Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Relația cu Isus istoric
miercuri, 8 octombrie 2008

Iubiți frați și surori,

În ultimele cateheze despre sfântul Paul am vorbit despre întâlnirea sa cu Cristos înviat, care și-a schimbat profund viața și apoi despre relația sa cu cei doisprezece apostoli chemați de Isus – îndeosebi cu Iacob, Chefa și Ioan – și despre relația sa cu Biserica din Ierusalim. Rămâne acum problema cu privire la ce anume a știut Paul despre Isus pământesc, despre viața sa, despre învățăturile sale, despre pătimirea sa. Înainte de a intra în această chestiune, poate fi util să ținem cont de faptul că sfântul Paul însuși distinge două moduri de a-l cunoaște pe Isus și mai în general două moduri de a cunoaște o persoană. Scrie în Scrisoarea a doua către Corinteni: „Astfel, de acum înainte, noi nu mai cunoaștem pe nimeni după trup și, dacă l-am cunoscut pe Cristos după trup, acum nu-l mai cunoaștem astfel” (5,16). A cunoaște „după trup”, în mod trupesc, înseamnă a cunoaște numai în mod exterior, cu criterii exterioare: se poate vedea o persoană de mai multe ori, deci să i se cunoască trăsăturile și diferitele detalii ale comportamentului: cum vorbește, cum se mișcă, etc. Totuși, chiar cunoscând pe cineva în acest mod, el nu este cunoscut realmente, nu este cunoscut nucleul persoanei. Numai cu inima se cunoaște cu adevărat o persoană. De fapt, fariseii și saduceii l-au cunoscut pe Isus în mod exterior, au cunoscut învățătura sa, atâtea detalii despre el, dar nu l-au cunoscut în adevărul său. Există o distincție asemănătoare într-un cuvânt al lui Isus. După schimbarea la față, el îi întreabă pe apostoli: „Cine spun oamenii că sunt eu?” și „Voi cine spuneți că sunt eu?”. Oamenii îl cunosc, dar în mod superficial; știu diferite lucruri despre el, dar nu l-au cunoscut realmente. În schimb, cei doisprezece, grație prieteniei care cheamă în cauză inima, cel puțin au înțeles în substanță și au început să cunoască cine este Isus. Și astăzi există acest mod diferit de cunoaștere: există persoane pregătite care-l cunosc pe Isus în multele sale detalii și persoane simple care nu cunosc aceste detalii, dar l-au cunoscut în adevărul său: „inima vorbește inimii”. Și Paul vrea să spună esențialmente că așa îl cunoaște pe Isus, cu inima, și că el cunoaște în acest mod esențialmente persoana în adevărul său; și apoi, într-un al doilea moment, să-i cunoască detaliile.

După ce am spus acestea, rămâne totuși problema: ce anume a știut sfântul Paul despre viața concretă, despre cuvintele, despre pătimirea, despre minunile lui Isus? Pare sigur că el nu l-a întâlnit în timpul vieții sale pământești. Prin intermediul apostolilor și al Bisericii care se năștea cu siguranță a cunoscut și detalii despre viața pământească a lui Isus. În scrisorile sale putem găsi trei forme de referință la Isus prepascal. În primul rând, există referințe explicite și directe. Paul vorbește despre ascendența davidică a lui Isus (cf. Rom 1,3), cunoaște existența „fraților” sau consangvinilor săi (1Cor 9,5; Gal 1,19), cunoaște desfășurarea Ultimei Cine (cf. 1Cor 11,23), cunoaște alte cuvinte ale lui Isus, de exemplu cu privire la indisolubilitatea căsătoriei (cf. 1Cor 7,10 cu Mc 10,11-12), cu privire la necesitatea ca acela care vestește evanghelia să fie întreținut de comunitate deoarece lucrătorul este vrednic de răsplata sa (cf. 1Cor 9,14 cu Lc 10,7); Paul cunoaște cuvintele rostite de Isus la Ultima Cină (cf. 1Cor 11,24-25 cu Lc 22,19-20) și cunoaște și crucea lui Isus. Acestea sunt referințe directe la cuvinte și fapte din viața lui Isus.

În al doilea rând, putem întrevedea în câteva fraze din scrisorile pauline diferite aluzii la tradiția atestată în evangheliile sinoptice. De exemplu, cuvintele pe care le citim în prima Scrisoare către Tesaloniceni, conform cărora „ziua Domnului vine ca un hoț în timpul nopții” (5,2), nu s-ar explica printr-o trimitere la profețiile veterotestamentare, deoarece asemănarea hoțului nocturn se găsește numai în Evanghelia după Matei și după Luca, deci este luată chiar din tradiția sinoptică. Astfel, când citim că „Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii…” (1Cor 1,27-28), se simte ecoul fidel al învățăturii lui Isus despre cei simpli și despre cei săraci (cf. Mt 5,3; 11,25; 19,30). Există apoi cuvintele rostite de Isus în tresăltarea mesianică: „Te preamăresc Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici”. Paul știe – este experiența sa misionară – cât de adevărate sunt aceste cuvinte, adică faptul că tocmai cei simpli au inima deschisă la cunoașterea lui Isus. Și aluzia la ascultarea lui Isus „până la moarte”, care se citește în Fil 2,8 nu poate să nu amintească de disponibilitatea totală a lui Isus pământesc de a împlini voința Tatălui său (cf. Mc 3,35; In 4,34). Așadar, Paul cunoaște pătimirea lui Isus, crucea sa, modul în care el a trăit ultimele momente ale vieții sale. Crucea lui Isus și tradiția cu privire la acest eveniment al crucii este în centrul kerygmei pauline. Un alt pilastru al vieții lui Isus cunoscut de sfântul Paul este predica de pe munte, din care citează câteva elemente aproape la literă, atunci când le scrie romanilor: „Iubiți-vă unii pe alții… Binecuvântați pe cei care vă persecută… Trăiți în pace cu toți… Învinge răul cu binele…”. Deci în scrisorile sale există o reflexie fidelă a predicii de pe munte (cf. Mt 5-7).

În sfârșit, este posibil să vedem un al treilea mod de prezență a cuvintelor lui Isus în scrisorile lui Paul: este atunci când el face o formă de transpunere a tradiției pre-pascale la situația de după Paști. Un caz tipic este tema împărăției lui Dumnezeu. El este cu siguranță în centrul predicii lui Isus istoric (cf. Mt 3,2; Mc 1,15; Lc 4,43). În Paul se poate vedea o transpunere a acestei tematici, pentru că după înviere este clar că Isus în persoană, Cel Înviat, este împărăția lui Dumnezeu. Prin urmare împărăția ajunge acolo unde ajunge Isus. Și astfel, în mod necesar tema împărăției lui Dumnezeu, în care era anticipat misterul lui Isus, se transformă în cristologie. Totuși, înseși dispozițiile cerute de Isus pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu sunt valabile exact pentru Paul cu privire la justificarea prin credință: atât intrarea în împărăție cât și justificarea cer o atitudine de mare umilință și disponibilitate, liberă de orgolii, pentru a primi harul lui Dumnezeu. De exemplu, parabola fariseului și a vameșului (cf. Lc 18,9-14) împarte o învățătură care se găsește la fel în Paul, atunci când insistă asupra excluderii necesare a oricărei laude față de Dumnezeu. Și frazele lui Isus despre vameși și desfrânate, mai disponibili decât fariseii să primească evanghelia (cf. Mt 21,31; Lc 7,36-50), și alegerile sale de a sta la masă cu ei (cf. Mc 9,10-13; Lc 15,1-2) au corespondent deplin în învățătura lui Paul despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu față de cei păcătoși (cf. Rom 5,8-10; și Ef 2,3-5). Astfel, tema împărăției lui Dumnezeu este repropusă în formă nouă, dar mereu în fidelitate deplină față de tradiția lui Isus istoric.

Un alt exemplu de transformare fidelă a nucleului doctrinal voit de Isus se găsește în „titlurile” date lui. Înainte de Paști el însuși se califică Fiu al omului; după Paști devine clar că Fiul Omului este și Fiul lui Dumnezeu. De aceea, titlul preferat de Paul pentru a-l califica pe Isus este Kyrios, „Domn” (cf. Fil 2,9-11), care indică divinitatea lui Isus. Domnul Isus, cu acest titlu, apare în lumina deplină a învierii. Pe Muntele Măslinilor, în momentul agoniei extreme a lui Isus (cf. Mc 14,36), discipolii înainte de a ațipi au auzit cum el vorbea cu Tatăl și-l numea „Abba – Tată”. Este un cuvânt foarte familiar, echivalent cu „tăticule”, folosit numai de copii în comuniune cu tatăl lor. Până în acel moment era inimaginabil ca un evreu să folosească un asemenea cuvânt pentru a se adresa lui Dumnezeu; însă Isus, fiind adevărat fiu, în această oră de intimitate vorbește astfel și spune: „Abba, Tată”. În scrisorile sfântului Paul către romani și către galateni în mod surprinzător acest cuvânt „Abba”, care exprimă exclusivitatea filiației lui Isus, apare pe buzele celor botezați (cf. Rom 8,15; Gal 4,6), pentru că au primit „Duhul Fiului” și acum îl poartă în ei pe acest Duh și pot să vorbească asemenea lui Isus și cu Isus ca adevărați fii ai Tatălui lor, pot să spună „Abba” pentru că au devenit fii în Fiul.

Și în sfârșit aș vrea să amintesc dimensiunea mântuitoare a morții lui Isus, pe care noi o găsim în cuvântul evanghelic conform căruia „Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10,45; Mt 20,28). Reflexia fidelă a acestui cuvânt al lui Isus apare în învățătura paulină despre moartea lui Isus ca răscumpărare (cf. 1Cor 6,20), ca mântuire (cf. Rom 3,24), ca eliberare (cf. Gal 5,1) și ca reconciliere (cf. Rom 5,10; 2Cor 5,18-20). Aici se află centrul teologiei pauline, care se bazează pe acest cuvânt al lui Isus.

În concluzie, sfântul Paul nu se gândește la Isus ca un istoric, ca la o persoană din trecut. Cunoaște cu siguranță marea tradiție despre viața, cuvintele, moartea și învierea lui Isus, dar nu tratează toate acestea ca ceva din trecut; le propune ca realități ale lui Isus viu. Cuvintele și acțiunile lui Isus pentru Paul nu aparțin timpului istoric, trecutului. Isus trăiește acum și vorbește acum cu noi și trăiește pentru noi. Acesta este adevăratul mod de a-l cunoaște pe Isus și de a primi tradiția despre el. Trebuie să învățăm și noi să-l cunoaștem pe Isus nu după trup, ca o persoană din trecut, ci ca Domnul și fratele nostru, care este astăzi cu noi și ne arată cum să trăim și cum să murim.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.10.2008
Publicarea pe acest sit: 08.10.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns