Audiența generală de miercuri

35. A vizita pe cei bolnavi și pe cei închiși
miercuri, 9 noiembrie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Viața lui Isus, mai ales în cei trei ani ai activității sale publice, a fost o neîncetată întâlnire cu persoanele. Între acestea, un loc special l-au avut bolnavii. Câte pagini din Evanghelii relatează aceste întâlniri! Paraliticul, orbul, leprosul, posedatul de diavol, epilepticul și nenumărați bolnavi de orice tip… Isus s-a apropiat de fiecare dintre ei și i-a vindecat cu prezența sa și cu puterea forței sale vindecătoare. De aceea, nu poate să lipsească, printre faptele de milostenie, aceea de a vizita și a asista persoanele bolnave.

Împreună cu aceasta putem insera și aceea de a fi aproape de persoanele care se află în închisoare. De fapt, atât bolnavii cât și încarcerații trăiesc o condiție care limitează libertatea lor. Și chiar atunci când ne lipsește, ne dăm seama cât este ea de prețioasă! Isus ne-a dăruit posibilitatea de a fi liberi în pofida limitelor bolii și restricțiilor. El ne oferă libertatea care provine din întâlnirea cu El și din sensul nou pe care această întâlnire îl aduce condiției noastre personale.

Cu aceste fapte de milostenie Domnul ne invită la un gest de mare umanitate: împărtășirea. Să ne amintim de acest cuvânt: împărtășirea. Cel care este bolnav, adesea se simte singur. Nu putem ascunde că, mai ales în zilele noastre, chiar în boală se trăiește experiența mai profundă a singurătății care străbate o mare parte din viață. O vizită poate face ca o persoană bolnavă să se simtă mai puțin singură și un pic de companie este un medicament foarte bun! Un zâmbet, o mângâiere, o strângere de mână sunt gesturi simple, dar atât de importante pentru cel care simte că este abandonat sieși. Câte persoane se dedică să viziteze bolnavii în spitale sau în casele lor! Este o operă de voluntariat care nu poate fi plătită. Când este făcută în numele Domnului, atunci devine și expresie elocventă și eficace de milostivire. Să nu lăsăm singure persoanele bolnave! Să nu le împiedicăm să găsească alinare și pe noi să fim îmbogățiți prin apropierea de cel care suferă. Spitalele sunt adevărate „catedrale ale durerii”, unde devine evidentă însă și forța carității care susține și simte compasiune.

În același fel, mă gândesc la cei care sunt închiși în închisoare. Isus nu i-a uitat nici pe ei. Punând vizita la cei închiși printre faptele de milostenie, a voit să ne invite, înainte de toate, să nu devenim judecători ai nimănui. Desigur, dacă unul este în închisoare este pentru că a greșit, n-a respectat legea și conviețuirea civilă. De aceea în închisoare își ispășește pedeapsa. Dar orice ar fi făcut un deținut, el rămâne mereu iubit de Dumnezeu. Cine poate să intre în intimitatea conștiinței sale pentru a înțelege ce anume simte el? Cine poate să-i înțeleagă durerea și remușcarea? Este prea ușor să se spele pe mâini afirmând că a greșit. Un creștin este chemat mai degrabă să le ia asupra sa, pentru că acela care a greșit să înțeleagă răul făcut și să intre din nou în el însuși. Lipsa de libertate este fără îndoială una dintre privațiunile cele mai mari pentru ființa umană. Dacă la aceasta se adaugă degradarea datorită condițiilor adesea lipsite de umanitate în care aceste persoane ajung să trăiască, atunci este într-adevăr cazul în care un creștin se simte provocat să facă totul pentru a le reda demnitate.

A vizita persoanele din închisoare este o faptă de milostenie care mai ales astăzi asumă o valoare deosebită datorită diferitelor forme de justiționalism la care suntem supuși. Așadar nimeni să nu îndrepte degetul spre cineva. În schimb toți să devenim instrumente de milostivire, cu atitudini de împărtășire și de respect. Mă gândesc adesea la deținuți… mă gândesc adesea, îi port în inimă. Mă întreb ce anume i-a făcut să comită delicte și cum au putut să cedeze în fața diferitelor forme de rău. Și totuși, împreună cu aceste gânduri simt că toți au nevoie de apropiere și de duioșie, pentru că milostivirea lui Dumnezeu face minuni. Câte lacrimi am văzut curgând pe obrajii prizonierilor care probabil niciodată n-au plâns în viața lor; și asta numai pentru că s-au simțit primiți și iubiți.

Și să nu uităm că și Isus și apostolii au trăit experiența închisorii. În relatările Pătimirii cunoaștem suferințele la care a fost supus Domnul: capturat, târât ca un răufăcător, batjocorit, biciuit, încoronat cu spini… El, Nevinovatul! Și sfântul Petru și sfântul Paul au fost în închisoare (cf. Fap 12,5; Fil 1,12-17). Duminica trecută – care a fost duminica Jubileului Deținuților – după amiază a venit în vizită un grup de deținuți din Padova. I-am întrebat ce vor face ziua următoare, înainte de a se întoarce la Padova. Mi-au spus: „Vom merge la închisoarea Mamertino pentru a împărtăși experiența sfântului Paul”. Este frumos, să aud asta mi-a făcut bine. Și acolo, în închisoare, s-au rugat și au evanghelizat. Este emoționantă pagina din Faptele Apostolilor în care este relatată închiderea lui Paul: se simțea singur și dorea ca vreunul dintre prieteni să-l viziteze (cf. 2Tim 4,9-15). Se simțea singur pentru că marea majoritate îl lăsaseră singur… pe marele Paul.

Aceste fapte de milostenie, după cum se vede, sunt vechi, și totuși mereu actuale. Isus a lăsat ceea ce făcea pentru a merge s-o viziteze pe soacra lui Petru; o veche faptă de caritate. Isus a făcut asta. Să nu cădem în indiferență, ci să devenim instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu. Noi toți putem fi instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu și acest lucru ne va face mai mult bine nouă decât altora pentru că milostivirea trece printr-un gest, un cuvânt, o vizită și această milostivire este un act pentru a reda bucurie și demnitate celui care a pierdut-o.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.10.2016
Publicarea pe acest sit: 09.11.2016
Etichete: , ,

Comments are closed