Audienţa generală de miercuri

Sf. Apostol Ioan, teologul
miercuri, 9 august 2006

Dragi frați și surori,

Înaintea vacanței începusem prin mici portrete ale celor doisprezece Apostoli. Apostolii erau însoțitori de drum ai lui Isus, prieteni ai lui Isus, și acest drum al lor alături de Isus nu era doar un drum exterior, din Galileea la Ierusalim, dar un drum interior în care au învățat credința în Isus Cristos, nu fără dificultăți întrucât erau oameni ca și noi. Dar tocmai de aceea, pentru că erau însoțitori de drum ai lui Isus, prieteni ai lui Isus care pe un drum ce n-a fost ușor au învățat credința, sunt și călăuze pentru noi, călăuze care ne ajută să-l cunoaștem pe Isus Cristos, să-l iubim și să avem credință în El. Am vorbit deja despre patru dintre cei doisprezece Apostoli: despre Simon Petru, fratele său Andrei, despre Iacob, fratele sfântului Ioan, și celălalt Iacob numit „cel Mic”, care a scris o scrisoare pe care o găsim în Noul Testament. Și am început să vorbesc despre Ioan evanghelistul, adunând în ultima cateheză dinaintea vacanței datele esențiale care conturează fizionomia acestui Apostol. Aș dori acum să ne îndreptăm atenția asupra conținutului învățăturii sale. Scrierile aceluia despre care vrem să ne ocupăm astăzi sunt Evanghelia și Scrisorile ce îi poartă numele.

Dacă există un subiect caracteristic pe care-l întâlnim în scrierile lui Ioan, acesta este iubirea. Nu întâmplător am dorit să încep prima mea Scrisoare Enciclică cu unele dintre cuvintele acestui apostol: „Dumnezeu este iubire (Deus caritas est); cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Este foarte greu să găsim texte de acest fel în alte religii. Prin urmare aceste expresii ne pun în fața unui dat cu adevărat specific creștinismului. Cu siguranță Ioan nu este singurul autor al începuturilor creștine care vorbește despre iubire. Fiind aceasta un element esențial al creștinismului, toți scriitorii Noului Testament vorbesc despre ea, chiar dacă fac accentuări diferite. Dacă acum ne oprim să reflectăm asupra acestei teme la Ioan, este pentru că el i-a trasat cu insistență și în manieră clară liniile principale. Ne încredințăm așadar cuvintelor sale. Un lucru este sigur: el nu ne prezintă o analiză abstractă, filozofică, sau chiar teologică asupra a ceea ce este iubirea. Nu, el nu este un teoretician. Adevărata iubire de fapt, prin natura sa, nu este niciodată pur speculativă, dar face referire directă, concretă și verificabilă la persoane reale. Și totuși, Ioan ca și apostol și prieten al lui Isus ne arată care sunt componentele esențiale sau mai bine zis fazele iubirii creștine, o mișcare ce este caracterizată de două momente.

Primul privește Izvorul însuși al iubirii, pe care Apostolul îl vede în Dumnezeu, ajungând, cum deja am auzit, să afirme că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8.16). Ioan este unicul autor al Noului Testament care ne dă un fel de definiție a lui Dumnezeu. El spune, spre exemplu, că „Dumnezeu este Duh” (In 4,24) sau că „Dumnezeu este Lumină” (1In 1,5). Aici proclamă cu strălucitoare intuiție că „Dumnezeu este iubire”. Se poate observa cu ușurință și claritate: nu este afirmat doar că „Dumnezeu iubește” și cu atât mai puțin că „iubirea este Dumnezeu”! Cu alte cuvinte: Ioan nu se limitează la a descrie acțiunea divină, dar merge până la rădăcinile sale. Mai mult, nu caută să atribuie o calitate divină unei iubiri generice sau impersonale; nu urcă de la iubire la Dumnezeu, dar se referă direct la Dumnezeu pentru a defini natura sa prin dimensiunea infinită a iubirii. Prin aceasta Ioan vrea să spună natura esențială a lui Dumnezeu este iubirea și deci toată activitatea lui Dumnezeu izvorăște din iubire și poartă amprenta iubirii: tot ceea ce face Dumnezeu, face din iubire și cu iubire, chiar dacă nu totdeauna putem înțelege imediat că aceasta este iubire, adevărata iubire.

La acest punct, însă, este necesar să facem un pas înainte și să precizăm că Dumnezeu a arătat în mod concret iubirea sa intrând în istoria omenirii prin persoana lui Isus Cristos, întrupat, mort și înviat pentru noi. Acesta este al doilea moment constitutiv al iubirii lui Dumnezeu. El nu s-a mărginit la declarații verbale, dar, putem spune, s-a angajat într-adevăr și a „plătit” primul. După cum de fapt scrie Ioan, „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea (adică: pe noi toți) încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut” (In 3,16). Adică, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni se concretizează și se arată în iubirea lui Isus însuși. Mai mult Ioan scrie: Isus „iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (In 13,1). În virtutea acestei iubiri supuse și totale noi suntem în mod radical răscumpărați din păcat, după cum scrie tot Sfântul Ioan: „Fii mei, … dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi” (1In 2,1-2; cfr. 1In 1,7). Iată până unde a ajuns iubirea lui Isus pentru noi: până la vărsarea propriului sânge pentru mântuirea noastră! Creștinul, contemplând acest „exces” de iubire, nu poate să nu se întrebe care este răspunsul cuvenit. Și cred că mereu și din nou fiecare dintre noi trebuie să se întrebe acest lucru.

Această înbrebare ne introduce în al treilea moment al dinamicii iubirii: din destinatari care primesc o iubire care ne precede și ne depășește, suntem chemați la angajarea de a da un răspuns activ, care pentru a fi potrivit nu poate fi decât un răspuns de iubire. Ioan vorbește despre o „poruncă”. El redă de fapt aceste cuvinte ale lui Isus: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Așa cum eu v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul (In 13,34). Unde se alfă noutatea la care se referă Isus? Ea se află în faptul că el nu se mulțumește doar să repete ceea ce era deja cerut în Vechiul Testament și despre care citim și în alte Evanghelii: „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lev 19,18; cfr. Mt 22,37-39; Mc 12,29-31; Lc 10,27). În vechiul precept criteriul normativ era referit la om („ca pe tine însuți”), în timp ce în porunca despre care vorbește Ioan, Isus prezintă ca și motiv și normă a iubirii noastre însăși persoana sa: „Așa cum eu v-am iubit pe voi”. Acesta este modul în care iubirea devine într-adevăr creștină, purtând în sine noutatea creștinismului: atât în sensul faptului că ea trebuie îndreptată spre toți fără deosebire, dar mai ales întrucât trebuie să existe indiferent de consecințe, neavând altă măsură decât faptul că este fără de măsură. Acele cuvinte ale lui Isus „așa cum eu v-am iubit pe voi”, ne invită și totodată ne neliniștesc; sunt un scop cristologic ce poate să pară de neatins, dar în același timp sunt stimul care nu ne îngăduie să ne mulțumim doar cu ceea ce am putut să realizăm. Nu ne este permis să ne mulțumim de ceea ce suntem, dar ne împinge să rămânem pe drum spre acest scop.

Acel minunat text de spiritualitate care este cartea mică a evului mediu târziu numită Imitațiunea lui Cristos scrie privitor la acestea: „Nobila iubire a lui Isus ne împinge să înfăptuim lucruri mari și ne stimulează să dorim lucruri mereu mai perfecte. Iubirea vrea să fie la înălțime și să nu fie încetinită de nici un lucru de jos. Iubirea vrea să fie liberă și eliberată de orice afecțiune lumească… Iubirea de fapt este născută din Dumnezeu, și nu poate să-și găsească odihna decât în Dumnezeu dincolo de toate lucrurile create. Cel care iubește zboară, aleargă și se bucură, este liber, și nu este reținut de nimic. Dăruiește totul pentru toți și are totul în orice lucru, întrucât își găsește odihna în Unicul mare care este deasupra tuturor lucrurilor, de la care izvorăște și vine orice bine” (Cartea a III-a, cap. 5). Ce comentariu mai bun al „noii porunci”, enunțată de Ioan? Să-l rugăm pe Tatăl să ne dea harul de a o putea trăi, chiar dacă mereu în mod nedesăvârșit, totuși atât de intens încât să-i molipsim pe toți cei care îi întâlnim în drumul nostru.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 09.08.2006
Publicarea pe acest sit: 09.08.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns