Audienţa generală de miercuri

Sf. Ioan Leonardi
miercuri, 7 octombrie 2009

Iubiți frați și surori!

La 9 octombrie 2009 se vor împlini 400 de ani de la moartea sfântului Ioan Leonardi, întemeietor al Ordinului călugăresc al Clericilor Obișnuiți ai Maicii lui Dumnezeu, canonizat la 7 aprilie 1938 și ales patron al farmaciștilor la 8 august 2006. El este amintit și datorită marelui zel misionar. Împreună cu Mons. Juan Bautista Vives și cu iezuitul Martin de Funes a proiectat și a contribuit la înființarea unei congregații specifice a Sfântului Scaun pentru misiuni, Congregația „Propaganda Fide”, și la viitoarea naștere a Colegiului Urban „De Propaganda Fide”, care în decursul secolelor a format mii de preoți, mulți dintre ei martiri, pentru a evangheliza popoarele. Prin urmare, e vorba de o figură luminoasă de preot, pe care îmi place să-l indic ca exemplu tuturor preoților în acest An al Sfintei Preoții. A murit în anul 1609 din cauza unei gripe contractate în timp ce purta de grijă de cei care, în cartierul roman Campitelli, au fost loviți de epidemie.

Ioan Leonardi s-a născut în anul 1541 la Diecimo în provincia Lucca. Ultimul din șapte frați, a avut o adolescență ritmată de ritmurile de credință trăite într-un nucleu familiar sănătos și laborios, precum și de frecventarea asiduă a unei prăvălii de arome și de medicamente din satul său natal. La vârsta de 17 ani, tatăl l-a înscris la un curs obișnuit de farmacie la Lucca, cu scopul de a face din el un viitor farmacist, ba chiar un spițer, cum se numea pe atunci. Timp de circa un deceniu, tânărul Ioan Leonardi a fost un frecventator atent și silitor, dar atunci când, conform normelor prevăzute de vechea Republică de Lucca, a dobândit recunoașterea oficială care avea să-l autorizeze să deschidă o farmacie proprie, el a început să se gândească dacă n-a venit momentul de a realiza un proiect pe care din totdeauna îl avea în inimă. După reflecție matură a decis să se îndrepte spre preoție. Și astfel, părăsind prăvălia farmacistului, și după ce a dobândit o formare teologică adecvată, a fost hirotonit preot și, în ziua de Epifanie din anul 1572, a celebrat prima Liturghie. Totuși n-a părăsit pasiunea pentru farmacie, deoarece simțea că medierea profesională de farmacist avea să-i permită să realizeze pe deplin vocația sa, aceea de a transmite oamenilor, printr-o viață sfântă, „medicamentul lui Dumnezeu„, care este Isus Cristos răstignit și înviat, „măsură a tuturor lucrurilor”.

Animat de convingerea că de acest medicament au nevoie toate ființele umane mai mult decât de orice alt lucru, sfântul Ioan Leonardi a încercat să facă din întâlnirea personală cu Isus Cristos motivația fundamentală a propriei existențe. „Este necesar să începem din nou de la Cristos”, îi plăcea să repete foarte des. Primatul lui Cristos peste toate a devenit pentru el criteriul concret de judecată și de acțiune și principiul generator al activității sale sacerdotale, pe care a exercitat-o în timp ce era în desfășurare o vastă și răspândită mișcare de reînnoire spirituală în Biserică, grație apariției de noi institute călugărești și mărturiei luminoase a unor sfinți, precum Carol Borromeu, Filip Neri, Ignațiu de Loyola, Iosif Calasanțiu, Camil de Lellis, Alois Gonzaga. Cu entuziasm s-a dedicat apostolului printre copii prin Compania Învățăturii Creștine, adunând în jurul său un grup de tineri cu care, la 1 septembrie 1574, a întemeiat Congregația Preoților Reformați ai Sfintei Fecioare, numit după aceea Ordinul Clericilor Obișnuiți ai Maicii lui Dumnezeu. Discipolilor săi le recomanda să aibă „în fața ochilor minții numea cinstea, slujirea și gloria lui Cristos Isus Răstignit”, și, ca bun farmacist obișnuit să dozeze leacurile grație unei referințe precise, adăuga: „Un pic mai mult ridicați inimile voastre la Dumnezeu și cu el măsurați lucrurile”.

Mânat de zel apostolic, în mai 1605, i-a trimis papei Paul al V-lea abia ales un Memorial în care sugera criteriile unei reînnoiri autentice în Biserică. Observând cât este de „necesar ca aceia care aspiră la reforma obiceiurilor oamenilor să caute în special, și în primul rând, gloria lui Dumnezeu”, adăuga că ei trebuie să strălucească „prin integritatea vieții și excelența obiceiurilor, astfel, mai mult decât să constrângă, vor atrage cu dulceață la reformă”. În afară de asta observa că „acela care vrea să facă o serioasă reformă religioasă și morală trebuie înainte de toate, ca un medic bun, să facă o atentă diagnoză a relelor care chinuiesc Biserica pentru a putea astfel să fie în măsură să prescrie pentru fiecare din ele remediul cel mai potrivit”. Și nota că „reînnoirea Bisericii trebuie să se facă la fel în conducători și în angajați, sus și jos. Trebuie să înceapă de la cel care comandă și să se extindă la supuși”. Pentru aceasta, în timp ce-i solicita papei să promoveze o „reformă universală a Bisericii”, se preocupa de formarea creștină a poporului și în special a copiilor, care trebuie educați „încă din primii ani… în curăția credinței creștine și în sfintele obiceiuri”.

Iubiți frați și surori, figura luminoasă a acestui sfânt îi invită pe preoți în primul rând, și pe toți creștinii, să tindă constant la „măsura înaltă a vieții creștine” care este sfințenia, desigur fiecare după propria stare de viață. De fapt, numai din fidelitatea față de Cristos poate să apară reînnoirea eclezială autentică. În anii aceia, în trecerea culturală și socială între secolul al XVI-lea și secolul al XVII-lea, au început să se schițeze premisele viitoarei culturi contemporane, caracterizată de o sciziune necuvenită între credință și rațiune, care a produs printre efectele sale negative marginalizarea lui Dumnezeu, cu iluzia unei posibile și totale autonomii a omului care alege să trăiască „așa ca și cum Dumnezeu n-ar exista”. Este criza gândirii moderne, pe care de mai multe ori am avut ocazia s-o evidențiez și care ajunge adesea în forme de relativism. Ioan Leonardi a intuit care era adevăratul medicament pentru aceste rele spirituale și l-a sintetizat în expresia: „Cristos înainte de toate”, Cristos în centrul inimii, în centrul istoriei și al cosmosului. Și de Cristos – afirma el cu tărie – omenirea are extremă nevoie, pentru că el este „măsura” noastră. Nu există loc care să nu poată fi atins de forța lui; nu există rău care să nu găsească în el remediu, nu există problemă care să nu se rezolve în el. „Ori Cristos, ori nimic”! Iată rețeta lui pentru orice tip de reformă spirituală și socială.

Există un alt aspect al spiritualității sfântului Ioan Leonardi pe care-mi place să-l subliniez. În mai multe circumstanțe a reafirmat că întâlnirea vie cu Cristos se realizează în Biserica sa, sfântă dar fragilă, înrădăcinată în istorie și în devenirea ei uneori întunecată, unde grâul și neghina cresc împreună (cf. Mt 13,30), dar totuși mereu sacrament de mântuire. Având conștiința clară că Biserica este ogorul lui Dumnezeu (cf. Mt 13,24), nu s-a scandalizat de slăbiciunile sale umane. Pentru a contrasta neghina a ales să fie grâu bun: adică a decis să-l iubească pe Cristos în Biserică și să contribuie la a o face tot mai mult semn transparent al lui Cristos. Cu mare realism a văzut Biserica, fragilitatea ei umană, dar și faptul că ea este „ogorul lui Dumnezeu”, instrumentul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Nu numai atât. Din iubire față de Cristos a lucrat cu ardoare pentru a purifica Biserica, pentru a o face mai frumoasă și sfântă. A înțeles că orice reformă trebuie făcută în Biserică și niciodată împotriva Bisericii. În asta, sfântul Ioan Leonardi a fost cu adevărat extraordinar și exemplul lui rămâne mereu actual. Orice reformă interesează desigur structurile, dar în primul rând trebuie să aibă incidență în inima credincioșilor. Numai sfinții, bărbați și femei care se lasă conduși de Duhul divin, gata să facă alegeri radicale și curajoase în lumina evangheliei, reînnoiesc Biserica și contribuie, în manieră determinantă, la construirea unei lumi mai bune.

Iubiți frați și surori, existența sfântului Ioan Leonardi a fost mereu luminată de strălucirea „feței sfinte” a lui Isus, păstrată și venerată în catedrala din Lucca, devenită simbolul elocvent și sinteza indiscutabilă a credinței care-l anima. Cucerit de Cristos asemenea apostolului Paul, el a arătat discipolilor săi, și continuă să ne arate nouă tuturor, idealul cristocentric pentru care „trebuie să ne dezbrăcăm de propriul interes și să ne intereseze numai slujirea lui Dumnezeu”, având „în fața ochilor minții numai cinstea, slujirea și gloria lui Cristos Isus Răstignit”. Alături de fața lui Cristos, și-a fixat privirea spre fața maternă a Mariei. Cea pe care a ales-o patroană a ordinului său a fost pentru el învățătoare, soră, mamă și el a experimentat ocrotirea ei constantă. Exemplul și mijlocirea acestui „fascinant om al lui Dumnezeu” să fie, îndeosebi în acest An al Sfintei Preoții, chemare și încurajare pentru preoți și pentru toți creștinii să trăiască cu pasiune și entuziasm propria vocație.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.10.2009
Publicarea pe acest sit: 09.10.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns