Catechesi tradendae

CATECHESI TRADENDAE
Exortație apostolică a
Sanctității sale papa Ioan Paul al II-lea
către episcopatul, clerul și credincioșii
întregii Biserici Catolice
despre cateheză în timpul nostru

Introducere

Ultimul mandat al lui Cristos

1. Biserica a considerat întotdeauna cateheza ca una dintre datoriile ei fundamentale, deoarece, înainte de a urca la Tatăl, Domnul înviat le-a dat apostolilor ultimul său mandat: a face ucenici din toate neamurile și a-i învăța să păzească tot ceea ce a prescris el. Astfel, le-a încredințat misiunea și puterea de a vesti oamenilor ceea ce au auzit, au văzut cu ochii, au contemplat și atins cu mâinile lor, cu privire la Cuvântul vieții. În același timp, el le-a încredințat misiunea și puterea de a explica în mod autentic tot ceea ce i-a învățat: cuvintele, faptele, minunile și învățăturile sale. Și le-a dat Duhul pentru a putea să își îndeplinească această misiune.

Foarte curând a fost numit cateheză ansamblul eforturilor Bisericii pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca, prin credință, ei să aibă viața în numele său, pentru a-i educa și a-i instrui în această viață și a construi trupul lui Cristos. Biserica nu a încetat să-și consacre energiile acestui scop.

Grija lui Paul al VI-lea

2. Papii mai recenți au rezervat catehezei un loc eminent în grija lor pastorală. Prin gesturile și predicile sale, prin interpretarea autentică a Conciliului Vatican II – considerat de el ca marele catehism al timpurilor moderne – prin întreaga sa viață, veneratul meu predecesor, Paul al VI-lea, a slujit cateheza Bisericii în mod exemplar. El a aprobat, la 18 martie 1971, Îndreptarul general al catehezei, pregătit de Congregația pentru Cler, un îndreptar care rămâne document fundamental pentru a stimula și orienta reînnoirea catehetică în toată Biserica. El a instituit, în 1975, Consiliul Internațional pentru Cateheză. A definit în mod magistral rolul și semnificația catehezei în viața și în misiunea Bisericii când s-a adresat participanților la primul congres internațional al catehezei, la 25 septembrie 1971, și a revenit explicit asupra acestei teme în exortația apostolică Evangelii nuntiandi. Cateheza, mai ales cea care se adresează copiilor și tinerilor, a dorit să fie tema Celei de a IV-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor, celebrat în luna octombrie a anului 1977, la care am avut și eu bucuria de a participa.

Un sinod rodnic

3. La sfârșitul sinodului, părinții i-au prezentat papei o documentație foarte bogată, cuprinzând diferite intervenții din timpul adunării lor, concluzii ale grupurilor de lucru, mesajul pe care l-au transmis poporului lui Dumnezeu cu acordul său și, mai ales, seria amplă de „Propoziții”, în care își exprimau părerea asupra multor aspecte ale catehezei în momentul prezent.

Acest sinod a lucrat într-o atmosferă excepțională de recunoștință și de speranță. El a văzut în reînnoirea catehetică un dar prețios al Duhului Sfânt dat Bisericii contemporane, un dar căruia comunitățile creștine îi răspund, pretutindeni în lume și la orice nivel, cu o generozitate și o dăruire inventivă care trezesc admirația. Așadar, discernământul necesar putea fi exercitat asupra unei realități vii și să găsească în poporul lui Dumnezeu o disponibilitate mare față de harul Domnului și față de directivele magisteriului.

Sensul acestei exortații

4. În același climat de credință și de speranță vă adresez astăzi, venerabili frați și dragi fii și fiice, această exortație apostolică. Având o tematică vastă, ea nu se va referi decât la câteva aspecte mai actuale, care ies în evidență, pentru a consolida rezultatele fericite ale sinodului. Ea reia în substanță considerațiile pe care le-a pregătit papa Paul al VI-lea, folosind din abundență documentația lăsată de sinod. Papa Ioan Paul I – al cărui zel și ale cărui daruri de catehet ne-au uimit pe toți – le adunase și se pregătea să le publice când a fost chemat pe neașteptate la Dumnezeu. Ne-a dat tuturor exemplul unei cateheze centrate pe esențial și, în același timp, populare, făcută din gesturi și din cuvinte simple, capabile să atingă inimile. Reiau deci moștenirea acestor doi pontifi pentru a răspunde cererii episcopilor formulată expres la închiderea Celei de a IV-a Adunări Generale a Sinodului, acceptată de Paul al VI-lea în discursul său de închidere. Fac aceasta și pentru a-mi îndeplini una din datoriile primare ale funcției mele apostolice. De altfel, cateheza a fost întotdeauna una din preocupările mele centrale în slujirea de preot și episcop.

Dorința mea arzătoare este ca această exortație apostolică, adresată întregii Biserici, să întărească puterea credinței și a vieții creștine, să dea o nouă vigoare inițiativelor în curs, să stimuleze creativitatea – cu vigilența necesară – și să contribuie la răspândirea în comunități a bucuriei de a duce lumii misterul lui Cristos.

I

Avem un singur învățător: Cristos

Punerea în comuniune cu persoana lui Cristos

5. Cea de-a IV-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor a insistat deseori asupra cristocentrismului catehezei autentice. Putem reține aici cele două semnificații ale cuvântului, care nu se opun și nici nu se exclud, ci mai curând se cer și se completează reciproc.

Trebuie subliniat înainte de toate că în centrul catehezei găsim o persoană: cea a lui Isus din Nazaret, „unul-născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”, care a suferit și a murit pentru noi, iar acum, înviat, trăiește pentru totdeauna cu noi. Isus este „calea, adevărul și viața”, iar viața creștină constă în urmarea lui Cristos. Obiectul esențial și primordial al catehezei este – pentru a folosi o expresie dragă sfântului Paul – „misterul lui Cristos”. A catehiza înseamnă, într-un oarecare fel, a conduce pe cineva spre scrutarea acestui mister în toate dimensiunile: „A pune în lumină deplină economia misterului… A înțelege împreună cu toți sfinții care este înălțimea, lungimea, lățimea și adâncimea și a cunoaște iubirea lui Cristos care întrece orice cunoaștere, pentru ca să fiți umpluți de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Înseamnă a descoperi în Cristos întregul plan al lui Dumnezeu care se împlinește în el. Înseamnă a căuta înțelegerea semnificației gesturilor și a cuvintelor lui Cristos, a semnelor înfăptuite de el, deoarece ele ascund și revelează misterul său în același timp. În acest sens, scopul definitiv al catehezei este de a pune pe cineva nu numai în contact, ci în comuniune, în intimitate, cu Isus Cristos: numai el poate conduce la iubirea Tatălui în Duhul și poate să ne facă să participăm la viața Sfintei Treimi.

Transmiterea doctrinei lui Cristos

6. Dar cristocentrismul în cateheză înseamnă și că prin ea nu se dorește ca fiecare să transmită propria doctrină sau pe cea a unui alt învățător, ci învățătura lui Isus Cristos, adevărul pe care îl comunică el sau, mai exact, adevărul care este el. Trebuie să spunem, așadar, că în cateheză este prezentat Cristos, Cuvântul întrupat și Fiul lui Dumnezeu, iar restul este cu referire la el; numai Cristos învață, în timp ce oricare altul o face în măsura în care este o portavoce a sa, permițându-i lui Cristos să învețe prin gura sa. Preocuparea constantă a fiecărui catehet – oricare ar fi nivelul responsabilităților lui în Biserică – trebuie să fie aceea de a face să treacă doctrina și viața lui Isus prin propria învățătură și prin propriul comportament. El nu va căuta să oprească atenția și adeziunea inteligenței și a inimii celui care este catehizat la el însuși, asupra opiniilor și a atitudinilor personale; mai ales, nu va încerca să inoculeze opiniile și opțiunile sale personale, ca și cum acestea ar exprima doctrina și lecțiile de viață ale lui Cristos. Fiecare catehet ar trebui să-și poată aplica sieși cuvântul misterios al lui Isus: „Învățătura mea nu este a mea, ci a celui care m-a trimis”. Acest lucru îl face sfântul Paul vorbind despre o problemă de primă importanță: „Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis la rândul meu”. Cât de asiduu trebuie să se aplece asupra cuvântului lui Dumnezeu transmis de către magisteriul Bisericii, cât de profundă trebuie să fie familiaritatea cu Cristos și cu Tatăl, ce spirit de rugăciune, câtă dezlipire de sine trebuie să aibă catehetul pentru a putea spune: „Învățătura mea nu este a mea!”

Cristos învățător

7. Aceasta nu este un corp de adevăruri abstracte: este comunicarea misterului viu al lui Dumnezeu. Calitatea celui care învață despre evanghelie și natura învățăturii sale le depășesc în întregime pe cele ale „învățătorilor” din Israel, datorită legăturii unice existente între ceea ce spune, ceea ce face și ceea ce este. Totuși rămâne faptul că Evangheliile prezintă clar anumite momente în care Isus învață. „Isus a făcut și a învățat”: în aceste două verbe care deschid cartea „Faptele Apostolilor”, sfântul Luca unește și distinge în același timp doi poli în misiunea lui Cristos. Isus a învățat: aceasta este mărturia pe care o dă despre sine însuși: „În fiecare zi stăteam în templu și învățam”. Este observația admirată de evangheliști, surprinși să îl vadă mereu și în fiecare loc în acțiunea de a învăța, într-un mod și cu o autoritate necunoscute până atunci. „Mulțimile se adunau din nou în jurul lui, iar el, așa cum obișnuia să facă, îi învăța”; „iar ei erau uimiți de învățătura sa, pentru că învăța cu autoritate”. Acest lucru îl evidențiază și dușmanii săi, încercând să scoată din ea un motiv de acuză, de condamnare: „Acesta ridică poporul, învățând prin toată Iudeea, începând din Galileea, până aici”.

Unicul „învățător”

8. Cel care învață în acest mod merită, cu un titlu cu totul special, numele de „învățător”. De câte ori, în tot Noul Testament și mai ales în Evanghelii, i s-a dat acest titlu de învățător! Evident, cei doisprezece, ceilalți ucenici, mulțimea ascultătorilor, cu un accent de admirație, de încredere și de afecțiune, îl numesc învățător. Chiar și fariseii și saduceii, învățătorii Legii, judecătorii în general, nu îi neagă acest apelativ: „Învățătorule, vrem să ne dai un semn”; „Învățătorule, ce trebuie să facem pentru a obține viața veșnică?” Dar mai ales Isus însuși, în momente de o solemnitate deosebită și foarte semnificative, se numește pe sine învățător: „Voi mă numiți învățător și Domn și bine spuneți, pentru că sunt”; el proclamă caracterul unic al condiției sale de învățător: „Voi nu aveți decât un învățător: Cristos”. Se înțelege cum, în cursul celor două mii de ani, în toate limbile pământului, oamenii de orice condiție, rasă și națiune, i-au dat cu venerație acest titlu, repetând fiecare în felul său propriu strigătul lui Nicodim: „Știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu”.

Această imagine a lui Cristos învățător, maiestuoasă și familiară în același timp, impresionantă și care dă siguranță, imagine desenată de pana evangheliștilor și evocată deseori apoi de iconografie încă din epoca paleocreștină – atât de seducătoare este – îmi place să o evoc, la rândul meu, la începutul acestor considerații despre cateheză în lumea contemporană.

Învățător prin întreaga sa viață

9. Făcând aceasta, nu uit că maiestatea lui Cristos învățător, coerența și puterea de convingere unice ale învățăturii sale se explică numai deoarece cuvintele, parabolele și raționamentele sale nu au putut fi niciodată depășite de viața și de însăși existența sa. În acest sens, toată viața lui Cristos a fost o învățătură continuă: tăcerea, minunile, gesturile sale, rugăciunea, iubirea sa față de om, predilecția față de cei mici și față de cei săraci, acceptarea jertfei totale pe cruce pentru răscumpărarea lumii, învierea sa sunt aplicarea cuvântului său și împlinirea revelației. Astfel încât pentru creștini Cel Răstignit este una din imaginile cele mai sublime și populare ale lui Isus învățător.

Toate aceste considerații, care se află în armonie cu marile tradiții ale Bisericii, revigorează în noi fervoarea față de Cristos, învățătorul care îl revelează oamenilor pe Dumnezeu și omului pe sine însuși; învățătorul care mântuiește, sfințește și călăuzește, care este viu, vorbește, impresionează, emoționează, corectează, judecă, iartă, merge în fiecare zi cu noi pe drumul istoriei; învățătorul care vine și care va veni în glorie.

Numai într-o comuniune profundă cu el cateheții vor găsi lumina și puterea pentru reînnoirea autentică și dorită a catehezei.

II

O experiență veche cât Biserica

Misiunea apostolilor

10. Imaginea lui Cristos învățător s-a imprimat în spiritul celor doisprezece și al primilor ucenici, iar mandatul: „Mergeți…, învățați toate neamurile”, a orientat viața lor întreagă. Despre aceasta dă mărturie sfântul Ioan în Evanghelia sa, când reproduce cuvintele lui Isus: „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul său; dar vă numesc prieteni, pentru că tot ceea ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut și vouă”. Nu ei au ales să îl urmeze pe Isus, ci Isus i-a ales, i-a ținut lângă el și i-a pus, încă din perioada anterioară Paștelui, să meargă și să aducă roade, iar roadele lor să rămână. Acesta este motivul pentru care, după înviere, le încredințează formal misiunea de face ucenici din toate neamurile.

Cartea „Faptele Apostolilor” dă mărturie în întregime că ei au fost fideli vocației lor și misiunii primite. Membrii primei comunități apar în ea „statornici în ascultarea învățăturii apostolilor și în unirea fraternă, în frângerea pâinii și în rugăciuni”. Aici se află fără îndoială imaginea permanentă a unei Biserici care, datorită învățăturii apostolilor, se naște și se hrănește încontinuu din cuvântul Domnului, celebrează jertfa euharistică și dă mărturie în lume prin semnul carității.

Atunci când dușmanii s-au tulburat din cauza activității apostolilor, motivul a fost că erau „contrariați văzându-i că învață poporul”, iar ordinul pe care l-au dat a fost să nu mai învețe în numele lui Isus. Dar știm că tocmai în acest moment apostolii au considerat oportun să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni.

Cateheza în perioada apostolică

11. Apostolii nu au întârziat să împartă cu alții ministerul apostolatului. Ei au transmis succesorilor lor datoria de a învăța; datorie pe care o încredințează diaconilor încă de la instituirea lor: Ștefan, „plin de har și de putere”, nu încetează să învețe, mișcat de înțelepciunea Duhului. Apostolii și-au asociat în datoria lor de a învăța „mulți alți ucenici”; și chiar simplii creștini, împrăștiați de persecuție, „mergeau prin sate și răspândeau cuvântul lui Dumnezeu”. Sfântul Paul este prin excelență solul acestei vești, din Antiohia până la Roma, unde ultima imagine pe care o avem despre el în „Faptele Apostolilor” este cea a unui om care învăța „lucruri privitoare la Domnul Isus Cristos, cu toată deschiderea”. Numeroasele sale scrisori prelungesc și aprofundează învățătura sa. Și scrisorile lui Petru, Ioan, Iacob și Iuda sunt tot atâtea mărturii despre cateheza epocii apostolice.

Evangheliile, care, înainte de a fi scrise, au fost expresia unei învățături orale transmise comunităților creștine, au mai mult sau mai puțin o structură evident catehetică. Evanghelia după sfântul Matei nu a fost oare numită Evanghelia catehetului, iar cea după sfântul Marcu Evanghelia catehumenului?

La părinții Bisericii

12. Biserica a continuat această misiune a magisteriului apostolilor și a primilor lor colaboratori. Devenind ea însăși zi de zi ucenică a Domnului, este numită pe drept cuvânt „mamă și învățătoare”. De la Clement Romanul la Origene, perioada post-apostolică vede născându-se opere remarcabile. Apoi asistă la acest fapt impresionant: episcopi și păstori dintre cei mai prestigioși, mai ales în secolele al III-lea și al IV-lea, consideră ca o parte importantă a ministerului lor episcopal să dea instrucțiuni orale sau să compună tratate catehetice. Este perioada lui Ciril din Ierusalim, a lui Ioan Gură de Aur, a lui Ambrozie și a lui Augustin, în timpul căreia se văd înflorind prin pana atâtor părinți ai Bisericii opere care rămân modele pentru noi.

Cum ar fi posibil să nu amintim aici, fie chiar și foarte pe scurt, cateheza care a susținut răspândirea și drumul Bisericii în diferitele perioade ale istoriei, în toate continentele și în contextele sociale cele mai diferite? Desigur, nu au lipsit niciodată dificultățile, dar cuvântul Domnului – după expresia apostolului Paul – și-a urmat drumul de-a lungul secolelor, s-a răspândit și a fost glorificat.

În concilii și în activitatea misionară

13. Ministerul catehezei își scoate energii mereu noi din concilii. Conciliul din Trident constituie în acest sens un exemplu care trebuie subliniat: el a dat catehezei prioritate în constituțiile și decretele sale; el este la originea „Catehismului roman”, care are și numele de „tridentin” și constituie o operă de primă importanță, ca rezumat al doctrinei creștine și al teologiei tradiționale în folosul preoților; el a trezit în Biserică o nouă organizare a catehezei; a stimulat clericii în datoriile lor de învățământ catehetic; a produs, datorită operei unor teologi sfinți, ca sfântul Carol Borromeu, sfântul Robert Bellarmin sau sfântul Petru Canisiu, publicarea de catehisme care sunt adevărate modele în raport cu timpul lor. Fie ca și Conciliul Vatican II să trezească un elan și o muncă asemănătoare în zilele noastre!

Și misiunile constituie un teren privilegiat pentru actualizarea catehezei. Astfel, după aproximativ două mii de ani, poporul lui Dumnezeu nu a încetat să se educe în credință, în forme adaptate diferitelor condiții ale credincioșilor și multiplelor conjuncturi ecleziale.

Cateheza este strâns legată de întreaga viață a Bisericii. Nu numai extensia geografică și creșterea numerică, dar și, ba încă mai mult, creșterea interioară a Bisericii, corespunderea ei cu planul lui Dumnezeu, depind esențial de ea. Dintre acele experiențe pe care le-am amintit din istoria Bisericii, numeroase lecții – printre multe altele – merită să fie scoase în evidență.

Cateheza: drept și datorie a Bisericii

14. Înainte de toate, cateheza a fost întotdeauna pentru Biserică o datorie sacră și un drept imprescriptibil. Pe de o parte, este clar o datorie, născută din mandatul Domnului, care intră în sarcina celor care primesc chemarea la ministerul de păstori în noua alianță. Pe de altă parte, se poate vorbi în egală măsură de drept: dintr-un punct de vedere teologic, fiecare botezat, prin însuși faptul Botezului, are dreptul de a primi în Biserică o învățătură și o formare care să-i permită să ajungă la o viață creștină adevărată; apoi, în perspectiva drepturilor omului, fiecare persoană are dreptul de a căuta adevărul religios și să adere la el în mod liber, adică ferit de orice „constrângere din partea unor indivizi, a unor grupuri sociale sau a oricărei puteri umane, astfel încât nimeni să nu fie forțat să acționeze împotriva conștiinței sale în materie religioasă, nici să fie împiedicat… să acționeze după conștiința sa”.

Acesta este motivul pentru care activitatea catehetică trebuie să se poată desfășura în circumstanțe favorabile – de timp și de loc – să aibă acces la mass-media și la alte instrumente de lucru potrivite fără discriminare față de părinți, catehizați sau cateheți. În prezent, acest drept este cu siguranță recunoscut tot mai mult, cel puțin la nivelul marilor sale principii, așa cum dau mărturie declarațiile sau convențiile internaționale în care – oricare ar fi limitele lor – pot fi recunoscute caracteristicile conștiinței unei mari părți a oamenilor de astăzi. Dar acest drept este violat de numeroase state, până acolo încât a face, a permite sau a primi cateheza devine un delict pasibil de sancțiuni. Cu putere, în unire cu părinții sinodali, îmi ridic glasul împotriva oricărei discriminări în domeniul catehezei și lansez din nou celor responsabili un apel insistent ca să înceteze aceste constrângeri care apasă asupra libertății umane în general și asupra libertății religioase în special.

Datorie prioritară

15. A doua lecție privește locul însuși al catehezei în programele pastorale ale Bisericii. Cu cât se arată mai capabilă – la nivel local și universal – să ofere prioritate catehezei comparativ cu alte activități și inițiative, ale căror rezultate ar putea fi mai spectaculoase, cu atât găsește mai mult în cateheză un mijloc de consolidare a vieții ei interioare drept comunitate de credincioși și a activității ei exterioare ca misionară. Biserica, în acest al XX-lea secol care se apropie de final, este invitată de Dumnezeu și de evenimente – care sunt tot atâtea chemări din partea lui Dumnezeu – să își reînnoiască încrederea în acțiunea catehetică, datorie absolut primordială a misiunii ei. Ea este invitată să consacre catehezei cele mai bune resurse umane și energii, fără să economisească eforturi și mijloace materiale pentru a o organiza mai bine și pentru a forma un personal calificat. Nu este vorba de un simplu calcul uman, ci de o atitudine de credință. Iar o atitudine de credință se referă întotdeauna la fidelitatea lui Dumnezeu, care nu întârzie niciodată să răspundă.

Responsabilitate comună și diferențiată

16. A treia lecție: cateheza a fost întotdeauna și va rămâne o lucrare de care trebuie să se simtă și vrea să fie responsabilă întreaga Biserică. Dar membrii Bisericii au responsabilități diferite, care derivă din misiunea fiecăruia. Păstorii, în însăși virtutea ministerului lor, la diferite niveluri, au cea mai înaltă responsabilitate pentru promovarea, orientarea și coordonarea catehezei. Papa, la rândul său, are conștiința vie a responsabilității sale primare care gravează asupra lui în acest sector: el găsește în cateheză motive de preocupare pastorală, dar mai ales un izvor de bucurie și de speranță. Preoții, călugării și călugărițele au aici un teren privilegiat pentru apostolatul lor. Părinții au, la un alt nivel, o responsabilitate unică. Învățătorii, diferiții miniștri ai Bisericii, cateheții, pe de o parte și, pe de altă parte, responsabilii comunicațiilor sociale, au toți, în măsură diferită, responsabilități foarte precise în această formare a conștiinței credinciosului, formare importantă pentru viața Bisericii, care se reflectă asupra vieții societății. Unul din roadele cele mai bune ale adunării generale a sinodului, consacrat în întregime catehezei, ar putea fi acela de a retrezi în toată Biserica și în fiecare din sectoarele ei o conștiință vie și activă a acestei responsabilități, diferențiată, dar comună.

Reînnoirea continuă și echilibrată

17. În sfârșit, cateheza are nevoie de o reînnoire continuă într-o oarecare lărgire a conceptului ei, în metodele ei, în căutarea unui limbaj adaptat, în utilizarea noilor mijloace de transmitere a mesajului. Această reînnoire nu are mereu o valoare egală, iar părinții sinodali au vrut să recunoască realist, alături de un progres inegalabil în vitalitatea activității catehetice și de inițiative promițătoare, limitele și chiar „deficiențele” a ceea ce s-a realizat până acum. Aceste limite sunt deosebit de grave când riscă să prejudicieze integritatea conținutului. „Mesajul către poporul lui Dumnezeu” a scos bine în evidență că, pentru cateheză, „repetiția care respinge orice schimbare și improvizația care abordează problemele cu larghețe, sunt la fel de periculoase”. Repetiția duce la stagnare, la letargie și în final la paralizie. Improvizația generează tulburarea celor catehizați și a părinților lor, când este vorba de copii, deviații de orice gen, ruptura și în sfârșit ruina totală a unității. Este necesar ca Biserica să dea astăzi dovadă de înțelepciune, de curaj și de fidelitate evanghelică – așa cum a știut să o facă în alte perioade ale istoriei ei – în căutarea și în punerea în practică a căilor și a perspectivelor noi pentru învățământul catehetic.

III

Cateheza în activitatea pastorală și misionară a Bisericii

Cateheza: o etapă a evanghelizării

18. Cateheza nu poate să fie disociată de ansamblul inițiativelor pastorale și misionare ale Bisericii. Ea are specificul propriu, asupra căruia Cea de-a IV-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor a reflectat, atât în faza pregătitoare cât și în timpul desfășurării ei. Această problemă preocupă și opinia publică, în Biserică și în afară.

Nu este locul aici ca să dăm o definiție riguroasă și formală a catehezei, fiind ilustrată suficient în Îndreptarul general al catehezei. E de datoria specialiștilor să îi îmbogățească tot mai mult conceptul și particularitățile.

În fața nesiguranței practicii, amintim doar câteva puncte esențiale – de altfel deja fixate stabil în documentele Bisericii – pentru o înțelegere exactă a catehezei, fără care există riscul de a nu acoperi întregul conținut și întreaga semnificație.

Putem reține aici că, în linii generale, cateheza este o educare a credinței copiilor, a tinerilor și a adulților, care cuprinde în mod special o învățătură a doctrinei creștine, în general făcută în mod organic și sistematic, cu scopul de a-i iniția la plinătatea vieții creștine. În acest sens, fără a se confunda formal cu ele, cateheza se articulează într-un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, o pregătesc sau derivă din ea: prima vestire a evangheliei sau predica misionară prin kerigmă pentru trezirea credinței; apologetica sau căutarea motivelor pentru a crede; experiența de viață creștină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea apostolică și misionară.

Amintim, înainte de toate, că între cateheză și evanghelizare nu există nici separare sau opoziție, și nici identitate pur și simplu, ci există raporturi strânse de integrare și de complementaritate reciprocă.

Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, de la 8 decembrie 1975, cu privire la evanghelizare în lumea modernă, sublinia pe drept că evanghelizarea – al cărei scop este de a duce vestea cea bună la toată omenirea, pentru ca să o trăiască – este o realitate bogată, complexă și dinamică, făcută din elemente sau – dacă se preferă – din momente esențiale și diferite între ele, pe care trebuie să le cuprindă în ansamblul lor, în unitatea unei mișcări unice. Cateheza este tocmai unul dintre aceste momente – și cât de important! – din întreg procesul evanghelizării.

Cateheza și prima vestire a evangheliei

19. Specificitatea catehezei, distinctă de prima vestire a evangheliei care a trezit convertirea, tinde spre dublul obiectiv de maturizare a credinței inițiale și de educare a adevăratului ucenic al lui Cristos printr-o cunoaștere mai aprofundată și mai sistematică a persoanei și a mesajului Domnului nostru Isus Cristos.

Dar în activitatea catehetică, această ordine exemplară trebuie să țină cont de faptul că deseori prima evanghelizare nu a existat. Un oarecare număr de copii, botezați la începutul copilăriei, vin la cateheza parohială fără să fi primit nici o altă inițiere în credință și fără să aibă încă nici o legătură explicită și personală cu Isus Cristos, ci având numai capacitatea de a crede, pusă în inima lor de Botez și de prezența Duhului Sfânt; și prejudecățile ambientului familial mai puțin creștin sau cu un spirit pozitivist în educație creează imediat un anumit număr de rezerve. Și trebuie să adăugăm pe alți copii nebotezați pentru care părinții nu acceptă decât mai târziu educația religioasă: din anumite motive practice, etapa lor catehumenală se va desfășura deseori, în mare parte, în cursul catehezei obișnuite. În afară de aceasta, mulți preadolescenți și adolescenți botezați, care participă fie la o cateheză sistematică, fie la sacramente, rămân încă mult timp ezitanți în a-și angaja viața pentru Isus Cristos, când de-a dreptul nu încearcă să evite o formare religioasă în numele libertății lor. În sfârșit, nici adulții nu sunt feriți de ispitele dubiului și ale abandonării credinței, ca urmare a ambientului necredincios. Asta înseamnă că deseori „cateheza” trebuie să se străduiască nu numai să hrănească și să învețe credința, dar și să o trezească fără încetare cu ajutorul harului, să deschidă inimile, să convertească, să pregătească o adeziune globală față de Isus Cristos pentru cei care încă se mai află în pragul credinței. Această preocupare inspiră, în parte, tonul, limbajul, metoda catehezei.

Scopul specific al catehezei

20. Scopul specific al catehezei rămâne nu mai puțin decât acela de a dezvolta, cu ajutorul lui Dumnezeu, o credință încă germinală, de a promova spre plinătate și de a hrăni zilnic viața creștină a credincioșilor de toate vârstele. Într-adevăr, este vorba de creștere, la nivelul conștiinței și în viață, a seminței credinței pusă de Duhul Sfânt prin prima vestire și transmisă eficace prin Botez.

Așadar, cateheza tinde să dezvolte înțelegerea misterului lui Cristos în lumina cuvântului, pentru ca omul în întregime să fie impregnat de el. Transformat într-o creatură nouă de acțiunea harului, creștinul pornește astfel în urmarea lui Cristos și învață tot mai bine, în Biserică, să gândească asemenea lui, să judece ca el, să acționeze în conformitate cu poruncile lui, să spere conform invitației sale.

Mai exact, scopul catehezei, în cadrul general al evanghelizării, este acela de a fi faza învățării și maturizării, adică timpul în care creștinul, după ce a acceptat prin credință persoana lui Isus Cristos ca singurul Domn și după ce a făcut un act de adeziune globală printr-o convertire sinceră a inimii, se străduiește să îl cunoască mai bine pe acest Isus, căruia i s-a abandonat: să cunoască „misterul” său, împărăția lui Dumnezeu pe care o vestește, exigențele și promisiunile conținute în mesajul său evanghelic, căile pe care le-a trasat pentru toți cei care vor să îl urmeze.

Dacă este adevărat că a fi creștin înseamnă a spune „da” lui Isus Cristos, trebuie să amintim că acest „da” are două niveluri: el constă în a se abandona cuvântului lui Dumnezeu sprijinindu-se în el, dar, într-o a doua instanță, mai înseamnă și a se strădui să cunoască tot mai bine sensul profund al acestui cuvânt.

Necesitatea unei cateheze sistematice

21. În discursul său de încheiere a Celei de-a IV-a Adunări Generale a Sinodului, papa Paul al VI-lea se bucura „să constate că a fost subliniată de toți necesitatea absolută a unei cateheze bine ordonate și coerente, deoarece o astfel de aprofundare a însuși misterului creștin distinge fundamental cateheza de toate celelalte forme de vestire a cuvântului lui Dumnezeu”.

În fața dificultăților practice trebuie să fie subliniate, printre altele, unele caracteristici ale acestei învățături:

– ea trebuie să fie o învățătură sistematică, nu improvizată, după o programă care să îi permită să ajungă la un scop precis;

– o învățătură care să insiste asupra esențialului, fără să pretindă să abordeze toate problemele disputate, nici să se transforme în cercetare teologică sau în exegeză științifică;

– o învățătură totuși suficient de completă, care să nu se oprească la prima vestire a misterului creștin, pe care o avem în kerigmă;

– o inițiere creștină integrală, deschisă spre toate componentele vieții creștine.

Fără a uita interesul pe care îl prezintă ocaziile multiple de cateheză în legătură cu viața personală, familială, socială sau eclezială – ocazii care trebuie fructificate și asupra cărora voi reveni în capitolul al VI-lea – insist asupra necesității unui învățământ creștin organic și sistematic, pentru că se tinde din diferite părți spre minimalizarea importanței lui.

Cateheza și experiența de viață

22. Nu are rost opunerea ortopraxisului ortodoxiei: creștinismul este inseparabil atât unul și cât și celălalt lucru. Convingerile ferme și ponderate împing spre acțiunea curajoasă și dreaptă: efortul de educare a credincioșilor de a trăi astăzi ca ucenici ai lui Cristos cere și ușurează o descoperire aprofundată a misterului lui Cristos în istoria mântuirii.

Nu are sens nici susținerea abandonării unui studiu serios și sistematic al mesajului lui Cristos în numele unei metode care privilegiază experiența de viață. „Nimeni nu poate să ajungă la adevărul integral printr-o simplă experiență privată, adică fără o explicare adecvată a mesajului lui Cristos care este „calea, adevărul și viața” (In 14,6).

De asemenea, nu va fi opusă o cateheză care provine din viață unei cateheze tradiționale, doctrinare și sistematice. Cateheza autentică este întotdeauna inițiere ordonată și sistematică la revelația pe care Dumnezeu a făcut-o despre sine însuși omului în Cristos Isus, revelație păstrată în memoria profundă a Bisericii și în Sfintele Scripturi, comunicată constant printr-o transmitere vie și activă, de la o generație la alta. Dar o astfel de revelație nu este izolată de viață, nici nu îi este juxtapusă artificial. Ea privește sensul ultim al existenței pe care ea însăși o iluminează complet, pentru a o inspira sau pentru a o examina în lumina evangheliei.

De aceea, putem să aplicăm cateheților ceea ce a afirmat Conciliul Vatican II în mod deosebit despre preoți: educatori în credință ai omului și ai vieții omului.

Cateheză și sacramente

23. Cateheza este legată intrinsec de toată acțiunea liturgică și sacramentală, pentru că în sacramente și mai ales în Euharistie Isus Cristos acționează din plin pentru transformarea oamenilor.

În Biserica primară, catehumenatul și inițierea la sacramentele Botezului și Euharistiei se identificau. Deși Biserica a schimbat practica în acest sector în vechile țări creștine, catehumenatul nu a fost abolit niciodată; dimpotrivă, el cunoaște o trezire și este larg practicat în tinerele Biserici misionare; în orice caz, cateheza păstrează întotdeauna o referință la sacramente. Pe de o parte, o formă eminentă de cateheză este cea care pregătește la sacramente, și orice cateheză conduce în mod necesar la sacramentele credinței. Pe de altă parte, o practică autentică a sacramentelor are în mod necesar un aspect catehetic. Cu alte cuvinte, viața sacramentală sărăcește și devine foarte curând un ritualism gol dacă nu este fondată pe o cunoaștere serioasă a semnificației sacramentelor. Iar cateheza devine intelectualistă dacă nu prinde viață în practica sacramentală.

Cateheza și comunitatea eclezială

24. În sfârșit, cateheza are o legătură strânsă cu acțiunea responsabilă a Bisericii și a creștinilor în lume. Cine a aderat la Isus Cristos și se străduiește să consolideze această credință prin cateheză trebuie să o trăiască în comuniune cu cei care au făcut același drum. Cateheza riscă să devină sterilă dacă o comunitate de credință și de viață creștină nu primește catehumenul la un anumit grad al catehezei sale. De aceea comunitatea eclezială, la toate nivelurile are o dublă responsabilitate în raport cu cateheza: are responsabilitatea de a avea grijă de formarea membrilor ei, dar și aceea de a-i primi într-un ambient în care vor putea trăi pe deplin ceea ce au învățat.

De asemenea, cateheza este deschisă dinamismului misionar. Dacă ea este bine făcută, creștinii vor simți preocuparea de a da mărturie despre credința lor, de a o transmite fiilor lor, de a o face cunoscută celorlalți, de a sluji comunitatea umană în toate felurile.

Necesitatea catehezei în sens larg pentru maturizarea și tăria credinței

25. Așadar, astfel, datorită catehezei, kerigma evanghelică – prima vestire plină de căldură, care a mișcat într-o zi omul ducându-l la hotărârea de a i se dărui lui Isus Cristos prin credință – este aprofundată puțin câte puțin, dezvoltată în concluziile ei implicite, explicată de un discurs care face apel și la rațiune, orientată spre trăirea creștină în Biserică și în lume. Toate acestea nu sunt mai puțin evanghelice decât kerigma, indiferent ce spun unii conform cărora cateheza ar ajunge în mod necesar la raționalizarea, la sărăcirea și, în definitiv, la stingerea a tot ceea ce este viu, spontan și vibrant în kerigmă. Adevărurile care sunt aprofundate în cateheză sunt aceleași care au atins inima omului când le-a ascultat pentru prima dată. A le cunoaște mai bine, departe de a le atenua sau de a le sărăci, trebuie să le facă și mai provocatoare și decisive pentru viață.

În cele expuse, cateheza menține optica absolut pastorală în care sinodul a vrut să o considere. Acest sens larg al catehezei nu contrazice, ci cuprinde, depășindu-l, sensul mai strâns, implicat o dată în expunerile didactice: simpla învățare a formulelor, care exprimă credința.

În definitiv, cateheza este necesară atât pentru maturizarea credinței creștinilor, cât și pentru mărturia lor în lume: ea vrea să îi ducă pe creștini „la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea omului desăvârșit, în măsura potrivită maturității depline în Cristos”; ea vrea să îi pregătească să răspundă tuturor celor care întreabă despre motivele speranței lor.

IV

Toată vestea cea bună scoasă din izvor

Conținutul mesajului

26. Cateheza fiind un moment sau un aspect al evanghelizării, conținutul ei nu va putea fi altul decât cel al evanghelizării în integritatea ei: același mesaj – vestea cea bună a mântuirii – o dată, de o sută de ori ascultat și primit în inimă, este neîncetat aprofundat în cateheză prin reflecție și studiu sistematic; printr-o conștientizare tot mai angajantă a repercusiunilor în viața personală a fiecăruia; prin învățarea ei în ansamblul organic și armonios care este existența creștină în societate și în lume.

Izvorul

27. Cateheza își va scoate întotdeauna conținutul din izvorul viu al cuvântului lui Dumnezeu, transmis în tradiție și în Scriptură, deoarece „tradiția sfântă și Sfânta Scriptură constituie unicul depozit inviolabil al cuvântului lui Dumnezeu încredințat Bisericii”, cum a amintit Conciliul Vatican II, care și-a exprimat speranța ca „slujirea cuvântului, adică predica pastorală, cateheza și orice tip de instruire creștină… să aibă în cuvântul însuși al Scripturii hrana și vigoarea ei sfântă”.

A vorbi despre tradiție și despre Scriptură ca izvor al catehezei înseamnă a sublinia că aceasta din urmă trebuie să se îmbibe și să fie pătrunsă de gândirea, de spiritul și de atitudinile biblice și evanghelice printr-un contact asiduu cu textele; dar înseamnă și a aminti că aceasta va fi cu atât mai bogată și mai eficace, cu cât va citi mai mult textele cu înțelegerea și cu inima Bisericii și cu cât se va inspira mai mult din reflecția și din viața bimilenară a Bisericii.

Învățătura, liturgia și viața Bisericii sorb din acest izvor și se întorc la el sub călăuzirea păstorilor și a magisteriului doctrinar cărora Domnul li l-a încredințat.

Crezul, expresie doctrinară privilegiată

28. O expresie privilegiată a moștenirii vii care a fost primită în grijă se află în „Crez” sau, mai concret, în „simboluri”, care, în anumite momente cruciale, au propus în sinteze fericite credința Bisericii. În decursul secolelor, un element important al catehezei a fost cu siguranță această „transmitere a simbolului” (sau a unui rezumat al credinței), urmată de transmiterea rugăciunii „Tatăl nostru”. Acest rit expresiv a fost reintrodus în zilele noastre în inițierea catehumenilor. Nu ar trebui să găsim pentru el o utilizare mai adecvată și mai amplă, pentru a scoate în evidență etapa cea mai importantă dintre toate, în care un nou ucenic al lui Isus alege, cu deplină luciditate și curaj, conținutul a ceea ce va aprofunda mai serios de acum încolo?

Predecesorul meu, Paul al VI-lea, a vrut să reunească în Crezul poporului lui Dumnezeu, proclamat cu ocazia celui de al XIX-lea centenar al martiriului apostolilor Petru și Paul, elementele esențiale ale credinței catolice, mai ales acelea care au o dificultate mai mare, sau care riscau să fie ignorate. De aceea, este o referință sigură pentru conținutul catehezei.

Elementele care nu trebuie uitate

29. Același suveran pontif a amintit, în al III-lea capitol al exortației apostolice Evangelii nuntiandi, „conținutul esențial, substanța vie” a evanghelizării. Pentru cateheza însăși este necesar să fie avut în vedere fiecare dintre aceste elemente, ca și sinteza vie, în care au fost integrate.

Mă voi limita aici la unele simple referințe. De exemplu, fiecare vede cât de important este să îi facem cunoscut copilului, adolescentului, celui care crește în credință, „ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu”; să le putem spune cumva: „Ceea ce voi adorați fără să cunoașteți, vă voi vesti eu”; să le expunem pe scurt misterul Cuvântului lui Dumnezeu făcut om, care lucrează mântuirea omului prin Paștele său, adică prin moartea și învierea lui, dar și prin predica sa, prin semnele pe care le-a făcut, prin sacramentele prezenței sale permanente în mijlocul nostru. Părinții sinodali au fost foarte inspirați când au cerut evitarea reducerii lui Cristos doar la umanitatea sa și mesajul său la o dimensiune pur pământească, ci să îl recunoască drept Fiul lui Dumnezeu, mijlocitorul care ne permite accesul liber la Tatăl, în Duhul.

Este importantă desfășurarea în fața ochilor minții și a ochilor inimii, în lumina credinței, acest sacrament al prezenței sale, care este misterul Bisericii, adunarea oamenilor păcătoși, dar în același timp sfințiți și care constituie familia lui Dumnezeu reunită de Domnul sub călăuzirea celor pe care „Duhul Sfânt i-a pus ca episcopi să pască Biserica lui Dumnezeu”.

Este importantă explicarea faptului că istoria oamenilor, marcată de har și de păcat, de măreție și de mizerie, este asumată de Dumnezeu în Fiul său, Isus Cristos, și „oferă deja o pregustare a vieții viitoare”.

În sfârșit, este importantă revelarea fără ezitarea a exigențelor, a renunțării materiale, dar și bucuria, a ceea ce îi plăcea sfântului Paul să numească „viața cea nouă”, „noua creație”, „a fi sau a exista în Cristos”, „viața veșnică în Cristos Isus”, care nu este altceva decât viața în lume, dar o viață conformă cu fericirile și o viața chemată să fie proiectată și transfigurată în viața de dincolo.

De aici importanța, în cateheză, a exigențelor morale personale corespunzătoare evangheliei, a atitudinilor creștine în fața vieții și în fața lumii, fie ele eroice sau foarte simple: noi le numim virtuți creștine sau virtuți evanghelice. De aici și preocuparea pe care o va avea cateheza de a nu omite, ci de a clarifica așa cum trebuie – în efortul de educare la credință – câteva realități, ca acțiunea omului pentru eliberarea sa integrală, căutarea unei societăți mai solidare și fraterne, luptele pentru dreptate și pentru construirea păcii.

De altfel, nu ar trebui să ne gândim că această dimensiune a catehezei ar fi cu totul nouă. Încă din perioada patristică, sfântul Ambrozie și sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a nu-i aminti decât pe ei, au pus în lumină consecințele sociale ale exigențelor evangheliei și, în perioada mult mai apropiată de noi, Catehismul sfântului Pius al X-lea cita explicit printre păcatele strigătoare la cer faptul de a-i oprima pe săraci, ca și pe acela de a-i lipsi pe muncitori de salariul cuvenit. În special după Rerum novarum, preocuparea socială a fost activ prezentă în învățătura catehetică a papilor și a episcopilor. Mulți dintre părinții sinodali au cerut, cu o insistență justificată, ca bogatul patrimoniu al învățăturii sociale a Bisericii să își găsească locul, în formă potrivită, în formarea catehetică obișnuită a credincioșilor.

Integritatea conținutului

30. Referitor la conținutul catehezei, trei puncte importante merită o atenție deosebită în zilele noastre.

Primul privește integritatea conținutului. Pentru ca oferirea propriei credințe să fie perfectă, cel care devine ucenic al lui Cristos are dreptul să primească „cuvântul credinței” nemutilat, nefalsificat, nediminuat, ci complet și integral, în toată rigoarea și în toată vigoarea lui. A trăda în orice lucru integritatea mesajului înseamnă golirea periculoasă a catehezei însăși și compromiterea roadelor pe care Cristos și comunitatea eclezială au dreptul să le aștepte. Desigur, nu este întâmplător faptul că mandatul final al lui Isus în Evanghelia după Matei poartă amprenta unei anumite totalități: „Mi-a fost dată toată puterea… Învățați toate neamurile…, învățându-i să păzească toate… Eu sunt cu voi în toate zilele”. De aceea, când un om, intuind „sublimitatea cunoașterii lui Isus Cristos”, întâlnit în credință, poartă cu sine dorința, poate obscură, de a-l cunoaște mai bine prin predică și printr-o învățătură „după adevărul care este în Isus”, nici un pretext nu este valid pentru a-i refuza o parte orecare a acestei cunoașteri. Ce ar fi o cateheză care nu ar face loc creației omului și păcatului său, planului de răscumpărare al Dumnezeului nostru și lungii și iubitoarei pregătiri și actualizări, întrupării Fiului lui Dumnezeu, Mariei – neprihănită, Mama lui Dumnezeu pururea Fecioară, ridicată cu trupul și cu sufletul în slava cerească – și rolului ei în misterul mântuirii, misterului nelegiuirii operant în viețile noastre și puterii lui Dumnezeu care ne eliberează de el, necesității pocăinței și a ascezei, gesturilor sacramentale și liturgice, realității prezenței euharistice, participării la viața divină aici pe pământ și dincolo etc.? Prin urmare, nici un catehet autentic nu ar putea să facă în mod legitim, după liberul său arbitru, o selecție în depozitul credinței între ceea ce consideră important și ceea ce consideră fără importanță, pentru a învăța aceea și a refuza aceasta.

Prin metode pedagogice adecvate

31. De aici o a doua observație: se poate întâmpla ca, în situația prezentă a catehezei, motive de metodă sau de pedagogie să sugereze organizarea într-un mod mai mult decât în altul transmiterea bogățiilor conținutului catehezei. În rest, integritatea nu dispensează de echilibru nici de caracterul organic și ierarhizat, datorită cărora li se vor da adevărurilor care trebuie învățate, normelor care trebuie transmise, căilor vieții creștine care trebuie indicate, importanța care li se cuvine. Se poate întâmpla și ca un anumit limbaj să se arate de preferat pentru a transmite acest conținut unei persoane sau unui grup de persoane. O alegere va fi validă în măsura în care, departe de a fi impusă de teorii sau de prejudecăți mai mult sau mai puțin sugestive, sau semnalate de o ideologie determinată, va fi inspirată de preocuparea umilă de a primi mai bine un conținut care trebuie să rămână intact. Metoda și limbajul utilizate trebuie să rămână adevărate instrumente pentru a comunica totalitatea și nu o parte din „cuvintele vieții veșnice” sau din „căile vieții”.

Dimensiunea ecumenică a catehezei

32. Marea mișcare, inspirată desigur de Duhul lui Isus, care de un număr de ani impulsionează Biserica Catolică să caute recompunerea unității perfecte voite de Domnul cu alte Biserici sau confesiuni creștine, mă face să vorbesc despre caracterul ecumenic al catehezei. Această mișcare a dobândit o evidențiere deplină în Conciliul Vatican II și, începând de la Conciliu, a cunoscut în Biserică o nouă amploare, care s-a concretizat într-o serie impresionantă de fapte și de inițiative, de acum cunoscute de toți.

Cateheza nu poate fi străină de această dimensiune ecumenică, deoarece toți credincioșii, conform propriei capacități și poziții în Biserică, sunt chemați să participe la mișcarea spre unitate.

Cateheza va avea o dimensiune ecumenică dacă, fără să renunțe să învețe că plinătatea adevărurilor revelate și a mijloacelor de mântuire instituite de Cristos se găsesc în Biserica Catolică, totuși o face cu un respect sincer, în cuvinte și în fapte, față de comunitățile ecleziale care nu sunt în comuniune perfectă cu această Biserică.

Într-un asemenea context, prezintă o importanță extremă prezentarea corectă și loială a celorlalte Biserici și comunități ecleziale, pe care Duhul lui Cristos nu le refuză să le folosească drept mijloace de mântuire; și „printre elementele sau bunurile, din complexul cărora însăși Biserica este edificată și însuflețită, unele, chiar multe și semnalate, pot să se afle în afara hotarelor vizibile ale Bisericii Catolice”. Printre altele, o astfel de prezentare îi va ajuta pe catolici, pe de o parte să aprofundeze credința lor, iar pe de altă parte îi va pune în condiția de a-i cunoaște mai bine și a-i stima mai mult pe ceilalți frați creștini, ușurând astfel căutarea în comun a drumului spre unitatea deplină, în adevărul întreg. Ea ar trebui și să îi ajute pe necatolici să cunoască mai bine și să aprecieze Biserica Catolică și convingerea ei că este „instrument general de mântuire”.

Cateheza va avea o dimensiune ecumenică, în afară de aceasta, dacă trezește și hrănește o dorință adevărată a unității și mai mult, dacă inspiră eforturi sincere – inclusiv efortul de a se purifica în umilință și în fervoarea Duhului, cu scopul de a dărâma obstacolele din cale – nu în vederea unui irenism făcut din omisiuni și din concesii pe plan doctrinar, ci în vederea unității perfecte, când va voi Domnul și pe căile pe care le va voi el.

În sfârșit, cateheza va fi ecumenică dacă se va strădui să îi pregătească pe copiii și pe tinerii, ca de altfel și pe adulții catolici, să trăiască în contact cu necatolicii, trăindu-și identitatea catolică în respectarea credinței celorlalți.

Colaborare ecumenică în domeniul catehezei

33. În situații de pluralitate religioasă, episcopii pot considera oportune, sau chiar necesare, experiențe determinate de colaborare în domeniul catehezei între catolici și alți creștini, integrând cateheza normală pe care oricum catolicii trebuie să o primească. Astfel de experiențe își găsesc fundamentul teologic în elementele care sunt comune tuturor creștinilor. Totuși, comuniunea de credință între catolici și ceilalți creștini nu este completă și perfectă; există chiar, în anumite cazuri, divergențe profunde. Prin urmare, această colaborare ecumenică este limitată prin însăși natura ei: nu trebuie deloc să însemne o „reducere” la un minimum comun. Mai mult, cateheza nu constă numai în a preda doctrina, ci în inițierea la întreaga viață creștină, făcând să participe pe deplin la sacramentele Bisericii. De aici necesitatea, acolo unde este în desfășurare o experiență de colaborare ecumenică în domeniul catehezei, vegherii ca formarea catolicilor să fie bine asigurată, în Biserica Catolică, în materie de doctrină și de viață creștină.

Nu puțini episcopi au semnalat în cursul sinodului cazuri – tot mai frecvente, spuneau ei – în care autoritățile civile sau alte circumstanțe impun, în școlile din unele țări, un învățământ religios creștin – cu manualele, ore de curs etc. – comun catolicilor și necatolicilor. Este cazul să spunem că nu este vorba despre o cateheză adevărată. Totuși, un astfel de învățământ are și o importanță ecumenică, atunci când prezintă cu loialitate doctrina creștină. În cazul în care circumstanțele impun acest învățământ, este important să fie asigurat în alt mod, cu o grijă sporită, o cateheză specific catolică.

Problema manualelor privitoare la diferitele religii

34. Trebuie să adăugăm în acest punct o altă observație care se încadrează pe aceeași linie, chiar dacă într-o optică diferită. Este cazul în care anumite școli de stat pun la dispoziția elevilor cărți în care sunt prezente, cu titlu cultural – istoric, moral sau literar – diferitele religii, inclusiv religia catolică. O prezentare obiectivă a faptelor istorice, a diferitelor religii și a diferitelor confesiuni creștine poate, în acest caz, să contribuie la o înțelegere reciprocă mai bună. Se va veghea atunci să se facă tot posibilul pentru ca prezentarea să fie într-adevăr obiectivă, ferită de sisteme ideologice și politice sau de prejudecăți considerate științifice, care i-ar deforma sensul autentic. În orice caz, aceste manuale evident nu pot fi considerate ca lucrări catehetice: pentru a fi astfel, au nevoie de mărturia credincioșilor care expun credința altor credincioși, de înțelegerea misterelor creștine și a specificității catolice, care sunt scoase din interiorul credinței.

V

Toți au nevoie de catehizare

Importanța copiilor și a tinerilor

35. Tema care a fost indicată de predecesorul meu, Paul al VI-lea, la Cea de-a IV-a Adunare Generală a Sinodului Episcopilor, avea acest titlu: „Cateheza, în acest timp al nostru, cu referință deosebită la copii și la tineri”. Creșterea numărului tinerilor constituie, fără îndoială, fenomenul cel mai bogat de speranță și în același timp de neliniște pentru o bună parte a lumii de astăzi. Anumite țări, în special cele din lumea a treia, au mai bine de jumătate din populație sub douăzeci și cinci sau treizeci de ani. Asta înseamnă milioane și milioane de copii și tineri care se pregătesc pentru viitorul lor de adulți. Și nu este vorba numai de un factor numeric: unele evenimente recente, așa cum ne spun cronicile zilnice, semnalează că această mulțime numeroasă de tineri, chiar dacă ici-colo este dominată de nesiguranță și de teamă, sau este sedusă de evadarea în indiferență și în drog, și chiar tentată de nihilism și de violență, reprezintă totuși în majoritate o mare putere care, nu cu puține riscuri, își propune să construiască civilizația viitorului.

Acum, în preocuparea noastră pastorală ne întrebăm: cum să îl descoperim acestei mulțimi de copii și de tineri pe Isus Cristos, Dumnezeu făcut om, și să îl revelăm nu numai în exaltarea unei prime întâlniri fugare, ci prin cunoașterea pe zi ce trece mai profundă și mai luminoasă a persoanei, a mesajului său, a planului lui Dumnezeu pe care a voit să îl reveleze, a invitației pe care o adresează fiecăruia, a împărăției pe care vrea să o inaugureze în această lume cu „turma mică” celor care cred în el, și care nu va fi completă decât în veșnicie? Cum să le facem cunoscut sensul, conținutul, exigențele fundamentale, legea iubirii, promisiunile, speranțele acestei împărății?

Nu puține sunt observațiile care trebuie făcute cu privire la caracteristicile specifice pe care le asumă cateheza în diversele etape ale vieții.

Copiii

36. Un moment deseori decisiv este cel în care copilul primește de la părinți și de la mediul familial primele elemente de cateheză, care probabil nu sunt altceva decât o simplă revelare a Tatălui ceresc, bun și iubitor, spre care învață să își îndrepte propria inimă. Scurtele rugăciuni, pe care copilul va învăța să le bâiguie, vor fi începutul unui dialog iubitor cu acest Dumnezeu ascuns, de la care va începe să asculte apoi cuvântul. În fața părinților creștini nu aș putea niciodată să insist prea mult asupra acestei inițieri precoce, în care facultățile copilului sunt integrate într-un raport vital cu Dumnezeu: operă capitală, care cere o mare iubire și un respect profund față de copil, care are dreptul la o prezentare simplă și adevărată a credinței creștine.

37. Foarte curând va urma, la școală sau la biserică, la parohie sau în mediul de asistență religioasă în colegiul catolic sau în școala de stat, paralel cu deschiderea spre un cerc social mai larg, momentul unei cateheze destinat să introducă în mod organic copilul în viața Bisericii și să cuprindă și o pregătire imediată la celebrarea sacramentelor: cateheza didactică, dar orientată să dea o mărturie în credință; cateheza inițială, dar nu fragmentară, deoarece va trebui să reveleze, fie și în manieră elementară, toate principiile misterelor credinței și incidența lor în viața morală și religioasă a copilului; cateheza, care dă un sens sacramentelor, dar care în același timp primește de la sacramentele trăite o dimensiune vitală, care le împiedică să rămână doar doctrinare și îi transmite copilului bucuria de a fi mărturisitor al lui Cristos în mediul specific în care trăiește.

Adolescenții

38. Apoi vin pubertatea și adolescența, cu tot ce reprezintă măreț și riscant această vârstă. Este un moment de descoperire de sine însuși și a propriul univers interior, moment de proiecte generoase, moment în care sclipesc sentimentul de iubire, impulsurile biologice ale sexualității și dorința de fi împreună, moment de o bucurie deosebit de intensă, legată de descoperirea vieții. Însă deseori este și vârsta întrebărilor celor mai profunde, a căutărilor anxioase și chiar frustrante, a unui gen de neîncredere în alții cu repercusiuni dăunătoare asupra lor înșiși, vârsta uneori a primelor înfrângeri și a primelor dezgustări. Cateheza nu trebuie să ignore aceste aspecte ușor schimbătoare ale acestei perioade delicate a vieții. O cateheză capabilă să îl ducă pe adolescent la o revizuire a propriei vieți și la dialog, o cateheză care să nu ignore marile sale probleme – dăruirea de sine, credința, iubirea și sexualitatea – ar putea fi decisivă. Descoperirea lui Isus Cristos ca prieten, călăuză, model, admirabil și totuși imitabil; descoperirea mesajului său capabil să dea răspuns întrebărilor fundamentale; descoperirea planului de iubire al lui Cristos mântuitor, ca întrupare a adevăratei sale iubiri și ca posibilitate de unire cu oamenii: toate acestea pot oferi baza pentru o autentică educație la credință. Și mai ales misterele patimii și morții lui Isus, cărora sfântul Paul le atribuie meritul învierii sale glorioase, pot să spună mult conștiinței și inimii adolescentului și să proiecteze o lumină asupra primelor sale suferințe și asupra acelei lumi descoperită de el.

Tinerii

39. Cu tinerețea vine momentul primelor mari decizii. Susținut probabil de membrii familiei sale și de prieteni, și totuși lăsat în voia lui și a propriei conștiințe morale, tânărul va trebui să ia asupra lui responsabilitatea destinului său în mod tot mai frecvent și determinant. Bine și rău, har și păcat, viață și moarte se vor întâlni mereu mai mult în interiorul său, cu siguranță, drept categorii morale, dar mai ales, ca opțiuni fundamentale, pe care va trebui să le primească sau să le respingă cu luciditate și cu simț de răspundere. Evident, cateheza care denunță egoismul în numele generozității, care fără simplisme sau fără schematisme iluzorii oferă sensul creștin al muncii, al binelui comun, al dreptății și al carității, o cateheză a păcii între oameni și a promovării demnității umane, a dezvoltării, a eliberării, care sunt prezente în documentele recente ale Bisericii, integrează în mod fericit în spiritul tinerilor o cateheză bună a realităților cu adevărat religioase, care nu trebuie să fie neglijate niciodată. Cateheza dobândește atunci o importanță considerabilă, deoarece este momentul în care evanghelia va putea fi prezentată, înțeleasă și primită ca fiind capabilă să dea un sens vieții și, prin urmare, să inspire atitudini altfel de neînțeles: renunțare, dezlipire, bunătate, simț al absolutului și al invizibilului etc., tot atâtea elemente care vor permite identificarea acestui tânăr printre colegii săi ca un discipol al lui Isus Cristos.

Cateheza pregătește astfel pentru marile angajamente creștine ale vieții celui adult. În ceea ce privește, de exemplu, chemările la viața preoțească și călugărească, este clar că multe din ele îmbobocesc în cursul unei cateheze bine făcute în timpul copilăriei și adolescenței.

De la începutul copilăriei până în pragul maturității, cateheza devine o școală permanentă a credinței și urmează marile etape ale vieții, ca un far care luminează drumul copilului, al adolescentului și al tânărului.

Adaptarea catehezei la tineri

40. Putem constata cu ușurință că în timpul Celei de-a IV-a Adunări Generale a Sinodului și în anii care au urmat, Biserica a împărtășit pe larg această preocupare: cum să catehizeze copiii și tinerii? Facă Dumnezeu ca atenția atât de trează să dureze mult timp în conștiința Bisericii! În acest sens, sinodul a fost prețios pentru Biserica întreagă, când s-a străduit să trateze cu cea mai mare precizie posibilă imaginea complexă a tineretului de astăzi; când a arătat că acest tineret folosește un limbaj, în care trebuie să se traducă cu răbdare și înțelepciune, fără a-l trăda, mesajul lui Isus; când a demonstrat că, dincolo de aparențe, acest tineret are, chiar dacă deseori în mod confuz, mai mult decât o disponibilitate și o deschidere, o adevărată dorință de cunoaștere a acestui „Isus numit Cristos”: când a descoperit, în sfârșit, că lucrarea catehezei, dacă se vrea îndeplinită cu rigoare și seriozitate, este astăzi mai grea și obositoare decât a fost vreodată, din cauza obstacolelor și a dificultăților de orice tip care se ridică în fața ei, dar, mai mult ca niciodată, și din cauza profundității răspunsurilor pe care le primește din partea copiilor și a tinerilor. Este vorba despre un tezaur, pe care Biserica poate și trebuie să conteze în anii următori.

Câteva categorii de tineri destinatari ai catehezei cer o atenție specială din cauza condiției lor deosebite.

Persoanele cu handicap

41. Înainte de toate este vorba despre copiii și despre tinerii cu handicapuri fizice și mintale. Ei au dreptul să cunoască, asemenea celorlalți de vârsta lor, „misterul credinței”. Dificultățile cele mai mari pe care le întâlnesc fac și mai meritorii eforturile lor și cele ale educatorilor. Este motiv de satisfacție să constatăm că unele organisme catolice, consacrate îndeosebi tinerilor cu handicap, au dorit să aducă la sinod o reînnoită dorință de înfruntare mai bună a acestei probleme importante. Ei merită să fie viu încurajați în acest demers.

Tinerii fără susținere religioasă

42. Gândul meu se îndreaptă apoi spre copiii și tinerii, tot mai numeroși, care, născuți și educați într-un cămin necreștin sau cel puțin nepracticant, sunt dornici să cunoască credința creștină. Va trebui să le fie asigurată o cateheză adecvată, pentru ca să poată crește în credință și să o trăiască progresiv, în ciuda lipsei de susținere și poate chiar în ciuda opoziției pe care o întâlnesc în ambientul lor.

Adulții

43. Continuând seria destinatarilor catehezei, nu pot să fac acum altceva decât să scot în evidență una dintre cele mai constante preocupări ale părinților sinodali, impusă cu tărie și urgență de experiențele care sunt în curs în lumea întreagă: este vorba despre problema centrală a catehezei adulților. Aceasta este principala formă a catehezei, deoarece se adresează unor persoane care au cele mai mari responsabilități și capacitatea de a trăi mesajul creștin în forma lui dezvoltată pe deplin. Comunitatea creștină nu ar putea să facă o cateheză permanentă fără participarea directă și experimentată a adulților, fie că sunt destinatarii sau promotorii activității catehetice. Lumea în care tinerii sunt chemați să trăiască și să-și mărturisească credința pe care cateheza dorește să o aprofundeze și să o consolideze este guvernată de adulți: așadar, credința acestora ar trebui să fie luminată, stimulată sau reînnoită încontinuu pentru a pătrunde realitățile temporare de care sunt responsabili. Astfel, pentru a fi eficace, cateheza trebuie să fie permanentă, și ar fi cu adevărat zadarnică dacă s-ar opri tocmai în pragul vârstei mature, deoarece ea se dovedește nu mai puțin necesară adulților, chiar dacă, desigur, sub o altă formă.

Cvasicatehumenii

44. Printre acești adulți, care au nevoie de cateheză, preocuparea noastră pastorală și misionară merge la cei care, născuți și educați în regiuni încă neîncreștinate, nu au putut niciodată să aprofundeze doctrina creștină, pe care circumstanțele vieții i-au făcut să o întâlnească într-o zi; se îndreaptă spre cei care au primit în copilărie o cateheză corespunzătoare acelei vârste, dar apoi s-au îndepărtat de orice practică religioasă și se regăsesc, la vârsta maturității, la nivelul cunoștințelor religioase de atunci; merge spre cei care resimt efectele unei cateheze precoce, rău orientată sau rău asimilată; merge la cei care, deși sunt născuți într-o țară creștină, ba chiar într-un context sociologic creștin, nu au fost educați niciodată în credința lor și, ca adulți, sunt adevărați catehumeni.

Cateheze diversificate și complementare

45. Adulții de orice vârstă și chiar persoanele înaintate în vârstă – care merită o atenție deosebită, motivată de experiența și de problemele lor – sunt, așadar, destinatarii catehezei ca și copiii, adolescenții și tinerii. În plus, ar trebui să vorbim despre migranți, despre persoanele marginalizate de evoluția modernă, despre persoanele care locuiesc în cartierele marilor metropole, deseori lipsite de biserici, de clădiri și de structuri adaptate… Cum să nu-mi exprim față de toți aceștia urarea ca să se înmulțească inițiativele destinate formării lor creștine prin instrumente potrivite (sisteme audio-vizuale, broșuri, întâlniri, conferințe) astfel încât mulți adulți să poată, fie să suplinească o cateheză rămasă insuficientă sau deficientă, fie să completeze armonios, la un nivel mai înalt, ceea ce au primit în timpul copilăriei, fie chiar să se îmbogățească în acest domeniu până la a-i putea ajuta mai bine și pe alții?

Este important ca între cateheza copiilor și a tinerilor, cateheza permanentă și cateheza adulților să nu existe compartimente etanșe, fără comunicare între ele. Mai important este să nu fie nici ruptură între ele. Dimpotrivă, trebuie să favorizăm complementaritatea lor perfectă: adulții au multe de oferit copiilor în materie de cateheză, dar și ei pot primi mult pentru creșterea vieții lor creștine.

Trebuie repetat: nimeni în Biserica lui Isus Cristos nu ar trebui să se simtă dispensat de primirea catehezei. Este cazul tinerilor seminariști, al tinerilor călugări, ca și al celor care sunt chemați la datoria de păstori și de cateheți; ei își vor îndeplini cu atât mai bine misiunea cu cât vor ști să se așeze cu umilință sub școala Bisericii, marea catehetă și în același timp marea catehizată.

VI

Câteva căi și mijloace ale catehezei

Mijloacele de comunicație socială

46. De la învățătura orală a apostolilor și de la scrisorile circulare dintre Biserici până la mijloacele cele mai moderne, cateheza nu a încetat niciodată să caute căile și mijloacele cele mai potrivite pentru a-și desfășura misiunea, cu participarea activă a comunităților și sub impulsul păstorilor. Un astfel de efort trebuie să continue.

Gândul meu se îndreaptă spontan spre marile posibilități pe care le oferă mijloacele de comunicare socială și mijloacele de comunicare de grup: televiziunea, radioul, presa, discurile, casetele înregistrate, tot sectorul audiovizual. Eforturile făcute în aceste domenii dau cele mai mari speranțe. O demonstrează, de exemplu, rezonanța unei învățături radiofonice sau televizate, care unește o calificată expresie estetică cu o riguroasă fidelitate față de magister. Biserica are în prezent multe ocazii de trata astfel de probleme – ca și în timpul „zilelor” comunicațiilor sociale -, astfel încât nu este necesar aici să ne mai oprim asupra lor, în ciuda importanței lor capitale.

Locurile multiple, momentele sau reuniunile care trebuie valorificate

47. Gândul meu se îndreaptă, de asemenea, și spre diferitele momente de mare importanță, în care cateheza are un loc deja pregătit: de exemplu, pelerinajele diecezane, regionale și naționale, care sunt foarte avantajoase dacă sunt centrate pe o temă aleasă cu grijă, pornind de la viața lui Cristos, a Fecioarei Maria și a sfinților; misiunile populare, deseori abandonate prea repede, care sunt de neînlocuit pentru o reînnoire periodică și viguroasă a vieții creștine – trebuie reluate și reînnoite; cercurile biblice, care trebuie să meargă dincolo de exegeză pentru a face trăit cuvântul lui Dumnezeu; reuniunile comunităților ecleziale de bază, în măsura în care corespund criteriilor expuse în exortația apostolică Evangelii nuntiandi. Mai amintesc grupurile de tineri care, în anumite regiuni, sub diferite denumiri și fizionomii (dar cu același scop de a-l face cunoscut pe Isus Cristos și de a trăi evanghelia), se înmulțesc și înfloresc ca o primăvară destul de confortantă pentru Biserică: grupurile de acțiune catolică, grupurile caritative, grupurile de rugăciune, grupurile de reflecție creștină etc. Aceste grupuri oferă multă speranță Biserici de mâine. Dar, în numele lui Isus, îi avertizez pe tinerii care le compun, pe responsabilii lor, pe preoții care le consacră tot ce au mai bun din slujirea lor: nu permiteți cu nici un preț ca aceste grupuri, ocazii privilegiate de întâlnire, bogate în atâtea valori de prietenie și de solidaritate tinerească, de bucurie și de entuziasm, de reflecție asupra faptelor și asupra lucrurilor, să fie lipsite de un studiu serios al doctrinei creștine. Atunci ar risca (pericolul, din păcate, a fost verificat de mai multe ori) să-i dezamăgească pe cei care aderă la ele și Biserica însăși.

Efortul catehetic, a cărui dezvoltare este posibilă în aceste locuri diferite, și în multe altele, are cu atât mai multe posibilități de a fi primit și de a aduce roade, cu cât le va respecta mai mult natura specifică. Inserându-se în mod adaptat, efortul amintit va împlini acea diversitate și complementaritate de contacte care îi permit să dezvolte toată bogăția conceptului său, cu tripla dimensiune de cuvânt, memorie și mărturie – de doctrină, celebrare și angajare în viață -, pe care l-a scos în evidență mesajul sinodului către poporul lui Dumnezeu.

Omilia

48. Această observație este importantă mai mult pentru cateheza care este făcută în cadrul liturgic și, îndeosebi, în timpul adunării euharistice: respectând natura specifică și ritmul propriu al acestui cadru, omilia reia itinerarul de credință, propus la cateheză și îl duce la desăvârșirea lui naturală; de asemenea, îi impulsionează pe ucenicii Domnului să-și reia în fiecare zi itinerarul spiritual în adevăr, în adorație și în aducere de mulțumire. În acest sens se poate spune că pedagogia catehetică își găsește originea și împlinirea în euharistie, în orizontul complet al anului liturgic. Predica, mereu centrată pe textele biblice, trebuie să permită atunci, la rândul ei, familiarizarea credincioșilor cu ansamblul misterelor credinței și al normelor vieții creștine. Trebuie să acordăm o mare atenție omiliei: nici prea lungă, nici prea scurtă, pregătită întotdeauna cu grijă, consistentă și adaptată, rezervată miniștrilor hirotoniți. O asemenea omilie trebuie să-și aibă locul ei în fiecare euharistie duminicală și festivă, dar și în celebrarea botezurilor, a liturgiilor penitențiale, a căsătoriilor, a înmormântărilor. Acesta este unul din avantajele reînnoirii liturgice.

Opere catehetice

49. În acest complex de căi și de mijloace – fiecare activitate a Bisericii are o dimensiune catehetică – operele de catehism, departe de a-și pierde importanța esențială, dobândesc o nouă evidențiere. Unul dintre aspectele cele mai importante ale reînnoirii catehezei constă astăzi în revizuirea și în multiplicarea cărților catehetice, răspândite în aproape toată Biserica. Numeroase opere și destul de reușite au văzut lumina și reprezintă o bogăție reală în slujba învățământului catehetic. Dar trebuie să recunoaștem, de asemenea, cu onestitate și umilință, că această înflorire și bogăție au cuprins și lucrări și publicații echivoce și dăunătoare pentru tineri și pentru viața Bisericii. Destul de des, ici-colo, datorită preocupării de a găsi un limbaj mai bun sau de a fi la modă în ceea ce privește metodele pedagogice, unele opere catehetice dezorientează tinerii și chiar adulții atât prin omisiunea, conștientă sau inconștientă, a unor elemente esențiale ale credinței Bisericii, cât și printr-o atenție excesivă acordată unor teme în detrimentul altora, dar mai ales printr-o viziune globală de tip destul de orizontal, care nu este conform învățăturii magisteriului Bisericii.

Așadar, nu este suficient să se multiplice operele catehetice. Pentru ca ele să răspundă scopului lor, sunt indispensabile diferite condiții:

– să fie legate în mod real de viața concretă a generației căreia i se adresează, având clar în vedere neliniștile și întrebările ei, luptele și speranțele ei;

– să se străduiască să găsească un limbaj care poate fi înțeles de această generație;

– să se angajeze să expună tot mesajul lui Cristos și al Bisericii sale, fără să neglijeze și să deformeze nimic, prezentând în conformitate cu o axă și o structură care scot în evidență esențialul;

– să vizeze cu adevărat provocarea în cei care trebuie să se folosească de ele la o mai mare cunoaștere a misterelor lui Cristos, în vederea unei adevărate convertiri și a unei vieți tot mai conforme cu voința lui Dumnezeu.

Catehismele

50. Toți cei care își asumă datoria gravă de a pregăti aceste instrumente catehetice și în deosebi textul catehismelor, nu pot să o facă fără aprobarea păstorilor, care au autoritatea de a o da, nici fără să se inspire, cu cea mai mare adeziune posibilă, din Îndreptarul general al catehezei, care rămâne norma de referință.

În acest sens, nu pot să omit adresarea unei încurajări fierbinți conferințelor episcopale din lumea întreagă: ele să întreprindă, cu răbdare, dar și cu hotărâre fermă, munca importantă care trebuie îndeplinită în acord cu scaunul apostolic, pentru a pregăti catehisme bine făcute, fidele conținutului esențial al revelației și actualizate în ceea ce privește metodologia, capabile să educe la o credință solidă generațiile creștine ale timpurilor noi.

Această scurtă referință la mijloacele și căile catehezei contemporane nu epuizează bogăția „propunerilor”, elaborate de părinții sinodali. Este îmbucurător să ne gândim că în fiecare țară este în act în prezent o colaborare prețioasă pentru o reînnoire organică și mai sigură a acestor aspecte ale catehezei. Cum să ne îndoim că Biserica poate să găsească persoanele experte și mijloacele adaptate pentru a răspunde, prin harul lui Dumnezeu, exigențelor complexe ale comunicării cu oamenii din timpul nostru!

VII

Cum se face cateheza?

Diversitatea metodelor

51. Vârsta și dezvoltarea intelectuală a creștinilor, gradul lor de maturitate eclezială și spirituală și multe alte circumstanțe personale cer catehezei adulților metode diferite pentru a-și atinge scopul specific: educația la credință. Această varietate este cerută și, pe un plan mai general, de ambientul socio-cultural în care își desfășoară Biserica activitatea catehetică.

Varietatea în metode este un semn de viață și o bogăție. Așa au considerat-o părinții Celei de a IV-a Adunări Generale a Sinodului, deși atenționează asupra condițiilor indispensabile, pentru ca ea să fie utilă și să nu prejudicieze unitatea învățăturii unicei credințe.

În slujba revelației și a convertirii

52. Prima problemă de ordin general care se prezintă privește riscul și ispita de a amesteca învățătura catehetică cu perspective ideologice, descoperite sau mascate, mai ales de natură politico-socială, sau cu opțiuni politice personale. Când aceste perspective prevalează asupra mesajului central care trebuie transmis, până la a-l umbri și a-l face secundar, ba chiar până la a-l subordona propriilor scopuri, cateheza este denaturată până în rădăcini. Sinodul a insistat pe drept asupra necesității, pentru cateheză, de a se menține deasupra tendințelor unilaterale divergente – de a evita „dihotomiile” – și pe terenul interpretării teologice date unor astfel de probleme. Cateheza va încerca să se axeze pe revelație: revelația pe care o transmite magisteriul universal al Bisericii, în forma lui solemnă sau ordinară. Această revelație este cea a unui Dumnezeu creator și răscumpărător, al cărui Fiu, venit între oameni în trup, intră nu numai în istoria personală a fiecărui om, ci în însăși istoria omenirii, a cărei centru devine. Această revelație este, așadar, aceea a schimbării radicale a omului și a universului, a tot ceea ce constituie țesutul existenței umane, sub influxul veștii celei bune a lui Isus Cristos. O cateheză concepută astfel depășește orice moralism formalist, deși include o adevărata morală creștină. Ea depășește mai ales orice „mesianism” temporar, social și politic. Ea caută să atingă omul în profunzime.

Întruparea mesajului în culturi

53. Abordez în acest punct o a doua problemă. Așa cum le-am spus recent membrilor Comisiei Biblice, „termenul aculturare, sau înculturare, deși este un neologism, exprimă foarte bine unul din componentele marelui mister al întrupării”. Despre cateheză, ca și despre evanghelizare în general, putem spune că este chemată să ducă puterea evangheliei în inima culturii și a culturilor. De aceea, cateheza va căuta să cunoască aceste culturi și componentele lor esențiale; va scoate din ele elementele cele mai semnificative; va respecta valorile și bogățiile specifice. Astfel, ea va putea să propună acestor culturi cunoașterea misterului ascuns și să le ajute să facă să apară, din propria lor tradiție vie, expresii originale de viață, de celebrare și de gândire care să fie creștine. Va fi bine totuși să se țină cont de două lucruri:

– pe de o parte, mesajul evanghelic nu poate fi izolat pur și simplu de cultura în care el s-a inserat de la început (universul biblic și, mai concret, ambientul cultural, în care a trăit Isus din Nazaret), și nici nu poate fi izolat, fără o gravă sărăcire, de culturile în care s-a exprimat deja în decursul secolelor; el nu apare prin generare spontană din nici un „humus” cultural; el se transmite dintotdeauna printr-un dialog apostolic, care este inserat inevitabil într-un anumit dialog cultural;

– pe de altă parte, puterea evangheliei transformă și regenerează pretutindeni. Când pătrunde o cultură, cine s-ar mira dacă i-ar schimba nu puține elemente? Nu ar exista cateheză, dacă evanghelia s-ar altera în contact cu diferitele culturi.

Uitând acestea, s-ar ajunge pur și simplu la ceea ce sfântul Paul numește, printr-o expresie foarte puternică, „a face zadarnică crucea lui Cristos”.

Cu totul diferită este metoda care pornește, cu înțelepciune și discernământ, de la elemente – religioase sau de altă natură – care aparțin patrimoniului cultural al unui grup uman pentru a ajuta persoanele să înțeleagă mai bine integritatea misterului creștin. Învățătorii autentici ai catehezei știu că o cateheză „se întrupează” în diferitele culturi sau în diferitele ambiente: este suficient să ne gândim la popoarele atât de diferite, la tinerii din timpul nostru, la circumstanțele diversificate în care se află oamenii în ziua de astăzi; ei nu acceptă o cateheză care sărăcește prin abdicarea sau atenuarea mesajului ei din cauza adaptărilor, chiar de limbaj, care ar compromite „depozitul bun” al credinței, sau din cauza concesiilor în materie de credință sau de morală; ei sunt convinși că adevărata cateheză ajunge să îmbogățească aceste culturi, ajutându-le să depășească aspectele deficitare, sau chiar inumane existente în ele, comunicându-le valorile legitime ale plinătății lui Cristos.

Contribuția devoțiunilor populare

54. O altă problemă de metodă privește valorificarea, din partea învățământului catehetic, a elementelor valide ale pietății populare. Mă gândesc la acele devoțiune care sunt practicate în anumite regiuni de poporul credincios cu o fervoare și o puritate emoționante ale intențiilor, chiar dacă credința, care stă la baza lor, trebuie să fie purificată și chiar corectată sub mai multe aspecte. Mă gândesc la anumite rugăciuni ușor de înțeles, pe care le place să le repete atâtea persoane simple. Mă gândesc la anumite acte de pietate, practicate cu dorință sinceră de a face pocăință sau de a-i plăcea Domnului. La baza majorității acestor rugăciuni sau a acestor practici, alături de elementele care trebuie eliminate, există și altele care, dacă sunt bine folosite, ar putea folosi foarte bine pentru a face să progreseze în cunoașterea misterului lui Cristos și a mesajului său: iubirea și milostivirea lui Dumnezeu, întruparea lui Cristos, crucea sa răscumpărătoare și învierea sa, acțiunea Duhului în fiecare creștin și în Biserică, misterul vieții de dincolo, virtuțile evanghelice care trebuie practicate, prezența creștinului în lume etc. Și pentru ce ar trebui să facem apel la anumite elemente necreștine – și chiar anticreștine – refuzând să ne referim la elemente care, chiar dacă au nevoie de o revizuire și modificare, au ceva creștin la rădăcina lor?

Memorarea

55. Ultima problemă metodologică pe care este bine cel puțin să o subliniem – ea a fost dezbătută în repetate rânduri de sinod – este cea a memorării. Începuturile catehezei creștine, care au coincis cu o civilizație mai ales orală, au făcut cel mai amplu recurs la memorare. După aceea, cateheza a cunoscut o lungă tradiție de învățare mnemotehnică a principalelor adevăruri. Știm cu toții că această metodă poate prezenta anumite inconveniente: cel mai mic nu este cu siguranță cel al pretării la o asimilare insuficientă, uneori aproape nimic, reducându-se totul la a ști formule care sunt repetate fără a fi fost aprofundate. Aceste inconveniente, unite cu caracteristicile diferite ale civilizației noastre, au condus în unele locuri la suprimarea aproape completă – unii spun, din păcate, definitivă – a memorării în cateheză. Nu puține, glasuri foarte autorizate s-au făcut auzite cu ocazia Celei de-a IV-a Adunări Generale a Sinodului pentru reechilibrarea funcției reflecției și a spontaneității, a dialogului și a tăcerii, a lucrărilor scrise și a memoriei. De altfel, culturi determinate țin cont încă foarte mult de memorare.

În timp ce în învățământul profan din anumite țări se ridică tot mai numeroase critici la adresa consecințelor neplăcute ale devalorizării acestei facultăți umane, care este memoria, de ce nu ar trebui să încercăm să îi redăm valoare în cateheză, în mod inteligent și chiar original, cu atât mai mult cu cât celebrarea, sau „memoria” marilor fapte ale istoriei mântuirii cere o cunoaștere exactă? O anumită memorare a cuvintelor lui Isus, a unor fragmente biblice importante, a celor zece porunci, a formulelor profesiunii de credință, a textelor liturgice, a rugăciunilor fundamentale, a noțiunilor-cheie ale doctrinei… departe de a fi contrară demnității tinerilor creștini, sau de a constitui un obstacol dialogului personal cu Domnul, este o reală necesitate, așa cum au amintit cu tărie părinții sinodali. Trebuie să fim realiști. Florile credinței și ale evlaviei – dacă putem spune așa – nu apar în zonele deșertice ale unei cateheze fără memorie. Lucrul esențial este că aceste texte memorate să fie în același timp interiorizate, înțelese puțin câte puțin în profunzimea lor, pentru a deveni izvor de viață creștină personală și comunitară.

Pluralitatea metodelor în cateheza contemporană poate fi semn de vitalitate și de genialitate. În orice caz, ceea ce contează este ca metoda aleasă să se refere, în definitiv, la o lege care este fundamentală pentru toată viața Bisericii: aceea a fidelității față de Dumnezeu și a fidelității față de om, într-o atitudine de iubire.

VIII

Bucuria credinței într-o lume dificilă

Afirmarea identității creștine

56. Trăim într-o lume dificilă, în care teama care derivă din vederea celor mai mari realizări ale omului, scăpând din mână și revoltându-se împotriva lui, creează o climă de nesiguranță. Tocmai în această lume cateheza trebuie să îi ajute pe creștini să fie, pentru bucuria lor și slujirea tuturor, „lumină” și „sare”. Aceasta cere cu siguranță ca ea să-i întărească în propria lor identitate și să se sustragă ea însăși încontinuu din sfera ezitărilor, a nesiguranței și a slăbirii. Printre multele dificultăți care sunt tot atâtea provocări pentru credință, voi scoate în evidență doar câteva pentru a ajuta cateheza să le depășească.

Într-o lume indiferentă

57. Cu câțiva ani în urmă se vorbea foarte mult de lume secularizată și de eră postcreștină. Modele trec…; dar rămâne o realitate profundă. Creștinii de astăzi trebuie să fie formați pentru a trăi într-o lume care în mare parte nu îl cunoaște pe Dumnezeu sau care, în materie religioasă, în locul unui dialog exigent și fratern, stimulator pentru toți, decade prea des în indiferentism, când nu rămâne împietrit într-o atitudine disprețuitoare de „suspiciune”, în numele progreselor sale în materie de „explicații” științifice. Pentru a reuși să ne „ținem” în această lume, pentru a oferi tuturor „un dialog de mântuire”, în care fiecare să se simtă respectat în demnitatea sa cu adevărat fundamentală, aceea de căutător al lui Dumnezeu, avem nevoie de o cateheză care să-i învețe pe tinerii și pe adulții din comunitățile noastre să fie lucizi și coerenți în credința lor, să-și afirme cu seninătate identitatea lor creștină și catolică, să „vadă invizibilul” și să adere astfel cu tărie la absolutul lui Dumnezeu, astfel încât să îl poată mărturisi într-o civilizație materialistă, care îl neagă.

Cu pedagogia originală a credinței

58. Originalitatea care nu poate fi redusă a identității creștine are drept corolar și condiție o nu mai puțin originală pedagogie a credinței. Printre numeroasele și prestigioasele științe umane, care înregistrează în zilele noastre un progres imens, pedagogia este fără îndoială una dintre cele mai importante. Cuceririle celorlalte științe – biologia, psihologia, sociologia – îi oferă elemente prețioase. Știința educării și arta de a învăța sunt obiectul unor continue discuții, în vederea unei adaptări mai bune sau a unei mai mari eficacități, cu rezultate diferite.

Există și o pedagogie a credinței, și nu se va vorbi niciodată suficient despre ceea ce poate oferi catehezei o astfel de pedagogie a credinței. Într-adevăr, este normal să adaptăm în favoarea educării credinței tehnicile experimentate și perfecționate ale educației ca atare. Totuși, trebuie să ținem cont în fiecare clipă de originalitatea fundamentală a credinței. Când se vorbește de pedagogia credinței, nu este vorba de transmiterea unei științe umane, chiar dacă este cea mai elevată; este vorba despre comunicarea în integritatea ei a revelației lui Dumnezeu. Însuși Dumnezeu, în cursul istoriei sacre și mai ales în evanghelie, s-a folosit de o pedagogie care trebuie să rămână ca model pentru pedagogia credinței. O tehnică nu are valoare în cateheză, decât în măsura în care se pune în slujba transmiterii credinței și a educării în credință; în caz contrar nu are nici o valoare.

Limbajul adaptat slujirii „Crezului”

59. O problemă care se apropie de cea precedentă este cea a limbajului. Fiecare știe cât de arzătoare este această problemă astăzi. Nu e paradoxală constatarea că studiile contemporane, în domeniul comunicării, al semanticii și al științei simbolurilor, de exemplu, dau o importanță remarcabilă limbajului, și că limbajul este utilizat în fiecare zi în mod abuziv în slujba mistificării ideologice, a masificării gândirii, a reducerii omului la condiția de obiect?

Toate acestea exercită influențe notabile în domeniul catehezei. Ei îi revine datoria clară de a găsi un limbaj adaptat copiilor și tinerilor timpului nostru în general, ca și numeroaselor categorii de persoane: limbaj pentru intelectuali, pentru oamenii de știință; limbaj pentru persoanele cu handicap etc. Sfântul Augustin întâlnise deja o astfel de problemă și adusese o contribuție pentru a o rezolva în timpul său prin cunoscuta operă De catechizandis rudibus. În cateheză, ca și în teologie, problema limbajului este fundamentală, fără urmă de îndoială. Dar nu este superfluu să amintim aici: cateheza nu ar putea să admită nici un limbaj care, sub un pretext oarecare, chiar dacă este prezentat științific, ar avea ca rezultat denaturarea conținutului Crezului. Cu atât mai puțin este acceptat un limbaj care să înșele sau să seducă. Legea supremă este, dimpotrivă, că marile progrese în știința limbajului trebuie să poată fi puse în slujba catehezei, pentru ca ea să poată „spune” sau „comunica” mai bine copiilor, adolescenților, tinerilor și adulților de astăzi tot conținutul doctrinar, fără nici o deformare.

Căutarea și siguranța credinței

60. O provocare mai subtilă derivă uneori din concepția însăși de credință. Unele școli filozofice contemporane, care par să exercite o puternică influență asupra unor curente teologice și, prin ele, asupra practicii pastorale, subliniază cu plăcere că atitudinea fundamentală a omului este cea a unei căutări a infinitului, o căutare care nu poate să își atingă niciodată scopul. În teologie această viziune asupra lucrurilor afirmă foarte categoric că credința nu este o siguranță, ci o întrebare, că nu este o clarificare, ci o aruncare în întuneric!

Aceste curente de gândire au cu siguranță avantajul de a ne aminti că credința privește lucruri care nu sunt încă posedate, pentru că sunt sperate, lucruri care nu se văd încă decât „ca într-o oglindă, confuz”, și că Dumnezeu locuiește întotdeauna într-o lumină inaccesibilă. Ele ne ajută să nu facem din credința creștină o atitudine de imobilism, ci mai curând un marș înainte, ca acela al lui Abraham. Cu atât mai mult trebuie evitată prezentarea ca sigură a unor lucruri care de fapt nu sunt.

Totuși, nu trebuie să cădem în extrema opusă, așa cum se întâmplă deseori. Scrisoarea către Evrei spune că „credința este fundamentul lucrurilor care sunt sperate și dovada celor care nu se văd”. Dacă nu le posedăm pe deplin, avem în ea o garanție și o dovadă. Când îi educăm pe copii, pe adolescenți și pe tineri, nu le prezentăm un concept de credință cu totul negativ – ca o neștiință absolută, un fel de orbire, o lume de umbre – ci ne străduim să le arătăm că umila și curajoasa căutare a credinciosului, departe de a porni de la nimic, de la simple iluzii, de la opinii failibile, de la nesiguranță, se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu, care nici nu se înșală și nici nu înșală și se zidește încontinuu pe stânca de nezdruncinat a acestui cuvânt. Este căutarea magilor care urmează steaua, căutare despre care Pascal, reluând un gând al sfântului Augustin, scria în termeni atât de profunzi: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit deja”.

A oferi tinerilor catehumeni aceste siguranțe, simple, dar solide, care îi ajută să caute mai bine și mai mult cunoașterea Domnului este un scop al catehezei.

Cateheza și teologia

61. În acest context, mi se pare important să fie bine înțeleasă legătura care există între cateheză și teologie.

Această legătură apare cu toată evidența ca profundă și vitală celui care înțelege misiunea de neînlocuit a teologiei în slujba credinței. Nu trebuie să ne mirăm, de aceea, că fiecare cutremur în domeniul teologiei provoacă în egală măsură repercusiuni și în sfera catehezei. Biserica, în această perioadă postconciliară, trăiește un moment important, dar riscant al cercetării teologice.

Unii părinți sinodali, veniți din toate continentele, au abordat această problemă cu un limbaj foarte clar: ei au vorbit de un „echilibru instabil”, care riscă să treacă de la teologie la cateheză, subliniind necesitatea aducerii unui remediu acestui inconvenient. Papa Paul al VI-lea a abordat și el problema în termeni nu mai puțin clari în introducerea la Profesiunea solemnă de credință și în exortația apostolică în amintirea celei de-a cincea aniversări a închiderii Conciliului Vatican II.

E bine să insistăm din nou asupra acestui punct. Conștienți de influența cercetărilor și a afirmațiilor lor asupra învățământului catehetic, teologii și exegeții au datoria de a fi foarte atenți să nu lase să treacă drept adevăruri sigure ceea ce aparține, dimpotrivă, domeniului problemelor discutabile sau al disputei dintre experți. La rândul lor, cateheții vor avea înțelepciunea de a lua din domeniul cercetării teologice ceea ce poate ilumina reflecția și învățătura lor, sorbind asemenea teologilor înșiși din adevăratele izvoare, în lumina magisteriului. Se vor abține de la tulburarea sufletului copiilor și al tinerilor, în acest stadiu al catehezei lor, de la teorii peregrine, cu diferite probleme și cu discuții sterile, deseori condamnate de sfântul Paul în „scrisorile sale pastorale”.

Darul cel mai prețios pe care Biserica poate să-l ofere lumii contemporane, dezorientate și neliniștite, este de a forma în ea creștini siguri în esențial și mulțumiți cu smerenie în credința lor. Cateheza îi va învăța aceasta și va scoate avantaje ea însăși mai întâi din ea: „Omul care vrea să se înțeleagă pe sine însuși până în amănunt – nu numai după criterii și măsuri ale propriei ființe imediate, parțiale, deseori superficiale și chiar aparente – trebuie, prin neliniștile și nesiguranța sa, ba chiar prin slăbiciunea și păcătoșenia sa, prin viața și moartea sa, să se apropie de Cristos. El trebuie, ca să spunem așa, să intre cu totul în el, trebuie «să își însușească» și să asimileze toată realitatea întrupării și a răscumpărării pentru a se regăsi pe sine însuși”.

IX

Datoria ne privește pe toți

Încurajare pentru toți cei responsabili

62. Acum, frați și fii preaiubiți, aș vrea ca vorbele mele, concepute ca o exortație gravă și arzătoare a slujirii mele pastorale în Biserica universală, să înflăcăreze inimile voastre ca scrisorile apostolului Paul adresate colaboratorilor săi în opera de evanghelizare, Timotei și Tit, ca scrisoarea sfântului Augustin când îi scria diaconului Deogratias, descurajat în fața datoriei sale catehetice, un autentic mic tratat despre bucuria de a catehiza. Da, doresc să semăn din abundență în inima tuturor responsabililor, atât de numeroși și de diferiți, ai învățământului religios și ai educării la viața conformă cu evanghelia, curajul, speranța, entuziasmul!

Episcopii

63. Mă adresez înainte de toate vouă, fraților mei episcopi: Conciliul Vatican II v-a amintit deja explicit datoriile voastre în domeniul catehezei, iar părinții Celei de a IV-a Adunări Generale a Sinodului le-au subliniat și ei cu tărie.

În această privință voi, fraților preaiubiți, aveți o misiune deosebită în Bisericile voastre: voi sunteți în ele primii responsabili ai catehezei, sunteți cateheții prin excelență. Împărțiți și cu papa, în spiritul colegialității episcopale, onoarea catehezei în toată Biserica. Îngăduiți, așadar, ca să vă vorbesc cu inima deschisă!

Știu bine că sunteți angajați într-un minister episcopal pe zi ce trece mai complex și istovitor. Sunteți solicitați de mii de angajamente: de formarea noilor preoți pentru prezența activă în mijlocul comunităților de credincioși; de la celebrarea vie și demnă a cultului și a sacramentelor la angajarea pentru promovarea umană și a apărării drepturilor persoanei. Ei bine, fie ca angajarea de promovare a unei cateheze active și eficiente să nu cedeze pentru nimic în fața nici unei alte preocupări! Această angajare vă va împinge să transmiteți voi înșivă credincioșilor voștri doctrina vieții. Dar ea trebuie și să vă împingă spre asumarea în diecezele voastre, în concordanță cu programele conferinței episcopale de care aparțineți, marea direcție a catehezei, înconjurându-vă de colaboratori competenți și demni de încredere. Rolul vostru principal va fi acela de a trezi și de a menține în Bisericile voastre o pasiune autentică pentru cateheză, o pasiune care să se materializeze într-o organizare adecvată și eficientă, care să pună în acțiune persoane, mijloace, instrumente, precum și toate resursele economice necesare. Să fiți siguri că, dacă este bine făcută cateheza în Bisericile locale, restul se va face mai ușor. De altfel – e nevoie să v-o spun? – dacă zelul vostru trebuie să vă impună uneori datoria ingrată de a denunța devieri, de a corecta greșeli, vă va aduce mult mai curând bucuria și consolarea de a vedea înflorind Bisericile voastre, pentru că aici cateheza este oferită credincioșilor după voința Domnului.

Preoții

64. În ceea ce vă privește pe voi, preoții, iată un teren pe care sunteți colaboratori imediați ai episcopilor voștri. Conciliul v-a numit „educatori în credință”; cum ați putea fi mai bine decât dedicându-vă cele mai importante eforturi creșterii comunităților voastre în credință? Fie că sunteți titularii unei parohii, sau profesori în școală, în liceu sau universitate, responsabili în pastorație la orice nivel, animatori ai unor comunități mici sau mari și mai ales ai unor grupuri de tineri, Biserica așteaptă de la voi să nu neglijați nimic în ceea ce privește o activitate catehetică bine structurată și orientată. Diaconii și alți miniștri, dacă aveți șansa de a dispune de ei, sunt colaboratorii voștri înnăscuți. Toți credincioșii au dreptul la cateheză, toți păstorii au datoria de a avea grijă de aceasta. Voi cere mereu autorităților civile să respecte libertatea învățământului catehetic; dar voi, miniștri ai lui Isus Cristos – vă rog cu toată puterea – nu permiteți niciodată ca, din lipsă de zel sau ca urmare a unei nedorite idei preconcepute, credincioșii să rămână lipsiți de cateheză. Să nu se spună: „Copiii au cerut pâine și nu a fost cine să le dea”.

Călugării și călugărițele

65. Multe familii călugărești, masculine și feminine, au apărut pentru educația creștină a copiilor și a tinerilor, mai ales a celor abandonați. În decursul istoriei, călugării și călugărițele s-au angajat profund în activitatea catehetică a Bisericii, desfășurând în ea o muncă deosebit de eficientă și de potrivită. În momentul în care se dorește accentuarea legăturii dintre călugări și păstori și, prin urmare, prezența activă a comunităților călugărești și a membrilor lor în proiectele pastorale ale Bisericilor locale, vă îndemn din toată inima pe voi, pe care consacrarea călugărească trebuie să vă facă mai disponibili slujirii Bisericii, să vă pregătiți cât mai bine cu putință pentru datoria catehetică, în conformitate cu diferitele vocații ale institutelor voastre și ale misiunilor care vă sunt încredințate, purtând pretutindeni această preocupare. Fie ca aceste comunități să consacre maximul capacităților și posibilităților lor operei specifice catehezei!

Cateheții laici

66. Vreau să vă mulțumesc în numele întregii Biserici vouă, cateheților parohiali, laici, bărbați, și în număr și mai mare, femei, care v-ați dedicat pretutindeni în lume educației religioase a numeroase generații. Activitatea voastră, adesea umilă și ascunsă, dar făcută cu zel arzător și generos, este o formă eminentă de apostolat laical, deosebit de important acolo unde, din diferite motive, copiii și tinerii nu primesc o formare religioasă corespunzătoare în sânul familiilor lor. Câți dintre noi nu au primit de la o persoană ca voi primele noțiuni de catehism și pregătirea la sacramentul Reconcilierii, la prima Împărtășanie și la Mir? Cea de-a IV-a Adunare Generală a Sinodului nu v-a uitat cu siguranță. Împreună cu el, vă încurajez să vă continuați colaborarea la viața Bisericii.

Cateheții din misiuni merită, în mod cu totul deosebit, acest titlu de „cateheți”. Născuți din familii deja creștine, sau convertiți într-o zi la creștinism și instruiți de misionari sau de un alt catehet, ei își consacră în continuare viața, timp de mulți ani, catehizării copiilor și a adulților din țările lor. Nu ar fi fost edificate Biserici înfloritoare acum fără ei. Mă bucur pentru eforturile făcute de Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor cu scopul de a perfecționa tot mai mult formarea acestor cateheți. Evoc cu recunoștință memoria celor pe care Domnul i-a chemat deja la sine, în timp ce cer mijlocirea celor care au fost ridicați la cinstea altarelor de către predecesorii mei. Îi încurajez din toată inima pe cei care activează, și doresc ca mulți alții să le ia locul și ca numărul lor să crească pentru o operă atât de necesară misiunii.

În parohie

67. Doresc acum să amintesc contextul concret în care lucrează de obicei toți acești cateheți, revenind într-o formă mai sintetică asupra „locurilor” catehezei, dintre care unele au fost deja menționate în capitolul al VI-lea: parohia, familia, școala, mișcarea.

Dacă este adevărat că se poate face catehizarea în orice loc, țin totuși să subliniez că – în conformitate cu dorința exprimată de foarte mulți episcopi – comunitatea parohială trebuie să rămână animatoarea catehezei și locul ei privilegiat. Desigur, în multe țări parohia a fost zdruncinată de fenomenul urbanizării. Unii au acceptat probabil cu o ușurință excesivă ca ea să fie considerată depășită, dacă nu chiar destinată dispariției, în favoarea unor comunități mai mici și mai eficiente. Fie că se vrea sau nu, parohia rămâne punctul capital de referință pentru poporul creștin, și chiar pentru nepracticanți. De aceea, realismul și bunul-simț îndeamnă să se continue pe drumul care tinde să îi restituie parohiei, acolo unde este necesar, structuri mai potrivite și mai ales un nou elan datorită inserării crescânde în ea a membrilor calificați, responsabili și generoși. Acestea fiind spuse și ținând cont de necesitatea diversității locurilor catehezei, în parohie, în familiile care primesc copii sau adolescenți, în învățământul religios din școlile de stat, în instituțiile scolastice catolice, în mișcările apostolice care rezervă un timp special pentru cateheză, în centrele deschide tuturor tinerilor, la sfârșitul de săptămână dedicat formării spirituale etc, este extrem de important ca toate aceste canale catehetice să conveargă cu adevărat spre aceeași mărturisire de credință, spre o aceeași apartenență la Biserică, spre angajamente în societate ca să trăiască în același spirit evanghelic: „… un singur Domn, o singură credință, un singur Botez, un singur Dumnezeu și Tată”. De aceea fiecare parohie este importantă și fiecare grupare de parohii mai mici au datoria gravă de a forma responsabili dedicați în întregime animării catehetice – preoți, călugări, călugărițe și laici – de a procura instrumentele necesare pentru fiecare aspect al catehezei, de a multiplica și a adapta locurile de cateheză în măsura posibilă și utilă, de a veghea asupra calității formării religioase și asupra integrării diferitelor grupuri în corpul eclezial.

Pe scurt, fără a monopoliza și fără o uniformizare rigidă, parohia rămâne – așa cum am spus – locul privilegiat al catehezei. Ea trebuie să își regăsească vocația, care este cea de a fi o casă de familie, fraternă și primitoare, unde cei botezați și miruiți să conștientizeze faptul că sunt poporul lui Dumnezeu. Pâinea doctrinei sănătoase și pâinea euharistiei sunt frânte acolo pentru ei din abundență în contextul aceluiași act de cult; de acolo ei sunt trimiși în fiecare zi în misiunea lor apostolică, pe toate șantierele vieții lumii.

În familie

68. Acțiunea catehetică a familiei are un caracter deosebit și, într-un anumit sens, de neînlocuit, subliniat pe drept de Biserică și îndeosebi de Conciliul Vatican II. Această educația la credință din partea părinților – educație care trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă a copiilor – se explică deja când membrii unei familii se ajută reciproc să crească în credință grație mărturiei lor creștine, adesea în tăcere, dar perseverente în ritmul unei vieți cotidiene trăite conform evangheliei. Ea este mai incisivă atunci când, în coincidență cu celelalte evenimente familiale – ca primirea sacramentelor, celebrarea marilor sărbători liturgice, nașterea unui copil, o împrejurare dureroasă – există o preocupare de a explica în sânul familiei conținutul mesajului creștin sau religios al acestor evenimente. Însă trebuie să mergem mai departe: părinții creștini se vor strădui să urmeze și să reia în contextul familial formarea mai metodică primită în alte părți. Faptul că adevărul despre principalele probleme de credință și despre viața creștină sunt reluate astfel în mediul familial, impregnat de iubire și de respect, va permite deseori să se dea fiilor o amprentă decisivă, capabilă să dureze toată viața. Părinții au avantaje din efortul pe care îl comportă această acțiune, pentru că în acest dialog catehetic fiecare primește și dă.

De aceea, cateheza familială precedă, însoțește și îmbogățește toate celelalte forme de cateheză. De altfel, acolo unde o legislație antireligioasă pretinde chiar să împiedice educația la credință, acolo unde o necredință răspândită sau un secularism invadator fac practic imposibilă o adevărată creștere religioasă, „aceasta care se poate numi biserica familială” rămâne singurul ambient în care copiii și tinerii pot primi o cateheză autentică. Astfel părinții creștini nu se vor strădui niciodată suficient pentru a se pregăti la un astfel de minister de cateheți pentru fiii lor și pentru a-l exercita cu un zel neobosit. De asemenea, trebuie încurajate persoanele sau instituțiile care, prin contacte individuale, prin întâlniri sau reuniuni și orice tip de instrumente pedagogice, ajută acești părinți să își îndeplinească datoria: ei aduc un serviciu inestimabil catehezei.

În școală

69. Alături de familie și în legătură cu ea, școala oferă catehezei posibilități care nu trebuie neglijate. În țările, din păcate din ce în ce mai puține, în care este posibilă o educație la credință în interiorul contextului scolastic, este datoria Bisericii să o facă în modul cel mai bun posibil. Aceasta se referă înainte de toate – este evident – la școala catolică: ar merita aceasta un astfel de nume dacă, strălucind chiar datorită nivelului destul de ridicat al învățământului în materiile profane, li s-ar putea reproșa, pe baza unor motive bine întemeiate, o neglijare, sau o deviere în educația propriu-zis religioasă? Să nu se spună că aceasta este dată întotdeauna implicit sau în mod indirect! Caracterul propriu și motivația profundă a școlii catolice, pentru care chiar părinții catolici ar trebui să o prefere, constă cu siguranță în calitatea învățământului religios integrat în educația elevilor. Dacă instituțiile catolice trebuie să respecte libertatea de conștiință, adică să evite să apese asupra conștiinței celui din afară prin presiuni fizice sau morale, mai ales în ceea ce privește actele religioase ale adolescenților, totuși ele au datoria de a propune o formare religioasă care să fie adaptată situațiilor, deseori destul de diferite, ale elevilor și să îi facă să înțeleagă că acea chemare a lui Dumnezeu de a-l sluji în spirit și adevăr, după poruncile lui Dumnezeu și preceptele Bisericii, fără să îl constrângă pe om, nu îl obligă mai puțin în conștiință.

Dar mă gândesc și la școala neconfesională și la școala publică. Îmi exprim dorința vie ca, răspunzând unui foarte clar drept al persoanei umane și al familiilor și respectând libertatea religioasă a tuturor, să fie posibilă pentru toți elevii catolici înaintarea în formarea lor spirituală prin contribuția învățământului religios care depinde de Biserică, dar care, conform regulilor fiecărei țări, poate fi oferită și de școală, sau în cadrul școlii, sau în cadrul unei înțelegeri cu puterile publice referitoare la programa scolastică, în cazul în care cateheza are loc numai în parohie sau într-un alt centru pastoral. Într-adevăr, și acolo unde există dificultăți obiective, de exemplu, atunci când elevii sunt de religii diferite, trebuie să dispună de ore de curs în așa fel încât să le permită catolicilor să-și aprofundeze credința și experiența lor religioasă, sub călăuzirea educatorilor calificați, preoți sau laici.

Desigur, multe elemente vitale, în afara școlii, contribuie la influențarea mentalității tinerilor: distracțiile, ambientul social, ambientul de lucru. Dar cei care fac studii rămân influențați, sunt inițiați la valorile culturale sau morale în clima instituției de învățământ, sunt puși în fața multiplelor idei primite la școală: cateheza trebuie să țină cont de această școlarizare pentru a-și atinge realmente celelalte elemente ale cunoașterii și ale educației, astfel încât evanghelia să fie absorbită de mentalitatea elevilor în domeniul formării și armonizarea culturii lor să fie făcută în lumina credinței. De aceea, îi încurajez pe preoți, pe călugări, pe călugărițe și pe laici să se angajeze să susțină credința acestor elevi. Am ocazia aici să îmi reafirm convingerea mea fermă că respectul manifestat față de credința catolică a tinerilor până la facilitarea educației, a înrădăcinării, consolidării, exprimării și practicării libere, ar face cu siguranță cinste oricărui guvern, oricare ar fi sistemul pe care se bazează, sau ideologia din care se inspiră.

În mișcări

70. În sfârșit, trebuie să încurajăm asociațiile, mișcările și grupurile de credincioși, fie că sunt destinate practicării pietății, apostolatului direct, carității și asistenței sau prezenței creștine în realitățile temporale. Toate acestea își vor atinge mai bine scopurile specifice și vor sluji mai bine Biserica dacă, în organizarea lor internă și în metodele lor de acțiune, vor ști să dea un loc important unei formări religioase serioase a membrilor lor. În acest sens, fiecare asociație de credincioși în sânul Bisericii are datoria de a fi, prin definiție, educatoare la credință.

Astfel apare mai clară partea atribuită laicilor în cateheza de astăzi, mereu sub călăuzirea pastorală a episcopilor lor, cum de altfel au subliniat de mai multe ori „Propunerile” formulate de sinod.

Institutele de formare

71. O astfel de contribuție a laicilor, de care noi trebuie să îi fim recunoscători Domnului, constituie în același timp o provocare pentru responsabilitatea noastră de păstori. Acești cateheți laici trebuie să fie formați cu grijă în ceea ce este, dacă nu un minister formal instituit, cel puțin o funcție de o foarte mare importanță pentru Biserică. O astfel de formare solicită din partea noastră organizarea de centre și institute adaptate, care să fie urmărite asiduu de episcopi. Acesta este un sector în care se descoperă fecundă și fructuoasă colaborarea diecezană, interdiecezană, chiar națională. De asemenea, aici, ajutorul material oferit de Bisericile mai favorizate surorilor lor mai sărace, va avea posibilitatea de a-și manifesta eficiența maximă: ce lucru mai bun poate oferi o Biserică unei alte Biserici dacă nu să o ajute să crească de la sine ca Biserică?

Tuturor celor care lucrează cu generozitate în slujba evangheliei și celor cărora le-am exprimat încurajarea mea, aș vrea să le amintesc o încredințare scumpă veneratului meu predecesor, Paul al VI-lea: „Ca evanghelizatori, trebuie să oferim (…) imaginea (…) unor persoane mature în credință, capabile să se regăsească împreună deasupra tensiunilor concrete, grație căutării comune, sincere și dezinteresate, a adevărului. Da, evanghelizarea este legată cu siguranță de mărturia de adevăr dată de către Biserică. Acesta este un motiv de responsabilitate, dar și de mângâiere”.

Concluzie

Duhul Sfânt, învățător interior

72. La sfârșitul acestei exortații apostolice, privirea inimii se îndreaptă spre cel care este principiul inspirator al întregii activități catehetice și al celor care o desfășoară: Duhul Tatălui și al Fiului, Duhul Sfânt.

În descrierea misiunii pe care a avut-o acest Duh în Biserică, Isus Cristos folosește aceste cuvinte semnificative: „El vă va învăța toate și vă va aminti tot ceea ce v-am spus”. Și adaugă: „Când… va veni Duhul adevărului, vă va călăuzi spre adevărul întreg…, vă va vesti lucrurile viitoare”.

Așadar, Duhul este promis Bisericii și fiecărui credincios ca un Maestru interior care, în secretul conștiinței și al inimii, face să se înțeleagă ceea ce a fost auzit, dar nu a fost înțeles. „Duhul Sfânt îi instruiește încă de acum pe credincioși – spunea în acest sens sfântul Augustin – în măsura în care fiecare este capabil să înțeleagă lucrurile spirituale; el aprinde în inimile lor o dorință de cunoaștere cu atât mai vie cu cât fiecare progresează mai mult în caritate, grație căreia iubește lucrurile pe care le cunoaște deja și dorește să le cunoască și pe cele pe care nu le cunoaște”.

Misiunea Duhului Sfânt mai este și de a-i transforma pe ucenici în mărturisitori ai lui Cristos: „El va da mărturie despre mine, dar și voi veți da mărturie despre mine”.

Ba mai mult, după sfântul Paul, care sintetizează asupra acestui punct o teologie latentă în tot Noul Testament, este toată „existența creștină”, toată viața creștină, viața nouă a fiilor lui Dumnezeu, care este o viață conformă Duhului. Doar datorită Duhului putem spune lui Dumnezeu: „Abba, Tată!” Fără Duhul nu putem spune: „Isus este Domn”. De la Duhul provin toate carismele care zidesc comunitatea creștinilor, Biserica. În acest sens, sfântul Paul cere fiecărui ucenic al lui Cristos: „Fiți plini de Duhul”. Sfântul Augustin este foarte explicit: „Faptul că noi credem și lucrăm ne aparține datorită libertății de alegere a voinței noastre, și totuși și una și alta sunt date de Duhul credinței și al carității”.

Cateheza, care înseamnă creșterea credinței și maturizarea vieții creștine spre împlinire, este consecința acțiunii Duhului Sfânt, acțiune pe care numai el o poate trezi și alimenta în Biserică.

Această constatare, născută din citirea textelor citate mai sus ca și din alte numeroase fragmente din Noul Testament, ne conduce la două convingeri.

Înainte de toate, este clar că Biserica, atunci când împlinește misiunea de catehizare, care îi aparține – ca de altfel și fiecare creștin care se angajează cu o astfel de misiune în Biserică și în numele Bisericii – trebuie să fie pe deplin conștientă că acționează ca instrument viu și docil al Duhului Sfânt. Invocarea constantă a acestui Duh, trăirea în comuniune cu el, străduința de a cunoaște inspirațiile sale autentice, trebuie să fie atitudinea Bisericii învățătoare și a oricărui catehet.

Apoi, dorința profundă de a înțelege mai bine acțiunea Duhului și abandonarea tot mai profundă în el – dat fiind faptul că „trăim în Biserică un moment privilegiat al Duhului”, cum evidenția predecesorul meu, Paul al VI-lea, în exortația sa apostolică Evangelii nuntiandi – trebuie să provoace o trezire catehetică. Într-adevăr, „reînnoirea în Duh” va fi autentică și va avea o fecunditate reală în Biserică, nu atât în măsura în care va trezi carisme extraordinare, cât mai curând în măsura în care va duce cel mai mare număr posibil de credincioși pe drumul vieții zilnice, la efortul umil, răbdător și perseverent pentru cunoașterea tot mai bună a misterului lui Cristos și pentru a-l mărturisi.

Invoc aici asupra Bisericii care catehizează acest Duh al Tatălui și al Fiului și îl rog să reînnoiască în ea dinamismul catehetic.

Maria, Mamă și model al ucenicului

73. Fie ca Sfânta Fecioară de la Rusalii să obțină aceasta prin mijlocirea ei! Printr-o vocație unică, ea l-a văzut pe Fiul ei, Isus, „crescând în înțelepciune, vârstă și har”. Pe genunchii ei și apoi ascultând-o, în cursul vieții ascunse din Nazaret, acest Fiu, care era unicul născut al Tatălui, plin de har și de adevăr, a fost format de ea la cunoașterea umană a Scripturii și a istoriei planului lui Dumnezeu cu poporul său, în adorația Tatălui. Pe de altă parte, ea a fost prima dintre ucenici: prima în timp, pentru că regăsindu-l deja în timp ea primește de la fiul adolescent lecții pe care le păstra în inimă; prima mai ales pentru că nimeni nu a fost vreodată „instruit de Dumnezeu” într-un grad de profunzime asemănător. Mamă și ucenică în același timp, spunea despre ea sfântul Augustin, adăugând că a fi ucenică a fost pentru ea mai important decât a fi mamă. Nu este lipsit de motivație faptul că în aula sinodală s-a spus despre Maria că este „un catehism viu”, „mamă și model al cateheților”.

Așadar, prezența Duhului Sfânt, prin rugăciunile Mariei, să ofere Bisericii un elan fără precedent în activitatea catehetică, esențială pentru ea! Biserica își va îndeplini atunci în mod eficient, în acest timp de har, misiunea inalienabilă și universală primită de la Învățătorul ei: „Mergeți… și învățați toate neamurile”.

Cu binecuvântarea mea apostolică.

Roma, „Sfântul Petru”, 16 octombrie 1979, al doilea de pontificat.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Leonard Diac
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.10.1979
Publicarea pe acest sit: 22.01.2013
Etichete:

Lasă un răspuns