Audiență generală jubiliară

Milostivire și pomană
sâmbătă, 9 aprilie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Evanghelia pe care am ascultat-o ne permite să descoperim un aspect esențial al milostivirii: pomana. Poate să pară un lucru simplu de dat pomană, dar trebuie să fim atenți să nu golim acest gest de marele conținut pe care-l posedă. De fapt, termenul „pomană” derivă din greacă și înseamnă tocmai „milostivire”. Deci pomana ar trebui să poarte cu sine toată bogăția milostivirii. Și după cum milostivirea are mii de căi, mii de modalități, tot așa pomana se exprimă în atâtea moduri, pentru a alina suferința celor care sunt în nevoie.

Obligația pomenii este veche cât Biblia. Jertfa și pomana erau două obligații pe care o persoană religioasă trebuia să le respecte. Există pagini importante în Vechiul Testament, unde Dumnezeu cere o atenție deosebită pentru săracii care, din când în când, sunt cei care n-au nimic, străinii, orfanii și văduvele. Și în Biblie acesta este refrenul continuu: nevoiașul, văduva, străinul, călătorul, orfanul… este un refren. Pentru că Dumnezeu vrea ca poporul său să privească la acești frați ai noștri; mai mult, voi spune că sunt chiar în centrul mesajului: a-l lăuda pe Dumnezeu cu jertfa și a-l lăuda pe Dumnezeu cu pomana.

Împreună cu obligația de a-și aminti de ei este dată și o indicație prețioasă: „Ci să-i dai fără să fie ceva rău în inima ta” (Dt 15,10). Asta înseamnă că, înainte de toate, caritatea cere o atitudine de bucurie interioară. A oferi milostivire nu poate să fie o povară sau o plictiseală de care să ne eliberăm în grabă. Și câți oameni se justifică pe ei înșiși ca să nu dea pomană spunând: „Dar cum va fi asta? Acesta căruia îi voi da, probabil va merge să cumpere vin pentru a se îmbăta”. Dar dacă el se îmbată, este pentru că nu are un alt drum! Și tu, ce faci în ascuns, când nimeni nu te vede? Și tu ești judecător al acelui sărman om care-ți cere o monedă pentru un pahar de vin? Îmi place să amintesc episodul bătrânului Tobia care, după ce a primit o mare sumă de bani, l-a chemat pe fiul său și l-a instruit cu aceste cuvinte: „Iar celor care săvârșesc dreptatea dă-le pomană […]. Nu-ți întoarce fața de la niciun sărac și nici fața lui Dumnezeu nu se va întoarce de la tine!” (Tob 4,7-8). Sunt cuvinte foarte înțelepte care ajută să înțelegem valoarea pomenii.

Isus, așa cum am ascultat, ne-a lăsat o învățătură de neînlocuit în această privință. Înainte de toate, ne cere să nu dăm pomană pentru a fi lăudați și admirați de oameni pentru generozitatea noastră: fă în așa fel încât mâna ta dreaptă să nu știe ce face mâna stângă (cf. Mt 6,3). Nu aparența contează, ci capacitatea de a ne opri pentru a privi în față persoana care cere ajutor. Fiecare dintre noi se poate întreba: „Eu sunt capabil să mă opresc ca să privesc în față, să privesc în ochi, persoana care îmi cere ajutor? Sunt capabil?”. Deci nu trebuie să identificăm pomana cu simpla monedă oferită în grabă, fără a privi persoana și fără a ne opri ca să vorbim pentru a înțelege de ce anume are nevoie cu adevărat. În același timp, trebuie să distingem între săraci și diferitele forme de cerșetorie care nu aduc un bun serviciu adevăraților săraci. Așadar, pomana este un gest de iubire care se îndreaptă spre cei pe care-i întâlnim; este un gest de atenție sinceră față de cel care se apropie de noi și cere ajutorul nostru, făcut în ascuns unde numai Dumnezeu vede și înțelege valoarea actului săvârșit.

Dar a da pomană trebuie să fie pentru noi și un lucru care să fie o jertfă. Eu îmi amintesc de o mamă: avea trei copii, de șase, cinci și trei ani, mai mult sau mai puțin. Și mereu îi învăța pe copii că trebuie dat pomană acelor persoane care cereau. Erau la prânz: fiecare mânca o bucată de friptură alla milanese, cum se spune în țara mea, „împănată”. Bat la ușă. Cel mai mare merge să deschidă și se întoarce: „Mamă, este un sărac care cere de mâncare”. „Ce facem?”, întreabă mama. „Îi dăm – spun toți – îi dăm!”. „Bine: ia jumătate din friptura ta, tu ia cealaltă jumătate, tu cealaltă jumătate, și să-i facem două sandviciuri”. „Ah nu, mamă, nu!”. „Nu? Tu dă din ceea ce este al tău, dă din ceea ce te costă”. Asta înseamnă implicarea cu cel sărac. Eu mă lipsesc de ceva ce este al meu pentru a ți-l da ție. Și părinților le spun: educați-i pe copiii voștri să dea astfel pomană, să fie generoși cu ceea ce au.

Așadar să ne însușim cuvintele apostolului Paul: „V-am arătat în toate privințele că muncind astfel trebuie să-i ajutați pe cei slabi, amintindu-vă de cuvintele Domnului Isus. Căci el spunea: «Este mai mare fericire a da decât a primi»” (Fap 20,35; cf. 2Cor 9,7). Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.04.2016
Publicarea pe acest sit: 09.04.2016
Etichete: , ,

Comments are closed