Audienţa generală de miercuri

Despre Psalmul 3
7 septembrie 2011

Iubiți frați și surori,

Reluăm astăzi Audiențele în Piața Sfântul Petru și, în „școala de rugăciune” pe care o trăim împreună în aceste cateheze de miercuri, aș vrea să încep să meditez despre câțiva Psalmi, care, așa cum spunea în iunie, formează „cartea de rugăciune” prin excelență. Primul Psalm asupra căruia mă opresc este un Psalm de plângere și de implorare pătruns de încredere profundă, în care certitudinea prezenței lui Dumnezeu stă la baza rugăciunii care provine dintr-o condiție de dificultate extremă în care se află cel care se roagă. E vorba de Psalmul 3, atribuit de tradiția ebraică lui David în momentul în care fuge de fiul său Absalom (cf. v. 1): este unul din episoadele cele mai dramatice și dificile din viața regelui, atunci când fiul său uzurpă tronul său regal și îl constrânge să părăsească Ierusalimul pentru a-și salva viața (cf. 2Sam 15 ș.u.). Situația de pericol și de angoasă experimentată de David este, așadar, ca un fundal pentru această rugăciune și ajută la înțelegerea ei, prezentându-se ca situația tipică în care un astfel de Psalm poate să fie recitat. În strigătul psalmistului orice om poate recunoaște acele sentimente de durere, de amărăciune și în același timp de încredere în Dumnezeu care, conform relatării biblice, au însoțit fuga lui David din cetatea sa.

Psalmul începe cu o invocație adresată Domnului:

„Doamne, cât de mulți sunt vrăjmașii mei!
Mulți se ridică împotriva mea!
Mulți spun despre mine:
«Nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu!»” (v. 2-3).

Descrierea pe care o face despre situația sa cel care se roagă este deci marcată de tonuri puternic dramatice. De trei ori se reafirmă ideea de mulțime – „cât de mulți”, „mulți”, „mulți” – care în textul original este redat cu aceeași rădăcină ebraică, așa încât să sublinieze și mai mult enormitatea pericolului, în mod repetat, aproape ciocănitor. Această insistență asupra numărului și măreției vrăjmașilor folosește pentru a exprima percepția, din partea psalmistului, a disproporției absolute existente între el și persecutorii săi, o disproporție care justifică și stă la baza urgenței cererii sale de ajutor: asupritorii sunt mulți, înving, în timp ce acela care se roagă este singur și lipsit de apărare, în voia agresorilor săi. Și totuși, primul cuvânt pe care psalmistul îl rostește este „Doamne”; strigătul său începe cu o invocație adresată lui Dumnezeu. O mulțime atacă și se năpustește împotriva lui, generând o teamă care mărește amenințarea făcând-o să apară și mai mare și teribilă; însă cel care se roagă nu se lasă învins de această viziune de moarte, menține tare raportul cu Dumnezeul vieții și spre El în primul rând se îndreaptă, în căutare de ajutor. Însă dușmanii încearcă să frângă și această legătură cu Dumnezeu și să slăbească credința victimei lor. Ei insinuează că Domnul nu poate să intervină, afirmă că nici măcar Dumnezeu nu-l poate salva. Deci agresiunea nu este numai fizică, ci atinge dimensiunea spirituală: „Domnul nu-l poate salva” – spun ei -, nucleul central al sufletului psalmistului trebuie agresat. Este tentația extremă la care credinciosul este supus, este tentația de a pierde credința, încrederea în apropierea lui Dumnezeu. Cel drept trece peste ultima încercare, rămâne tare în credința și în certitudinea adevărului și în încrederea deplină în Dumnezeu și tocmai așa găsește viața și adevărul. Mi se pare că aici Psalmul ne atinge foarte personal: în atâtea probleme suntem tentați să credem că probabil nici Dumnezeu nu mă salvează, nu mă cunoaște, probabil nu are posibilitate; tentația împotriva credinței este ultima agresiune a dușmanului și la aceasta trebuie să rezistăm; astfel îl găsim pe Dumnezeu și găsim viața.

Cel care se roagă în Psalmul nostru este deci chemat să răspundă cu credința la atacurile celor răi: dușmanii – așa cum am spus – neagă că Dumnezeu poate să-l ajute, el în schimb Îl invocă, Îl cheamă pe nume, „Doamne”, și apoi se adresează lui cu un „tu” emfatic, care exprimă un raport tare, solid și cuprinde în sine certitudinea răspunsului divin:

„Tu însă, Doamne, ești scutul meu,
tu ești gloria mea, tu îmi înalți capul.
Cu glasul meu strig către Domnul
și el îmi răspunde din muntele său cel sfânt” (v. 4-5).

Viziunea dușmanilor dispare acum, nu au învins pentru că acela care crede în Dumnezeu este sigur că Dumnezeu este prietenul său: rămâne numai acel „tu” al lui Dumnezeu, celor „mulți” se contrapune acum unul singur, dar mult mai mare și puternic decât mulți vrăjmași. Domnul este ajutor, apărare, mântuire; ca scut protejează pe cel care se încrede în El și îi înalță capul, în gestul de triumf și de victorie. Omul nu mai este singur, dușmanii nu sunt imbatabili așa cum păreau, pentru că Domnul ascultă strigătul celui asuprit și răspunde din locul prezenței sale, din muntele său cel sfânt. Omul strigă, în angoasă, în pericol, în durere; omul cere ajutor și Dumnezeu răspunde. Această împletire a strigătului uman și a răspunsului divin este dialectica rugăciunii și cheia de lectură a întregii istorii a mântuirii. Strigătul exprimă nevoia de ajutor și apelează la fidelitatea celuilalt; a striga înseamnă a face un gest de credință în apropierea și în disponibilitatea la ascultare a lui Dumnezeu. Rugăciunea exprimă certitudinea unei prezențe divine deja experimentate și crezute, care în răspunsul mântuitor al lui Dumnezeu se manifestă în plinătate. Acest lucru este relevant: ca în rugăciunea noastră să fie importantă, prezentă, certitudinea prezenței lui Dumnezeu. Astfel, psalmistul, care se simte asediat de moarte, mărturisește credința sa în Dumnezeu vieții care, ca scut, îl învăluie de jur împrejur cu o protecție invulnerabilă; cel care credea că de acum este pierdut poate să-și înalțe capul pentru că Domnul îl salvează; cel care se roagă, amenințat și batjocorit, este în glorie pentru că Dumnezeu este gloria sa.

Răspunsul divin care primește rugăciunea îi dă psalmistului o siguranță totală; s-a terminat și frica, iar strigătul se liniștește în pace, într-o profundă liniște interioară:

„Mă culc și adorm și mă trezesc iarăși,
pentru că Domnul mă susține.
Nu mă tem de mulțimile de popoare
care mă împresoară din toate părțile” (v. 6-7).

Cel care se roagă, deși este în mijlocul pericolului și al bătăliei, poate să adoarmă liniștit, într-o incontestabilă atitudine de abandonare încrezătoare. În jurul lui vrăjmașii îl împresoară, îl asediază, sunt mulți, se ridică împotriva lui, îl batjocoresc și încearcă să-l facă să cadă, în schimb el se culcă și doarme liniștit și senin, fiind sigur de prezența lui Dumnezeu. Și la trezire îl găsește pe Dumnezeu tot lângă el, ca paznic care nu doarme (cf. Ps 121,3-4), care îl susține, îl ține de mână, nu-l părăsește niciodată. Frica morții este învinsă de prezența Celui care nu moare. Și chiar noaptea, populată de temeri atavice, noaptea dureroasă a singurătății și a așteptării neliniștite, acum se transformă: ceea ce evocă moartea devine prezență a Celui Veșnic.

Vizibilității asaltului dușman, masiv, impunător, i se contrapune prezența invizibilă a lui Dumnezeu, cu toată puterea sa invincibilă. Și către el psalmistul, după expresiile sale de încredere, îndreaptă din nou rugăciune: „Ridică-te, Doamne, mântuiește-mă, Dumnezeul meu!” (v. 8a). Agresorii „se ridicau” (cf. v. 2) împotriva victimei lor, în schimb cel care „se va ridica” este Domnul și va fi pentru a-i nimici. Dumnezeul îl va salva răspunzând la strigătul său. De aceea Psalmul se încheie cu viziunea eliberării de pericolul care ucide și de tentația care poate să ucidă. După cererea adresată Domnului de a se ridica pentru a mântui cel care se roagă descrie victoria divină: dușmanii care, cu asuprirea lor nedreaptă și crudă, sunt simbol a tot ceea ce se opune lui Dumnezeu și planului său de mântuire, sunt învinși. Loviți peste gură, nu vor mai putea să agreseze cu violența lor destructivă și nu vor mai putea să inducă răul îndoielii în prezența și în acțiunea lui Dumnezeu: vorbirea lor nerușinată și sacrilegă este definitiv dezmințită și redusă la tăcere de intervenția mântuitoare a Domnului (cf. v. 8bc). Astfel, Psalmistul poate conclude rugăciunea sa cu o frază care are conotații liturgice care îl celebrează, în recunoștință și în laudă, pe Dumnezeu vieții: „A ta, Doamne, este mântuirea și binecuvântarea ta pe poporul tău” (v. 9).

Iubiți frați și surori, Psalmul 3 ne-a prezentat o implorare plină de încredere și de mângâiere. Rugându-ne acest Psalm putem să ne însușim sentimentele psalmistului, figură a dreptului persecutat care are în Isus împlinirea sa. În durere, în pericol, în amărăciunea neînțelegerii și a ofensei, cuvintele Psalmului deschid inima noastră la certitudinea mângâietoare a credinței. Dumnezeu este mereu aproape – chiar și în dificultăți, în probleme, în obscuritățile vieții – ascultă, răspunde și mântuiește în modul său. Însă trebuie să știm să recunoaștem prezența sa și să acceptăm căile sale, asemenea lui David în fuga sa umilitoare din fața fiului Absalom, asemenea dreptului persecutat din Cartea Înțelepciunii și, în cele din urmă și în mod deplin, asemenea lui Isus pe Golgota. Și atunci când, în ochii celor răi, Dumnezeu pare să nu intervină și Fiul moare, chiar atunci se manifestă, pentru toți cei care cred, adevărata glorie și realizarea definitivă a mântuirii. Fie ca Domnul să ne dăruiască credință, să vină în ajutorul slăbiciunii noastre și să ne facă capabili să credem și să ne rugăm în orice angoasă, în nopțile dureroase ale îndoielii și în zilele lungi ale durerii, abandonându-ne cu încredere Lui, care este „scutul” nostru și „gloria” noastră. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.09.2011
Publicarea pe acest sit: 08.09.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns