Audienţa generală de miercuri

Dorința de Dumnezeu
miercuri, 7 noiembrie 2012

Iubiți frați și surori,

Drumul de reflecție pe care îl facem împreună în acest An al Credinței ne conduce să medităm astăzi asupra unui aspect fascinant al experienței umane și creștine: omul poartă în sine o misterioasă dorință de Dumnezeu. În mod foarte semnificativ, Catehismul Bisericii Catolice începe chiar cu următoarea considerație: „Dorința de Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul a fost creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu; și Dumnezeu nu încetează să îl atragă pe om spre sine și numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul și fericirea pe care nu încetează să le caute” (nr. 27).

O astfel de afirmație, care și astăzi în multe contexte culturale apare complet comună, aproape clară, ar putea să pară în schimb o provocare în cadrul culturii occidentale secularizate. De fapt, mulți contemporani ai noștri ar putea să obiecteze că nu simt deloc o astfel de dorință de Dumnezeu. Pentru largi sectoare ale societății El nu mai este cel așteptat, cel dorit, cât mai ales o realitate care lasă oamenii indiferenți, în fața căreia nu trebuie să se facă nici măcar efortul de a te pronunța. În realitate, ceea ce am definit ca „dorință de Dumnezeu” nu a dispărut total și se arată și astăzi, în multe moduri, inimii omului. Dorința umană tinde mereu spre bunuri concrete determinate, adesea complet altele decât spirituale, și totuși se află în fața întrebării despre ce anume este cu adevărat „binele” și trebuie să se confrunte cu ceva care este diferit de sine, pe care omul nu îl poate construi, ci este chemat să recunoască. Ce anume poate sătura cu adevărat dorința omului?

În prima mea enciclică, Deus caritas est, am încercat să analizez cum se realizează acest dinamism în experiența iubirii umane, experiență care în epoca noastră este percepută mai ușor ca moment de extaz, de ieșire din sine, ca loc în care omul simte că este străbătut de o dorință ce îl depășește. Prin iubire, bărbatul și femeia experimentează în mod nou, unul grație celuilalt, măreția și frumusețea vieții și a realului. Dacă ceea ce experimentez nu este o simplă iluzie, dacă într-adevăr vreau binele celuilalt drept cale și pentru binele meu, atunci trebuie să fiu dispus să mă de-centrez, să fiu în slujba lui până la renunțarea de mine însumi. Răspunsul la întrebarea cu privire la sensul experienței iubirii trece deci prin purificarea și vindecarea voinței, cerută chiar de binele dorit pentru celălalt. Trebuie să ne exercităm, să ne antrenăm, chiar să ne corectăm, pentru ca acel bine să poată fi voit cu adevărat.

Extazul inițial se traduce astfel în pelerinaj, „exod permanent din eul închis în sine însuși spre eliberarea sa în dăruirea de sine și, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuși, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu” (Enciclica Deus caritas est, nr. 6). Prin acest drum se va putea aprofunda progresiv pentru om cunoașterea acelei iubiri pe care a experimentat-o inițial. Și se va profila tot mai mult și misterul pe care ea îl reprezintă: de fapt, nici măcar persoana iubită nu este în stare să sature dorința care locuiește în inima umană, ba chiar, cu cât este mai autentică iubirea față de celălalt, cu atât ea lasă să dezvăluie întrebarea cu privire la originea sa și cu privire la destinul său, cu privire la posibilitatea pe care o are de a dura pentru totdeauna. Așadar, experiența umană a iubirii are în sine un dinamism care trimite dincolo de noi înșine, este experiență a unui bine care ne face să ieșim din noi și să ne aflăm în fața misterului care învăluie întreaga existență.

Considerații asemănătoare s-ar putea face și cu privință la alte experiențe umane, cum ar fi prietenia, experiența frumosului, iubirea față de cunoaștere: orice bine experimentat de om tinde spre misterul care învăluie pe om însuși; orice dorință care apare inimii umane devine ecou al unei dorințe fundamentale care nu este niciodată săturată pe deplin. Fără îndoială, de la această dorință profundă, care ascunde și ceva enigmatic, nu se poate ajunge direct la credință. În definitiv, omul cunoaște bine ceea ce nu îl satură, dar nu poate imagina sau defini ceea ce l-ar face să experimenteze acea fericire a cărei nostalgie o poartă în inimă. Nu poate fi cunoscut Dumnezeu doar pornind de la dorința omului. Din acest punct de vedere rămâne misterul: omul este căutător al Absolutului, un căutător cu pași mici și nesiguri. Și totuși, deja experiența dorinței, a „inimii neliniștite” cum o numea Sfântul Augustin, este destul de semnificativă. Ea ne atestă că, în adâncime, omul este o ființă religioasă (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 28), un „cerșetor de Dumnezeu”. Putem spune cu cuvintele lui Pascal: „Omul îl depășește infinit pe om” (Gânduri, ed. Chevalier, 438; ed. Brunschvicg, 434). Ochii recunosc obiectele atunci când acestea sunt luminate de lumină. De aici dorința de cunoaște lumina însăși, care face să strălucească lucrurile din lume și cu ele aprinde simțul frumuseții.

