Audienţa generală de miercuri

Familia – 9. Copiii (II)
miercuri, 8 aprilie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În catehezele despre familie completăm astăzi reflecția despre copii, care sunt rodul cel mai frumos al binecuvântării pe care Creatorul a dat-o bărbatului și femeii. Am vorbit deja despre marele dar care sunt copiii, astăzi din păcate trebuie să vorbim despre „istorii de pătimire” pe care le trăiesc mulți dintre ei.

Atâția copii încă de la început sunt refuzați, abandonați, furați de copilăria lor și de viitorul lor. Cineva, aproape pentru a se justifica, îndrăznește să spună că a fost o greșeală de a-i aduce pe lume. Acest lucru este rușinos! Să nu descărcăm asupra copiilor greșelile noastre, vă rog! Copiii nu sunt niciodată „o greșeală”. Foamea lor nu este o greșeală, așa cum nu este o greșeală sărăcia lor, fragilitatea lor, abandonarea lor – atâția copii abandonați pe străzi; și nu este o greșeală nici neștiința lor sau incapacitatea lor – atâția copii care nu știu ce este o școală. Eventual, acestea sunt motive pentru a-i iubi mai mult, cu generozitate mai mare. Ce facem din declarațiile solemne ale drepturilor omului și ale drepturilor copilului, dacă apoi îi pedepsim pe copii pentru greșelile adulților?

Cei care au misiunea de a conduce, de a educa, dar aș spune că toți adulții suntem responsabili de copii și să facem fiecare ceea ce se poate pentru a schimba această situație. Mă refer la „pătimirea” copiilor. Fiecare copil marginalizat, abandonat, care trăiește pe stradă cerșind și cu tot soiul de expediente, fără școală, fără îngrijiri medicale, este un strigăt care se înalță la Dumnezeu și care acuză sistemul pe care noi, adulții, l-am construit. Și din păcate acești copii sunt pradă a delincvenților, care îi exploatează pentru traficuri sau comerțuri nedemne, sau antrenându-i în război și violență. Dar și în țările așa-numite bogate atâția copii trăiesc drame care îi marchează în mod greu, din cauza crizei familiei, a golurilor educative și a condițiilor de viață uneori inumane. În orice caz, sunt copilării încălcate în trup și în suflet. Dar nici unul dintre acești copii nu este uitat de Tatăl care este în ceruri! Nici una dintre lacrimile lor nu este pierdută! Așa cum nu trebuie pierdută nici responsabilitatea noastră, responsabilitatea socială a persoanelor, a fiecăruia dintre noi, și a țărilor.

Odată Isus i-a certat pe discipolii Săi pentru că îi îndepărtau pe copiii pe care părinții îi aduceau la El pentru ca să-i binecuvânteze. Este emoționantă narațiunea evanghelică: „Atunci i-au adus copii ca să își pună mâinile peste ei și să se roage, dar discipolii îi mustrau. Însă Isus le-a zis: Lăsați copiii și nu îi opriți să vină la Mine, căci împărăția cerurilor este a acelora care sunt ca ei. Și după ce și-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo” (Mt 19,13-15). Ce frumoasă este această încredere a părinților și acest răspuns al lui Isus! Cum aș vrea ca această pagină să devină istoria normală a tuturor copiilor! Este adevărat că, mulțumire fie lui Dumnezeu, copiii cu dificultăți grave găsesc foarte adesea părinți extraordinari, gata pentru orice jertfă și pentru orice generozitate. Însă acești părinți nu ar trebui să fie lăsați singuri! Ar trebui să însoțim truda lor, dar să le oferim și momente de bucurie împărtășită și de veselie negrăită, pentru ca să nu fie cuprinși de rutina terapeutică.

În orice caz, când este vorba despre copii nu ar trebui să se audă acele formule de apărare legală din oficiu, cum ar fi: „până la urmă, noi nu suntem o unitate de binefacere”; sau: „în propria viață privată, fiecare este liber să facă ceea ce vrea”; sau: „ne pare rău, nu putem să facem nimic”. Aceste cuvinte nu folosesc atunci când este vorba de copii. Prea des cad asupra copiilor efectele vieților uzate de o muncă precară și rău plătită, de orare insuportabile, de transporturi ineficiente… Însă copiii plătesc și prețul unirilor imature și al despărțirilor iresponsabile: ei sunt primele victime; îndură rezultatele culturii drepturilor subiective exasperate și devin după aceea copiii ei mai precoci. Adesea absorb violență pe care nu sunt în măsură să o „elimine”, și sub ochii celor mari sunt constrânși să se obișnuiască cu degradarea.

Și în această epocă a noastră, ca în trecut, Biserica pune maternitatea sa în slujba copiilor și a familiilor lor. Părinților și copiilor din lumea noastră le aduce binecuvântarea lui Dumnezeu, duioșia maternă, reproșul ferm și condamnarea hotărâtă. Cu copiii nu se glumește! Gândiți-vă ce anume ar fi o societate care ar decide, o dată pentru totdeauna, să stabilească acest principiu: „Este adevărat că nu suntem perfecți și că facem multe greșeli. Însă când este vorba despre copiii care vin pe lume, nici o jertfă a adulților nu va fi considerată prea scumpă sau prea mare, numai să evite ca un copil să creadă că este o greșeală, că nu valorează nimic și că este abandonat rănilor vieții și prepotenței oamenilor”. Cât de frumoasă ar fi o astfel de societate! Eu spun că acestei societăți mult i s-ar ierta din nenumăratele sale greșeli. Mult, cu adevărat.

Domnul judecă viața noastră ascultând ceea ce îi prezintă îngerii copiilor, îngeri care „văd mereu fața Tatălui care este în ceruri” (cf. Mt 18,10). Să ne întrebăm mereu: ce anume vor povesti lui Dumnezeu despre noi acești îngeri ai copiilor?

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.04.2015
Publicarea pe acest sit: 08.04.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns