Audienţa generală de miercuri

Sfântul Petru Canisiu
miercuri, 9 februarie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre sfântul Petru Kanis, Canisiu în forma latinizată a prenumelui său, o figură foarte importantă în secolul catolic al XVI-lea. S-a născut la 8 mai 1521 la Nimega, în Olanda. Tatăl lui era primar al orașului. În timp ce era student la Universitatea din Köln, i-a frecventat pe călugării Certozini ai sfintei Barbara, un centru propulsor de viață catolică, și alți oameni evlavioși care cultivau spiritualitatea așa-numitei devotio moderna. A intrat în Societatea lui Isus la 8 mai 1543 la Mainz (Renania), după ce a urmat un curs de exerciții spirituale sub conducerea fericitului Pierre Favre, Petrus Faber, unul din primii însoțitori ai sfântului Ignațiu de Loyola. Hirotonit preot în iunie 1546 la Köln, deja anul următor, ca teolog al Episcopului de Augsburg, cardinalul Otto Truchsess von Waldburg, a fost prezent la Conciliul din Trento, unde a colaborat cu doi confrați, Diego Laínez și Alfonso Salmerón.

În anul 1548, sfântul Ignațiu îl trimite la Roma pentru a-și completa formarea spirituală și apoi l-a trimis în Colegiul din Messina pentru a se exercita în slujiri casnice umile. După ce a obținut la Bologna doctoratul în teologie la 4 octombrie 1549, a fost destinat de sfântul Ignațiu la apostolatul în Germania. La 2 septembrie în același an, 1549, l-a vizitat pe Papa Paul al III-lea la Castel Gandolfo și apoi a mers în Bazilica „Sfântul Petru” pentru a se ruga. Aici a implorat ajutorul marilor sfinți apostoli Petru și Paul, ca să dea eficacitate permanentă Binecuvântării Apostolice pentru marele său destin, pentru noua sa misiune. În jurnalul său a notat câteva cuvinte din această rugăciune. Spune el: „Acolo eu am simțit că o mare consolare și prezența harului îmi erau acordate prin intermediul acestor mijlocitori [Petru și Paul]. Ei confirmau misiunea mea în Germania și păreau să-mi transmită, ca apostolului Germaniei, sprijinul bunăvoinței lor. Tu cunoști, Doamne, în câte moduri și de câte ori chiar în acea zi mi-ai încredințat Germania față de care după aceea aveam să continui să fiu grijuliu, pentru care aș fi dorit să trăiesc și să mor”.

Trebuie să ținem cont de faptul că ne aflăm în timpul Reformei luterane, în momentul în care credința catolică în țările de limbă germanică, în fața fascinației Reformei, părea să se stingă. Era o misiune aproape imposibilă cea a lui Canisiu, însărcinat să revitalizeze, să reînnoiască credința catolică în țările germanice. Era posibilă numai în forța rugăciunii. Era posibilă numai din centru, adică dintr-o profundă prietenie personală cu Isus Cristos; prietenie cu Cristos în Trupul său, Biserica, ce trebuie hrănită în Euharistie, prezența Sa reală.

Urmând misiunea primită de la Ignațiu și de la Papa Paul al III-lea, Canisiu a plecat în Germani și a plecat înainte de toate în Ducatul de Bavaria, care timp de mai mulți ani a fost locul slujirii lui. Ca decan, rector și vicecancelar al Universității din Ingolstadt, s-a îngrijit de viața academică a Institutului și de reforma religioasă și morală a poporului. La Viena, unde pentru scurt timp a fost administrator al Diecezei, a desfășurat slujirea pastorală în spitale și în închisori, fie în oraș fie la sate, și a pregătit publicarea Catehismului său. În anul 1556 a întemeiat Colegiul din Praga și, până în anul 1569, a fost primul superior al provinciei iezuite din Germania de Nord.

În această funcție, a stabilit în țările germanice o rețea deasă de comunități din Ordinul său, în special Colegii, care au fost puncte de plecare pentru reforma catolică, pentru reînnoirea credinței catolice. În acel timp a participat și la colocviul de la Worms cu conducătorii protestanți, între care Filip Melanchton (1557); a desfășurat funcția de Nunțiu pontifical în Polonia (1558); a participat la cele două Diete din Augsburg (1559 și 1565); l-a însoțit pe Cardinalul Stanislau Hozjusz, legat al Papei Pius al IV-lea la împăratul Ferdinand (1560); a intervenit la Sesiunea finală a Conciliului din Trento unde a vorbit despre problema Împărtășaniei sub cele două specii și despre Indexul cărților interzise (1562).

În anul 1580 s-a retras la Friebourg în Elveția, dedicat în întregime predicării și compunerii operelor sale, și acolo a murit la 21 decembrie 1597. Beatificat de fericitul Pius al IX-lea în 1864, a fost proclamat în 1897 al doilea apostol al Germaniei de către Papa Leon al XIII-lea, iar de Papa Pius al XI-lea canonizat și proclamat Învățător al Bisericii în anul 1925. Sfântul Petru Canisiu a petrecut o bună parte din viața lui în contact cu persoanele cele mai importante din punct de vedere social din timpul său și a exercitat o influență specială cu scrierile lui. A fost editor al operelor complete ale sfântului Ciril din Alexandria și ale Sfântului Leon cel Mare, al Scrisorilor sfântului Ieronim și ale Rugăciunilor sfântului Nicolae de Fluë. A publicat cărți de devoțiune în diferite limbi, biografiile unor sfinți elvețieni și multe texte de omiletică. Însă cele mai răspândite scrieri ale lui au fost cele trei Catehisme compuse între anii 1555-1558. Primul Catehism era destinat elevilor în măsură să înțeleagă noțiuni elementare de teologie; al doilea destinat copiilor din popor pentru o primă instruire religioasă; al treilea destinat copiilor cu o formare școlară la nivel de școală medie și superioară. Învățătura catolică era expusă cu întrebări și răspunsuri, pe scurt, în termeni biblici, cu multă claritate și fără aluzii polemice. Numai în timpul vieții lui au fost 200 de ediții ale acestui Catehism! Și sute de ediții s-au succedat până în secolul al XX-lea. Astfel, în Germania, încă în generația tatălui meu, oamenii numeau Catehismul pur și simplu Canisiul: este realmente catehetul timp de veacuri, a format credința persoanelor timp de secole.

Aceasta este o caracteristică a sfântului Petru Canisiu: a ști să pună împreună în mod armonios fidelitatea față de principiile dogmatice cu respectul datorat oricărei persoane. Sfântul Canisiu a făcut deosebirea între apostazia conștientă, vinovată, de la credință și pierderea credinței în mod nevinovat, în împrejurări. Și a declarat, față de Roma, că cea mai mare parte a nemților care au trecut la Protestantism erau fără vină. Într-un moment istoric plin de puternice contraste confesionale, el evita – acesta este un lucru extraordinar – asprimea și retorica mâniei – lucru rar așa cum am spus în acele timpuri între creștini, – și avea ca țintă numai prezentarea rădăcinilor spirituale și revitalizarea credinței în Biserică. La asta a folosit cunoașterea vastă și pătrunzătoare a Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, pe care a avut-o: aceeași cunoaștere care a sprijinit relația lui personală cu Dumnezeu și spiritualitatea austeră care rezulta din devotio moderna și din mistica renană.

Este caracteristică pentru spiritualitatea sfântului Canisiu o profundă prietenie personală cu Isus. De exemplu, scrie el la 4 septembrie 1549 în jurnalul său, vorbind cu Domnul: „Tu, până la urmă, ca și cum mi-ai deschis inima Preasfântului Trup, pe care mi se părea că-l văd în fața mea, mi-ai poruncit să beau din acel izvor, invitându-mă ca să spun așa să iau din apele mântuirii mele din izvoarele tale, o, Mântuitorul meu”. Și apoi vede că Mântuitorul îi dă o haină cu trei părți care se numesc pace, iubire și perseverență. Și cu această haină compusă din pace, iubire și perseverență, Canisiu a desfășurat opera sa de reînnoire a catolicismului. Această prietenie a lui cu Isus – care este centrul personalității lui – hrănită de iubirea față de Biblie, de iubirea față de Sacrament, de iubirea față de Sfinții Părinți, această prietenie era în mod clar unită cu conștiința că este în Biserică un continuator al misiunii Apostolilor. Și acest lucru ne amintește că orice evanghelizator autentic este mereu un instrument unit, și tocmai de aceea rodnic, cu Isus și cu Biserica sa.

Sfântul Petru Canisiu s-a format la prietenia cu Isus în ambientul spiritual al Certozei din Köln, în care a fost în contact strâns cu doi mistici certozini: Johann Lansperger, latinizat în Lanspergius, și Nicolas van Hesche, latinizat în Eschius. După aceea a aprofundat experiența acelei prietenii, familiaritas stupenda nimis, prin contemplarea misterelor din viața lui Isus, care ocupă o mare parte în Exercițiile spirituale ale sfântului Ignațiu. Devoțiunea lui intensă față de Inima Domnului, care a culminat în consacrarea pentru slujirea apostolică în Bazilica Vaticană, își are aici fundamentul său. În spiritualitatea cristocentrică a sfântului Petru Canisiu se înrădăcinează o convingere profundă: nu există suflet preocupat de propria perfecțiune care să nu practice în fiecare zi rugăciunea, meditația, mijloc obișnuit care-i permite discipolului lui Isus să trăiască intimitatea cu Învățătorul divin. De aceea, în scrierile destinate educației spirituale a poporului, sfântul nostru insistă asupra importanței Liturgiei cu comentariile sale la Evanghelii, la sărbători, la ritualul sfintei Liturghii și al celorlalte Sacramente, dar, în același timp, are grijă să arate credincioșilor necesitatea și frumusețea ca rugăciunea zilnică să însoțească și să impregneze participarea la cultul public al Bisericii.

Este vorba de un îndemn și de o metodă care își păstrează intactă valoarea lor, în special după ce au fost propuse în mod autoritar de Conciliul al II-lea din Vatican în constituția Sacrosanctum Concilium: viața creștină nu crește dacă nu este alimentată de participarea la Liturgie, în mod deosebit la sfânta Liturghie duminicală, și de rugăciunea personală zilnică, de contactul personal cu Dumnezeu. În mijlocul miilor de activități și al stimulentelor multiple care ne înconjoară, este necesar să găsim în fiecare zi momente de reculegere în fața Domnului pentru a-l asculta și pentru a vorbi cu El.

În același timp, este mereu actual și de valoare permanentă exemplul pe care ni l-a lăsat sfântul Petru Canisiu, nu numai în operele lui, ci mai ales cu viața lui. El învață cu claritate că slujirea apostolică este incisivă și produce roade de mântuire în inimi numai dacă predicatorul este martor personal al lui Isus și știe să fie instrumenta la dispoziția sa, strâns unit cu El de credința în Evanghelia sa și în Biserica sa, de o viață coerentă din punct de vedere moral și de o rugăciune neîncetată cum este iubirea. Și acest lucru este valabil pentru orice creștin care vrea să trăiască cu angajare și fidelitate adeziunea sa la Cristos. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 09.02.2011
Publicarea pe acest sit: 11.02.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns