătoși. Eu cel dintâi. De acord? Mulțumesc. Nu știu dacă am răspuns… Nu numai scuze, ci iertare!

Părintele Lombardi:

Sfinte Părinte, îmi permit să pun eu o ultimă întrebare și apoi vă lăsăm în pace…

Papa Francisc:

Să nu mă puneți în dificultate…

Părintele Lombardi:

Se referă la următoarea călătorie în Polonia, la care deja începem să ne pregătim. Și dumneavoastră îi veți dedica pregătirea în această lună iulie. Dacă ne spuneți ceva despre sentimentele cu care mergeți spre această Zi Mondială a Tineretului, în acest Jubileu al Milostivirii. Și un alt punct, un pic specific, este acesta: noi am vizitat cu dumneavoastră memorialul de la Tzitzernakaberd, în timpul vizitei în Armenia, și dumneavoastră veți vizita și Auschwitz și Birkenau, în timpul călătoriei în Polonia. Eu am auzit că dumneavoastră doriți să trăiți aceste momente mai mult cu tăcerea decât cu cuvintele, fie așa cum ați făcut aici, probabil și la Birkenau. Deci voiam să vă întreb dacă vreți să ne spuneți dacă veți face acolo un discurs sau dacă preferați, în schimb, să faceți un moment de rugăciune silențioasă cu o motivație specifică a dumneavoastră.

Papa Francisc:

În urmă cu doi ani, la Redipuglia, am făcut același lucru pentru a comemora centenarul marelui război. La Redipuglia am mers în tăcere. Apoi era Liturghia și la Liturghie am făcut predica, dar era un alt lucru. Tăcerea. Astăzi am văzut – în această dimineață – tăcerea… Era astăzi? [Părintele Lombardi: Nu, ieri] Eu aș vrea să merg în acel loc de oroare fără discursuri, fără oameni, numai cei puțini necesari… Dar jurnaliștii cu siguranță vor fi acolo!… Dar fără a-l saluta pe acesta, pe acesta… Nu, nu. Singur, să intru, să mă rog… Și ca Domnul să-mi dea harul de a plânge.

Părintele Lombardi:

Mulțumesc, Sanctitate. Așadar vă vom însoți și în pregătirea acestei apropiate călătorii și vă mulțumim foarte mult pentru timpul pe care ni l-ați dedicat. Acum odihniți-vă un pic, mâncați și dumneavoastră… Și apoi, odihniți-vă și în luna iulie.

Papa Francisc:

Multe mulțumiri! Din nou mulțumesc, mulțumesc pentru munca voastră și pentru bunăvoința voastră.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.06.2016
Publicarea pe acest sit: 27.06.2016
Etichete: ,

Comments are closed