Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciunea lui Isus în fața morții
miercuri, 8 februarie 2012

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș dori să meditez împreună cu voi asupra rugăciunii lui Isus în ceasul morții, oprindu-ne la ceea ce fac referire sfinții Marcu și Matei. Cei doi evangheliști redau rugăciunea lui Isus muribund nu numai în limba greacă, în care este scrisă relatarea lor, dar, pentru importanța acelor cuvinte, și într-un amestec de ebraică și aramaică. Astfel, ei au transmis nu doar conținutul, dar chiar și sunetul pe care această rugăciune l-a avut pe buzele lui Isus: ascultăm cu adevărat cuvintele lui Isus așa cum au fost. În același timp, ei ne-au descris atitudinea celor prezenți la răstignire, care nu au înțeles – sau nu au vrut să înțeleagă – această rugăciune.

Sfântul Marcu a scris, după cum am ascultat: „La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: Eloí, Eloí, léma sabactáni?, care înseamnă: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (15,34). În structura povestirii, rugăciunea, strigătul lui Isus se înalță la punctul culminant al celor trei ore de întuneric care, de la miezul zilei până la orele trei după-amiază, a căzut pe întreg pământul. Aceste trei ore de întuneric sunt, la rândul lor, continuarea unui perioade de timp precedent, tot de trei ore, început cu răstignirea lui Isus. Evanghelistul Marcu, de fapt, ne face cunoscut că: „Era ceasul al treilea când l-au răstignit” (cf. 15,25). Din totalul indicațiilor orare ale povestirii, cele șase ore ale lui Isus pe cruce sunt articulate în două părți echivalente din punct de vedere cronologic.

În primele trei ore, de la ora 9 până la miezul zilei, se petrec batjocurile diferitelor grupuri de persoane, care își arată scepticismul lor, afirmându-și necredința. Scrie sfântul Marcu: „cei care treceau rosteau blasfemii” (15,29); „la fel și arhiereii între ei îl luau în râs împreună cu cărturarii” (15,31); „îl insultau și cei răstigniți cu el” (15,32). În următoarele trei ore, de la miezul zilei „până la ceasul al nouălea”, Evanghelistul vorbește doar despre întunericul coborât pe întreg pământul; întunericul, singur, ocupă întreaga scenă fără nici o referire la mișcările personajelor sau la cuvinte. Când Isus se apropie din ce în ce mai mult de moarte, nu există decât întunericul care cade „pe întreg pământul”. Chiar și cosmosul participă la acest eveniment: întunericul învăluie persoane și lucruri, însă chiar în acest moment de întuneric Dumnezeu este prezent, nu abandonează. În tradiția biblică, întunericul are o semnificație ambivalentă: este semnul prezenței și acțiunii răului, dar și al unei prezențe și acțiuni misterioase a lui Dumnezeu care este capabil să învingă orice întuneric. În Cartea Exodului, de exemplu, citim: „Domnul i-a zis lui Moise: «Iată, eu voi veni la tine într-un nor gros»” (19,9) și iarăși: „Poporul stătea departe, iar Moise s-a apropiat de norul întunecat în care era Dumnezeu” (20,21). Iar în discursurile din Cartea Deuteronomului, Moise povestește: „Muntele ardea într-un foc până în inima cerului. Era întuneric, nori și negură” (4,11); voi „ați auzit glasul din mijlocul întunericului și când tot muntele ardea în foc” (5,23). În scena răstignirii lui Isus întunericul a învăluit pământul și sunt întunecimile morții în care Fiul lui Dumnezeu se cufundă pentru a aduce viața, prin actul său de iubire.

Revenind la narațiunea sfântului Marcu, înainte de insultele diferitelor categorii de persoane, înainte de întunericul care a căzut peste tot, în momentul în care se confruntă cu moartea, Isus prin strigătul rugăciunii sale arată că, împreună cu apăsarea suferinței și a morții în care pare că este abandonat, că Dumnezeu este absent, El are deplina certitudine de apropierea Tatălui, care aprobă acest act suprem de iubire, de dăruire totală de sine, chiar dacă nu se face auzită, ca în alte momente, vocea din înălțimi. Citind Evangheliile, observăm că în alte pasaje importante ale vieții sale pământești, Isus a văzut asociate semne ale prezenței Tatălui și ale aprobării drumului său de iubire, chiar și glasul lămuritor al lui Dumnezeu. Astfel, în povestirea care urmează botezul în Iordan, la deschiderea cerurilor, s-a făcut auzit cuvântul Tatălui: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria” (Mc 1,11). În Schimbarea la Față, apoi, la semnul norului i s-a alăturat cuvântul: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultați de el!” (Mc 9,7). În schimb, în apropierea morții Celui răstignit, se așterne tăcerea, nu se aude nici un glas, dar privirea de iubire a Tatălui rămâne fixată asupra darului de iubire al Fiului.

Însă ce semnificație are rugăciunea lui Isus, acel strigăt adresat Tatălui: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, oare dubiul cu privire la misiunea sa, la prezența Tatălui? În această rugăciune nu e prezentă poate tocmai conștiința de a fi fost abandonat? Cuvintele pe care Isus le adresează Tatălui sunt începutul Psalmului 22, în care Psalmistul îi prezintă lui Dumnezeu tensiunea dintre a se simți lăsat singur și conștiința sigură a prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Psalmistul se roagă: „Dumnezeul meu, strig ziua și tu nu-mi răspunzi, și noaptea și nu am liniște. Iar tu ești Cel Sfânt și locuiești în mijlocul laudelor lui Israel” (3,4). Psalmistul vorbește despre „strigăt” pentru a exprima întreaga suferință a rugăciunii sale înaintea lui Dumnezeu aparent absent: în momentul de angoasă rugăciunea devine un strigăt.

Și aceasta se întâmplă și în relația noastră cu Domnul: în fața situațiilor mai dificile și dureroase, când pare că Dumnezeu nu ne aude, nu trebuie să ne temem de a-i încredința lui toată greutatea pe care o purtăm în inima noastră, nu trebuie să ne temem de a-i striga lui suferința noastră, trebuie să fim convinși că Dumnezeu este aproape, chiar dacă, în mod aparent, tace.

Repetând de pe cruce primele cuvinte ale Psalmului, „Elí, Elí, léma sabactáni?” -„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46), strigând cuvintele Psalmului, Isus se roagă în momentul ultimului refuz din partea oamenilor, în momentul abandonării; se roagă, însă, cu Psalmul, în conștiința prezenței lui Dumnezeu Tatăl și în această oră în care simte drama umană a morții. Însă, în noi se ridică o întrebare: cum este posibil ca un Dumnezeu atât de puternic să nu intervină pentru a-l sustrage pe Fiul său din această încercare groaznică? Este important să înțelegem că rugăciunea lui Isus nu este strigătul celui care se apropie cu disperare de moarte, și nici strigătul celui care se știe abandonat. Isus în acel moment își face propriu Psalmul 22, Psalmul poporului lui Israel care suferă, și în acest fel ia asupra sa nu numai pedeapsa poporului său, dar și pe cea a tuturor oamenilor care suferă de opresiunea răului și, în același timp, conduce toate acestea la inima lui Dumnezeu însuși în certitudinea că strigătul său va fi auzit în Înviere: „strigătul în ultimul chin este, în același timp, certitudine a răspunsului divin, certitudine a mântuirii nu numai pentru Isus însuși, dar pentru «mulți»” (Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, II, 239-240). În această rugăciune sunt incluse încrederea totală și abandonarea în mâinile lui Dumnezeu, chiar atunci când pare absent, chiar atunci când pare că rămâne în tăcere, urmând un plan de neînțeles pentru noi. În Catehismul Bisericii Catolice, citim următoarele: „În iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl, Isus ne-a asumat în despărțirea noastră de Dumnezeu din cauza păcatului, astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (nr. 603). Propriu lui este suferința în comuniune cu noi și pentru noi, ce provine din iubire și poartă deja în sine mântuirea, biruința iubirii.

Persoanele prezente sub crucea lui Isus nu reușesc să înțeleagă și gândesc că strigătul său ar fi o rugăciune adresată lui Ilie. Într-o scenă provocatoare, ei caută să-i astâmpere setea pentru a-i prelungi viața și a vedea dacă într-adevăr îi va veni Ilie într-ajutor, însă un strigăt puternic pune capăt vieții pământești a lui Isus și dorinței lor. În momentul ultim, Isus lasă ca inima sa să exprime durerea, dar lasă să izvorască, în același timp, sensul prezenței Tatălui și consimțirea la planul său de mântuire a omenirii. Și noi ne regăsim mereu și din nou în fața „astăzi-ului” suferinței, al tăcerii lui Dumnezeu-o exprimăm de atâtea ori în rugăciunea noastră-dar ne regăsim și în fața „astăzi-ului” Învierii, al răspunsului lui Dumnezeu care a luat asupra sa suferințele noastre, pentru a le aduce împreună cu noi și să ne dea speranța sigură că vor fi învinse (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 35-40).

Dragi prieteni, în rugăciune îi aducem lui Dumnezeu crucile noastre zilnice, în certitudinea că el este prezent și ne ascultă. Strigătul lui Isus ne amintește că în rugăciune trebuie să depășim barierele „eu-lui” nostru și ale problemelor noastre și să ne deschidem necesităților și suferințelor celorlalți. Rugăciunea lui Isus muribund pe Cruce ne învață să ne rugăm cu iubire pentru atâția frați și atâtea surori care simt greutatea vieții de zi cu zi, care trăiesc momente dificile, care sunt în durere, care nu au un cuvânt de mângâiere; să aducem toate acestea la inima lui Dumnezeu, pentru ca și ei să poată simți iubirea lui Dumnezeu care nu ne abandonează niciodată. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Vincențiu Balint
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 08.02.2012
Publicarea pe acest sit: 08.02.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns