Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 10.
Speranța izvor al întăririi
reciproce și al păcii (1Tes 5,12-22)

miercuri, 8 februarie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Miercurea trecută am văzut că sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Tesaloniceni, îndeamnă să rămânem înrădăcinați în speranța învierii (cf. 5,4-11), cu acel frumos cuvânt „vom fi mereu cu Domnul” (4,17). În același context, apostolul arată că speranța creștină nu are numai o respirație personală, individuală, ci și comunitară, eclezială. Noi toți sperăm; noi toți avem speranță, și comunitar.

Pentru aceasta, privirea este imediat lărgită de Paul la toate realitățile care compun comunitatea creștină, cerându-le să se roage unele pentru altele și să se susțină reciproc. Să ne ajutăm reciproc. Dar nu numai să ne ajutăm în nevoi, în multele nevoi ale vieții zilnice, ci să ne ajutăm în speranță, să ne susținem în speranță. Și nu este o întâmplare că începe tocmai făcând referință la cei cărora le este încredințată responsabilitatea și conducerea pastorală. Sunt primii care sunt chemați să alimenteze speranța, și asta nu pentru că sunt mai buni decât ceilalți, ci în virtutea unei slujiri divine care merge dincolo de puterile sale. Pentru acest motiv, au nevoie mai mult ca oricând de respectarea, de înțelegerea și de sprijinul binevoitor a tuturor.

Apoi atenția este îndreptată spre frații care riscă mai mult de a pierde speranța, de a cădea în disperare. Noi avem mereu știri despre oameni care cad în disperare și fac lucruri urâte… Disperarea îi duce la atâtea lucruri urâte. Referința este la cel care este descurajat, la cel care este slab, la cel care se simte dărâmat de povara vieții și a propriilor păcate și nu mai reușește să se ridice. În aceste cazuri, apropierea și căldura întregii Biserici trebuie să devină și mai intense și iubitoare și trebuie să asume forma deosebită a compătimirii, care nu înseamnă a avea compătimire: compătimirea înseamnă a pătimi cu celălalt, a suferi cu celălalt, a mă apropia de cel care suferă; un cuvânt, o mângâiere, dar care să vină din inimă; aceasta este compătimirea. Pentru cel care are nevoie de întărire și de mângâiere. Aceste lucru este deosebit de important: speranța creștină nu poate să nu țină cont de caritatea genuină și concretă. Același apostol al oamenilor, în Scrisoarea către Romani, afirmă cu inima în mână: „Iar noi, cei tari – care avem credința, speranța, sau nu avem atâtea dificultăți -, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne complacem în noi înșine” (15,1). A purta, a purta slăbiciunile altuia. Apoi, această mărturie nu rămâne închisă în granițele comunității creștine: răsună în toată vigoarea sa și în afară, în contextul social și civil, ca apel de a nu crea ziduri ci punți, de a nu răsplăti răul cu rău, de a învinge răul cu binele, ofensa cu iertarea – creștinul nu poate spune niciodată: mi-o vei plăti!, niciodată; acesta nu este un gest creștin; ofensa se învinge cu iertarea -, de a trăi în pace cu toți. Aceasta este Biserica! Și asta e ceea ce realizează speranța creștină, când asumă trăsăturile puternice și în același timp duioase ale iubirii. Iubirea este puternică și duioasă. Este frumoasă.

Se înțelege așadar că nu învățăm să sperăm singuri. Nimeni nu învață să spere singur. Nu este posibil. Speranța, pentru a se alimenta, are nevoie în mod necesar de un „trup”, în care diferitele mădulare se susțin și se încurajează reciproc. Asta înseamnă că, dacă sperăm, este pentru că atâția frați ai noștri și surori ale noastre ne-au învățat să sperăm și au ținut vie speranța noastră. Și între aceștia, se disting cei mici, cei săraci, cei simpli, cei marginalizați. Da, pentru că nu cunoaște speranța cel care se închide în propria bunăstare: speră numai în bunăstarea sa și asta nu e speranță: este siguranță relativă; nu cunoaște speranța cel care se închide în propria satisfacție, cel care se simte mereu în ordine… În schimb speră cei care experimentează în fiecare zi încercarea, precaritatea și propria limită. Acești frați ai noștri ne dau mărturia cea mai frumoasă, cea mai puternică, pentru că rămân fermi în încrederea în Domnul, știind că, dincolo de tristețe, de asuprire și de inevitabilitatea morții, ultimul cuvânt va fi al său și va fi un cuvânt de milostivire, de viață și de pace. Cine speră, speră să audă într-o zi acest cuvânt: „Vino, vino la mine, frate; vino, vino la mine, soră, pentru toată veșnicia”.

Dragi prieteni, dacă – așa cum am spus – locuința naturală a speranței este un „trup” solidar, în cazul speranței creștine acest trup este Biserica, în timp ce suflul vital, sufletul acestei speranțe este Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt nu putem avea speranță. Iată așadar pentru ce apostolul Paul ne invită la sfârșit să-l invocăm încontinuu. Dacă nu este ușor să credem, cu atât mai puțin ușor este să sperăm. Este mai dificil a spera decât a crede, este mai dificil. Dar când Duhul Sfânt locuiește în inimile noastre, El ne face să înțelegem că nu trebuie să ne temem, că Domnul este aproape și se îngrijește de noi; și El modelează comunitățile noastre, în Rusalii perene, ca semne vii de speranță pentru familia umană. Mulțumesc.

 * * *

APELURI

Ieri, la Osaka în Japonia, a fost proclamat fericit Justus Takayama Ukon, credincios laic japonez, mort martir la Manila în 1615. Decât să coboare la compromisuri, a renunțat la onoruri și beneficii acceptând umilirea și exilul. A rămas fidel lui Cristos și Evangheliei; pentru aceasta reprezintă un minunat exemplu de tărie în credință și de dăruire în caritate.

Astăzi se celebrează Ziua de rugăciune și reflecție împotriva traficului de persoane, dedicată anul acesta îndeosebi copiilor și adolescenților. Îi încurajez pe toți cei care în diferite moduri ajută minorii reduși la sclavie și abuzați să se elibereze de această asuprire. Doresc ca aceia care au responsabilitate de conducere să combată cu hotărâre această plagă, dând glas fraților noștri mai mici, umiliți în demnitatea lor. Trebuie făcut orice efort pentru a elimina acest delict rușinos și intolerabil.

Sâmbăta viitoare, comemorarea Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, va fi a 25-a Zi Mondială a Bolnavului. Celebrarea principală va avea loc la Lourdes și va fi prezidată de cardinalul secretar de stat. Invit să ne rugăm, prin mijlocirea sfintei noastre Mame, pentru toți bolnavii, în special pentru cei mai gravi și mai singuri, precum și pentru toți cei care se îngrijesc de ei.

Revin la celebrarea de astăzi, Ziua de rugăciune și reflecție împotriva traficului de persoane, care se celebrează astăzi pentru că astăzi este sărbătoarea sfintei Iosefina Bakhita [arată o broșură care vorbește despre ea]. Această tânără redusă la sclavie în Africa, exploatată, umilită, n-a pierdut speranța și a dus înainte credința, și a ajuns să sosească în Europa ca migrantă. Și aici a simțit chemarea Domnului și s-a făcut sora. S-o rugăm pe sfânta Iosefina Bakhita pentru toți migranții, refugiații, exploatații care suferă așa de mult, așa de mult.

Și vorbind despre migranți alungați, exploatați, eu aș vrea să mă rog cu voi, astăzi, în mod special pentru frații noștri și surorile noastre Rohinya: alungați din Myanmar, merg dintr-o parte în alta pentru că nu-i vor… Sunt oameni buni, oameni pașnici. Nu sunt creștini, sunt buni, sunt frați și surori ai noștri! Suferă de mulți ani. Au fost torturați, uciși, pur și simplu pentru că duc înainte tradițiile lor, credința lor musulmană. Să ne rugăm pentru ei. Vă invit să ne rugăm pentru ei pe Tatăl nostru care este în ceruri, toți împreună, pentru frații noștri și surorile noastre Rohinya. „Tatăl nostru…”.

Sfânta Iosefina Bakhita – roagă-te pentru noi. Și aplauze pentru sfânta Iosefina Bakhita!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 08.02.2017
Publicarea pe acest sit: 08.02.2017
Etichete: ,

Comments are closed