De aceea trebuie să considerăm că este posibil și în epoca noastră, aparent atât de refractară față de dimensiunea transcendentă, să se deschidă un drum spre autenticul sens religios al vieții, care arată că darul credinței nu este absurd, nu este irațional. Ar fi de mare utilitate, pentru acest scop, să se promoveze un soi de pedagogie a dorinței, fie pentru drumul celui care încă nu crede, fie pentru cel care deja a primit darul credinței. O pedagogie care cuprinde cel puțin două aspecte. În primul rând, a învăța sau a reînvăța gustul bucuriilor autentice ale vieții. Nu toate satisfacțiile produc în noi același efect: unele lasă o urmă pozitivă, sunt capabile să împace sufletul, ne fac mai activi și generoși. Altele, în schimb, după lumina inițială, par să dezamăgească așteptările pe care le-au trezit și uneori lasă în urma lor amărăciune, insatisfacție sau un sentiment de gol. A educa încă de la vârstă fragedă cum să se guste bucuriile adevărate, în toate domeniile existenței – familia, prietenia, solidaritatea cu cel care suferă, renunțarea la propriul eu pentru a-l sluji pe celălalt, iubirea față de cunoaștere, față de artă, față de frumusețile naturii -, toate acestea înseamnă exercitarea gustului interior și producerea de anticorpi eficienți împotriva banalizării și aplatizării răspândite astăzi. Și adulții au nevoie să redescopere aceste bucurii, să dorească realități autentice, purificându-se de mediocritatea în care ar putea fi ademeniți. Atunci va deveni mai ușor să se abandoneze sau să se respingă tot ceea ce, deși aparent atractiv, se dovedește în schimb insipid, izvor de obișnuință și nu de libertate. Și acest lucru va face să iasă în evidență acea dorință de Dumnezeu despre care vorbim.

Un al doilea aspect, care merge în același pas cu precedentul, este faptul de a nu ne mulțumi niciodată cu ceea ce am obținut. Tocmai bucuriile cele mai adevărate sunt capabile să elibereze în noi acea neliniște sănătoasă care ne face să fim mai exigenți – să vrem un bine mai înalt, mai profund – și în același timp să percepem cu claritate tot mai mare că nimic finit nu poate umple inima noastră. Astfel vom învăța să tindem, dezarmați, spre acel bine pe care nu îl putem construi sau nu îl putem procura cu forțele noastre; vom învăța să nu ne lăsăm descurajați de oboseală sau de obstacolele care vin din păcatul nostru.

Însă, în această privință, nu trebuie să uităm că dinamismul dorinței este mereu deschis răscumpărării. Și atunci când ea intră pe drumuri greșite, când urmărește paradisuri artificiale și pare să piardă capacitatea de a năzui spre binele adevărat. Chiar și în abisul păcatului nu se stinge în om acea scânteie care îi permite să recunoască adevăratul bine, să îl guste și să demareze astfel un parcurs de urcare, în care Dumnezeu, cu darul harului Său, nu încetează niciodată să își dăruiască ajutorul. De altfel cu toții avem nevoie să parcurgem un drum de purificare și de vindecare a dorinței. Suntem peregrini spre patria cerească, spre acel bine deplin, veșnic, pe care nimic nu ni-l va putea lua. Așadar, nu este vorba de a sufoca dorința care este în inima omului, ci de a o elibera, pentru ca să poată ajunge la adevărata sa înălțime. Atunci când în dorință se deschide fereastra spre Dumnezeu, acesta este deja semn al prezenței credinței în suflet, credință care este un har al lui Dumnezeu. Tot Sfântul Augustin afirma: „Cu așteptarea, Dumnezeu lărgește dorința noastră, cu dorința lărgește sufletul și dilatându-l îl face mai capabil” (Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan, 4,6: PL 35, 2009).

În acest pelerinaj, să ne simțim frați ai tuturor oamenilor, colegi de călătorie și ai celor care nu cred, ai celui care este în căutare, ai celui care se lasă interogat cu sinceritate de dinamismul propriei dorințe de adevăr și de bine. Să ne rugăm, în acest An al Credinței, pentru ca Dumnezeu să își arate fața Sa tuturor celor care îl caută cu inimă sinceră. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.11.2012
Publicarea pe acest sit: 07.11.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns