Audienţa generală de miercuri

Despre Psalmului 119 (118)
miercuri, 9 noiembrie 2011

Iubiți frați și surori,

În catehezele trecute am meditat despre câțiva Psalmi care sunt exemple ale genurilor tipice ale rugăciunii: plângere, încredere, laudă. În cateheza de astăzi aș vrea să mă opresc asupra Psalmului 119 conform tradiției ebraice, 118 conform celei greco-latine: un Psalm foarte deosebit, unic în genul său. Înainte de toate este deosebit datorită lungimii sale: de fapt este compus din 176 de versete împărțite în 22 de strofe cu câte opt versete fiecare. Apoi are particularitatea că este un „acrostih alfabetic”: adică este construit după alfabetul ebraic, care este compus din 22 de litere. Fiecare strofă corespunde unei litere din acel alfabet și cu această literă începe primul cuvânt din cele opt versete ale strofei. E vorba de o construcție literară originală și foarte angajantă, în care autorul Psalmului a trebuit să-și desfășoare toată măiestria sa.

Dar ceea ce pentru noi este mai important este tematica centrală a acestui Psalm: de fapt este vorba despre o impunătoare și solemnă cântare despre Torah Domnului, adică despre Legea sa, termen care, în accepțiunea sa mai amplă și completă, trebuie înțeles ca învățătură, instrucțiune, directivă de viață; Torah este revelație, este Cuvânt al lui Dumnezeu care îl interpelează pe om și îi provoacă răspunsul de ascultare încrezătoare și de iubire generoasă. Și de iubire față de Cuvântul lui Dumnezeu este pătruns în întregime acest Psalm, care celebrează frumusețea, forța mântuitoare, capacitatea de a dărui bucurie și viață. Pentru că Legea divină nu este un jug apăsător de sclavie, ci dar de har care face liberi și duce la fericire. „Orânduirile tale sunt desfătarea mea și nu voi uita cuvântul tău” (v. 16); și apoi: „Călăuzește-mă pe calea hotărârilor tale, căci pe ea mi-am găsit bucuria” (v. 35); și iarăși: „Cât de mult iubesc legea ta, Doamne, toată ziua meditez la ea” (v. 97). Legea Domnului, Cuvântul său, este centrul vieții celui care se roagă; în ea el găsește mângâiere, face din ea obiect de meditație, o păstrează în inima sa: „Păstrez în inimă cuvintele tale ca să nu păcătuiesc împotriva ta” (v. 11), acesta este secretul fericirii psalmistului; și apoi iarăși: „Cei mândri mă calomniază, dar eu voi urma învățăturile tale din toată inima” (v. 69).

Fidelitatea psalmistului se naște din ascultarea Cuvântului, care trebuie păstrat în interior, meditându-l și iubindu-l, exact ca Maria, care „păstra, meditându-le în inima ei” cuvintele care i-au fost adresate și evenimentele minunate în care Dumnezeu se revela, cerând asentimentul ei de credință (cf. Lc 2,19.51). Și dacă Psalmul nostru începe în primele versete proclamând „fericit” pe cel „care umblă în legea Domnului” (v. 1b) și pe cel „care păzește poruncile lui” (v. 2a), tot Fecioara Maria e cea care duce la împlinire figura perfectă a credinciosului descris de psalmist. De fapt, Ea este adevărata „fericită”, proclamată astfel de Elisabeta pentru că „a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1,45) și despre Ea și despre credința ei dă mărturie însuși Isus atunci când, femeii care a strigat „Fericit sânul care te-a purtat”, îi răspunde: „Mai degrabă fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează!” (Lc 11,27-28). Desigur, Maria este fericită pentru că sânul ei l-a purtat pe Mântuitorul, dar mai ales pentru că a primit vestea lui Dumnezeu, pentru că a fost păzitoare atentă și iubitoare a Cuvântului său.

Așadar, Psalmul 119 este în întregime țesut în jurul acestui Cuvânt de viață și de fericire. Dacă tema sa centrală este „Cuvântul” și „Legea” Domnului, alături de acești termeni apar în aproape toate versetele sinonime cum ar fi „precepte”, „orânduiri”, „porunci”, „învățături”, „promisiune”, „judecăți”; și apoi atâtea verbe legate de ele cum ar fi a respecta, a păzi, a înțelege, a cunoaște, a iubi, a medita, a trăi. Întregul alfabet se desfășoară prin cele 22 de strofe ale acestui Psalm și chiar întregul vocabular al raportului încrezător al credinciosului cu Dumnezeu; găsim în psalm lauda, mulțumirea, încrederea, dar și implorarea și plângerea, însă mereu pătrunse de certitudinea harului divin și a puterii Cuvântului lui Dumnezeu. Și versetele mai mult marcate de durere și de sensul de întuneric rămân deschise la speranță și sunt pătrunse de credință. „S-a lipit de țărână sufletul meu: fă-mă să trăiesc după cuvântul tău” (v. 25), se roagă încrezător psalmistul; „Am ajuns ca un burduf așezat la fum, dar nu am uitat de îndreptările tale” (v. 83), este strigătul credinciosului. Fidelitatea lui, chiar dacă este pusă la încercare, găsește forță în Cuvântul Domnului: „atunci voi răspunde celor care mă defăimează, căci mi-am pus încrederea în cuvântul tău” (v. 42), afirmă el cu fermitate; și chiar în fața perspectivei chinuitoare a morții, poruncile Domnului sunt punctul său de referință și speranța sa de victorie: „Puțin a lipsit de nu m-au șters de pe pământ, dar nu am părăsit învățăturile tale” (v. 87).

Legea divină, obiect al iubirii pasionate a psalmistului și a oricărui credincios, este izvor de viață. Dorința de a o înțelege, de a o respecta, de a orienta spre ea toată ființa proprie este caracteristica omului drept și fidel față de Domnul, care o „meditează ziua și noaptea”, așa cum recită Psalmul 1 (v. 2); este o lege, aceea a lui Dumnezeu, care trebuie ținută „pe inimă”, așa cum spune binecunoscutul text al lui Shema în Deuteronom:

„Ascultă, Israele… Și să fie cuvintele acestea, pe care eu ți le poruncesc astăzi, în inima ta; să le sădești în fiii tăi și să vorbește despre ele când stai în casă sau mergi pe drum, când te culci și când te scoli” (6,4.6-7).

Centru al existenței, Legea lui Dumnezeu cere ascultarea inimii, o ascultare formată din supunere nu servilă, ci filială, încrezătoare, conștientă. Ascultarea Cuvântului este întâlnire personală cu Stăpânul vieții, o întâlnire care trebuie să se traducă în alegeri concrete și să devină drum și urmare. Atunci când este întrebat ce trebuie făcut pentru a avea viața veșnică, Isus indică drumul respectării Legii, dar arătând cum trebuie făcut pentru a o duce la împlinire: „Un lucru îți lipsește: mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!” (Mc 10,21 și paralele). Împlinirea Legii înseamnă a-l urma pe Isus, a merge pe drumul lui Isus, în compania lui Isus.

Psalmul 119 de duce așadar la întâlnirea cu Domnul și ne orientează spre Evanghelie. Există în el un verset asupra căruia aș vrea să mă opresc acum: este v. 57: „Am zis: partea mea, Doamne, este să păzesc cuvintele tale”. Și în alți Psalmi cel care se roagă afirmă că Domnul este „partea” sa, moștenirea sa: „Domnul este partea mea de moștenire și cupa mea”, recită Psalmul 16 (v. 5a), „Stânca inimii mele și partea mea e Dumnezeu în veci” este proclamația credinciosului în Psalmul 73 (v. 26b), și iarăși, în Psalmul 142, psalmistul strigă către Domnul: „Tu ești scăparea mea, tu ești partea mea pe pământul celor vii” (v. 6b).

Acest termen „parte” evocă evenimentul împărțirii țării promise între triburile lui Israel, când leviților nu este acordată nici o porțiune de teritoriu, pentru că „partea” lor era însuși Domnul. Două texte din Pentateuh sunt explicite în această privință, folosind termenul despre care vorbim: „Domnul i-a spus lui Aron: „Tu nu vei avea nici o moștenire în țara lor și nu va fi parte pentru tine în mijlocul lor. Eu sunt partea ta și moștenirea ta în mijlocul israeliților””, așa declară Cartea Numerelor (18,20), și Deuteronomul reafirmă: „De aceea Levi nu are parte nici moștenire cu frații săi: Domnul este moștenirea sa, așa cum i-a spus Domnul, Dumnezeul tău” (Dt 10,9; cf. Dt 18,2; Ios 13,33; Ez 44,28).

Preoții, apartenenți la tribul lui Levi, nu pot să fie proprietari de terenuri în țara pe care Dumnezeu o dădea ca moștenire poporului său ducând la împlinire promisiunea făcută lui Abraham (cf. Gen 12,1-7). Posesia pământului, element fundamental de stabilitate și de posibilitate de supraviețuire, era semn de binecuvântare, pentru că implica posibilitatea de a construi o casă, de a crește copii în ea, de a cultiva ogoarele și de a trăi din roadele pământului. Ei bine, leviții, mediatori ai sacrului și ai binecuvântării divine, nu pot să posede, asemenea celorlalți israeliți, acest semn exterior al binecuvântării și această sursă de subzistență. În întregime dăruiți Domnului, trebuie să trăiască numai din El, abandonați iubirii sale providențiale și generozității fraților, fără a avea moștenire pentru că Dumnezeu este partea lor de moștenire, Dumnezeu este pământul lor, care îi face să trăiască în plinătate.

Și acum, cel care se roagă în Psalmul 119 aplică sieși această realitate: „Partea mea este Domnul”. Iubirea sa față de Dumnezeu și față de Cuvântul lui îl duce la alegerea radicală de a-l avea pe Domnul ca unic bine și chiar de a păzi cuvintele sale ca pe un dar prețios, mai valoros decât orice moștenire și decât orice posesie de pământ. De fapt, versetul nostru are posibilitatea unei duble traduceri și ar putea să fie redat și în modul următor: „Partea mea, Doamne, eu am zis, este să păzesc cuvintele tale”. Cele două traduceri nu se contrazic, ci dimpotrivă se completează reciproc: psalmistul afirmă că partea sa este Domnul dar că și păzirea cuvintelor sale este moștenirea sa, așa cum va spune apoi în v. 111: „Poruncile tale sunt moștenirea mea în veci, ele sunt bucuria inimii mele”. Aceasta este fericirea psalmistului: lui, ca și leviților, este dată ca porțiune de moștenire Cuvântul lui Dumnezeu.

Preaiubiți frați și surori, aceste versete sunt de mare importanță și astăzi pentru noi toți. Înainte de toate pentru preoți, chemați să trăiască numai din Domnul și din Cuvântul său, fără alte siguranțe, avându-l pe El ca unic bine și unic izvor de viață adevărată. În această lumină se înțelege alegerea liberă a celibatului pentru Împărăția cerurilor care trebuie redescoperit în frumusețea și forța sa. Însă aceste versete sunt importante și pentru toți credincioșii, popor al lui Dumnezeu care îi aparține numai Lui, „împărăție de preoți” pentru Domnul (cf. 1Pt 2,9; Ap 1,6; 5,10), chemați la radicalitatea Evangheliei, martori ai vieții aduse de Cristos, „Mare Preot” nou și definitiv care s-a oferit ca jertfă pentru mântuirea lumii (cf. Evr 2,17; 4,14-16; 5,5-10; 9,11 șu). Domnul și Cuvântul său: acestea sunt „pământul” nostru în care trebuie să trăim în comuniune și în bucurie.

Așadar să lăsăm ca Domnul să ne pună în inimă această iubire față de Cuvântul său și să ne dăruiască să avem mereu în centrul existenței noastre pe El și voința sa sfântă. Să cerem ca rugăciunea noastră și toată viața noastră să fie luminate de Cuvântul lui Dumnezeu, făclie pentru pașii noștri și lumină pentru cărările noastre, așa cum spune Psalmul 119 (cf. v. 105), așa încât mersul nostru să fie sigur, pe pământul oamenilor. Și Maria, care a primit și a născut Cuvântul, să ne fie călăuză și întărire, stea polară care arată calea fericirii.

Atunci și noi vom putea să ne bucurăm în rugăciunea noastră, asemenea celui care se roagă în Psalmul 16, de darurile neașteptate ale Domnului și de moștenirea nemeritată care ne-a revenit la sorți:

Domnul este partea mea de moștenire și cupa mea…
Sorții mei au căzut pe terenul cel mai bun,
într-adevăr, moștenirea mea e minunată (Ps 16,5.6).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.11.2011
Publicarea pe acest sit: 10.11.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns