Audienţa generală de miercuri

Despre sfântul Dominic de Guzmán
miercuri, 8 august 2012

Iubiți frați și surori,

Biserica astăzi celebrează comemorarea sfântului Dominic de Guzmán, preot și fondator al Ordinului Predicatorilor, numiți dominicani. Într-o cateheză precedentă am ilustrat deja această figură însemnată și contribuția fundamentală pe care a adus-o reînnoirii Bisericii din timpul său. Astăzi, aș vrea să scot în evidență un aspect esențial al spiritualității sale: viața sa de rugăciune. Sfântul Dominic a fost un om al rugăciunii. Îndrăgostit de Dumnezeu, nu a avut altă aspirație decât mântuirea sufletelor, îndeosebi ale celor căzute în mrejele ereziilor din timpul său; imitator al lui Cristos, a întrupat în mod radical cele trei sfaturi evanghelice, unind cu proclamarea Cuvântului o mărturie a unei vieți sărace; sub conducerea Duhului Sfânt, a înaintat pe calea desăvârșirii creștine. În orice moment, rugăciunea a fost forța care a reînnoit și a făcut tot mai rodnice operele sale apostolice.

Fericitul Iordan de Saxonia, mort în 1237, succesorul său la conducerea Ordinului, scrie așa: „În timpul zilei, nimeni nu se arăta mai sociabil decât el… Viceversa, noaptea, nimeni nu era mai asiduu decât el în vegherea în rugăciune. Ziua o dedica aproapelui, însă noaptea o dădea lui Dumnezeu” (P. Filippini, San Domenico visto dai suoi contemporanei, Bologna 1982, pag. 133). În sfântul Dominic putem vedea un exemplu de integrare armonioasă între contemplarea misterelor divine și activitatea apostolică. După mărturiile persoanelor mai apropiate de el, „el vorbea mereu cu Dumnezeu sau despre Dumnezeu”. Această observație arată comuniunea sa profundă cu Domnul și, în același timp, angajarea constantă de a-i conduce pe alții la această comuniune cu Dumnezeu. Nu a lăsat scrieri despre rugăciune, însă tradiția dominicană a preluat și a transmis experiența sa vie într-o operă cu titlul: Cele nouă maniere de a se ruga ale sfântului Dominic. Această carte a fost compusă între anii 1260-1288 de un frate dominican; ea ne ajută să înțelegem ceva din viața interioară a sfântului și ne ajută și pe noi, cu toate diferențele, să învățăm ceva despre modul în care trebuie să ne rugăm.

Deci sunt nouă maniere de a ne ruga, conform sfântului Dominic, și fiecare dintre acestea, pe care le realiza mereu în fața lui Isus Răstignit, exprimă o atitudine corporală și una spirituală care, intim întrepătrunse, favorizează reculegerea și fervoarea. Primele șapte moduri urmează o linie ascendentă, ca pașii unui drum, spre comuniunea cu Dumnezeu, cu Treimea: sfântul Dominic se roagă în picioare înclinat pentru a exprima umilința, prosternat la pământ pentru a cere iertare de păcatele sale, în genunchi făcând pocăință pentru a participa la suferințele Domnului, cu brațele întinse fixându-și privirea spre Cel Răstignit pentru a contempla Iubirea Supremă, cu privirea spre cer simțindu-se atras în lumea lui Dumnezeu. Deci sunt trei forme: în picioare, în genunchi, prosternat la pământ; dar mereu cu privirea îndreptată spre Domnul Răstignit. În schimb, ultimele două moduri, asupra cărora aș vrea să mă opresc pe scurt, corespund la două practici de evlavie trăite în mod obișnuit de către sfânt. Înainte de toate, meditația personală, unde rugăciunea capătă o dimensiune și mai intimă, ferventă și înseninătoare. La sfârșitul recitării Liturgiei Orelor și după celebrarea Sfintei Liturghii, sfântul Dominic prelungea colocviul cu Dumnezeu, fără a-și pune limite de timp. Așezat în mod liniștit, se reculegea în el însuși în atitudine de ascultare, citind o carte sau privind fix Răstignitul. Astfel trăia intens aceste momente de raport cu Dumnezeu încât și în exterior se putea observa reacțiile sale de bucurie sau de plâns. Deci a asimilat sieși, meditând, realitățile credinței. Martorii povestesc că, uneori, intra într-un fel de extaz cu fața transfigurată, dar imediat își relua cu umilință activitățile sale zilnice încărcat de forța care vine de sus. Apoi rugăciunea în timpul călătoriilor dintre un convent și altul; recita Laudele, Ora Medie, Vesperele cu însoțitorii și, străbătând văile sau colinele, contempla frumusețea creației. Atunci din inima sa izvora o cântare de laudă și de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru atâtea daruri, mai ales pentru cea mai mare minunăție: răscumpărarea realizată de Cristos.

Dragi prieteni, sfântul Dominic ne amintește că la originea mărturiei credinței, pe care fiecare creștin trebuie s-o dea în familie, la locul de muncă, în angajarea socială și chiar în momentele de destindere, se află rugăciunea, contactul personal cu Dumnezeu; numai acest raport real cu Dumnezeu ne dă forța pentru a trăi intens orice eveniment, în special în momentele cele mai grele. Acest sfânt ne amintește și importanța atitudinilor exterioare în rugăciunea noastră. Îngenuncherea, a sta în picioare în fața Domnului, a îndrepta privirea spre Cel Răstignit, oprirea și reculegerea în tăcere, nu sunt secundare, ci ne ajută să fim în relație cu Dumnezeu în interior, cu toată persoana. Aș vrea să amintesc încă o dată necesitatea pentru viața noastră spirituală de a găsi zilnic momente pentru a ne ruga cu liniște; trebuie să ne luăm acest timp în special în concediu, să avem un pic de timp pentru a vorbi cu Dumnezeu. Va fi și un mod pentru a-l ajuta pe cel care este aproape de noi ca să intre în raza luminoasă a prezenței lui Dumnezeu, care aduce pacea și iubirea de care avem nevoie cu toții. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.08.2012
Publicarea pe acest sit: 10.08.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns