Audienţa generală de miercuri

Paul – centralitatea lui Isus Cristos
miercuri, 8 noiembrie 2006

Dragi frați și surori,

În cateheza precedentă, acum două săptămâni, am încercat să trasez liniile esențiale ale biografiei apostolului Paul. Am văzut astfel cum întâlnirea cu Cristos pe drumul Damascului i-a răsturnat pur și simplu viața. Cristos devine rațiunea sa de a exista și motivul profund al întregii sale munci apostolice. În scrisorile sale, după numele lui Dumnezeu, care apare de mai bine de 500 de ori, numele care este menționat mai des este cel al lui Cristos (de 380 de ori). Este prin urmare important să ne dăm seama cât de mult poate să pătrundă Isus Cristos în viața unui om și prin urmare și în viața noastră. În realitate, Isus Cristos este culmea istoriei mântuirii și de aceea adevăratul criteriu chiar și în dialogul cu celelalte religii.

Privind la Paul, am putea să formulăm întrebarea de fond astfel: cum se realizează întâlnirea unei ființe umane cu Cristos? Și în ce constă relația care derivă de aici? Răspunsul dat de Paul poate fi înțeles în două momente. În primul rând, Paul ne ajută să înțelegem valoarea absolut fundamentală și de neînlocuit a credinței. Iată ce scrie în Scrisoarea către Romani: „Căci noi credem că omul este justificat prin credință, fără faptele Legii” (3,28). Și de asemenea în Scrisoarea către Galateni: „Omul nu este justificat prin faptele Legii, ci doar prin credința în Isus Cristos; de aceea am crezut și noi în Isus Cristos ca să fim justificați prin credința în Cristos, și nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii” (2,16). „A fi justificați” înseamnă a fi făcuți drepți, adică a fi primiți de către dreptatea milostivă a lui Dumnezeu, și a intra în comuniune cu el și, prin urmare, a putea stabili o relație mult mai autentică cu toții frații noștri: și aceasta pe baza unei depline iertări a păcatelor noastre. Deci Paul spune cu toată claritatea că această condiție de viață nu depinde de eventualele noastre fapte bune, ci de harul lui Dumnezeu: „Suntem justificați în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus” (Rom 3,24).

Cu aceste cuvinte sfântul Paul exprimă conținutul fundamental al convertirii sale, noua orientare a vieții sale izvorâtă din întâlnirea sa cu Cristos cel înviat. Paul, înainte de convertire, nu era un om ce trăia departe de Dumnezeu și de Legea sa. Dimpotrivă, era un om care observa Legea și o făcea chiar până la fanatism. În lumina întâlnirii cu Cristos a înțeles însă, că prin aceasta a încercat să se construiască pe sine însuși, propria dreptate, și că, având toată această dreptate a trăit pentru sine însuși. Și-a dat seama că o nouă orientare a vieții sale era absolut necesară. Și această nouă orientare o găsim exprimată cu propriile cuvinte: „Această viață pe care o trăiesc acum, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). Paul, așadar, nu mai trăiește pentru sine, pentru propria sa dreptate. Trăiește pentru Cristos și cu Cristos: dându-se pe sine însuși, nemaicăutând și nemaiconstruindu-se pe sine însuși. Aceasta este noua dreptate, noua orientare dată nouă de Domnul, dăruită nouă prin credință. În fața crucii lui Cristos, expresie extremă a dăruirii sale de sine, nu mai este nimeni care să se poată lăuda pe sine, propria dreptate făcută de sine însuși, pentru sine! În alt loc Paul, amintind de Ieremia, explică acest gând scriind: „Cine se laudă în Domnul să se laude” (1Cor 1,31 = Ier 9,22); sau: „În ce mă privește, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Gal 6,14).

Reflectând la ceea ce vrea să însemne îndreptățirea nu prin fapte, ci prin credință, ajungem astfel la al doilea lucru care definește identitatea creștină descrisă de sfântul Paul în propria viață. Identitate creștină care este formată din două elemente: acest a nu se căuta pe sine, ci a se primi de la Cristos și a se dărui pe sine cu Cristos, și astfel a participa în mod personal la evenimentul lui Cristos însuși, până la a se cufunda în el și a împărți cu el atât moartea sa cât și viața sa. Este ceea ce Paul scrie în Scrisoarea către Romani: „Am fost botezați în moartea lui… am fost înmormântați împreună cu el… am fost împreună sădiți cu el… Tot așa și voi, considerați că sunteți morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6,3.4.5.11) Tocmai această ultimă expresie este semnificativă: pentru Paul, de fapt, nu este suficient să spunem că creștinii sunt botezați sau credincioși; pentru el este mai important să spunem că ei sunt „în Cristos Isus” (cf. și Rom 8,1.2.39; 12,5; 16,3.7.10; 1Cor 1,2.3, etc). În alte situații el inversează termenii și scrie că „Isus este în noi/voi” (Rom 8,10; 2Cor 13,5) sau „în mine” (Gal 2,20). Această întrepătrundere dintre Cristos și creștin, caracteristică învățăturii lui Paul, completează discursul său despre credință. Credința, într-adevăr, deși ne unește în mod intim cu Cristos, marchează totodată distincția dintre noi și el. Dar, conform gândirii lui Paul, viața creștinului are și o componentă pe care am putea să o numim „mistică”, întrucât comportă o contopire a noastră cu Cristos și a lui Cristos cu noi. În acest sens, apostolul ajunge chiar să califice suferințele noastre ca și «suferințe ale lui Cristos în noi» (2Cor 1,5), astfel încât noi „pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4,10).

Toate acestea trebuie să le realizăm în viața noastră zilnică urmând exemplul lui Paul care a trăit mereu cu această profundă respirație spirituală. Pe de o parte, credința trebuie să ne mențină într-o constantă atitudine de umilință în fața lui Dumnezeu, ba chiar de adorație și laudă. De fapt, ceea ce suntem noi ca și creștini se datorează doar lui și harului său. Întrucât nimic și nimeni nu-i poate lua locul, trebuie așadar ca la nimic altceva și nimănui altul să nu dăm omagiul pe care i-l datorăm lui. Nici un idol nu trebuie să contamineze universul nostru spiritual, altfel, în loc să ne bucurăm de libertatea dobândită vom cădea din nou într-o nouă formă umilitoare de sclavie. Pe de altă parte, apartenența noastră radicală la Cristos și faptul că „suntem în el” trebuie să ne cufunde într-o atitudine de totală încredere și imensă bucurie. În definitiv, trebuie să exclamăm cu sfântul Paul: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom 8,31). Și răspunsul este că nimic și nimeni „nu va putea să ne despartă vreodată de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,39). Viața noastră creștină, prin urmare, este clădită pe roca cea mai stabilă și sigură pe care ne-am putea-o imagina. Și din ea ne luăm toată vitalitatea, așa cum scrie chiar apostolul: „Toate le pot în acela care mă întărește” (Fil 4,13).

Să înfruntăm de aceea existența noastră, cu bucuriile și durerile ei, susținuți de aceste mărețe sentimente pe care Paul ni le oferă. Experimentându-le vom putea să înțelegem cât de adevărat este ceea ce însuși apostolul scrie: „Știu în cine am crezut și în cine mi-am pus încrederea și sunt convins că el are puterea să păstreze bunul încredințat până în ziua aceea”, adică până în ziua definitivă (2Tim 1,12) a întâlnirii noastre cu Cristos Judecătorul, Salvatorul lumii și al nostru.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 08.11.2006
Publicarea pe acest sit: 08.11.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns