Audienţa generală de miercuri

Sfântul Clemente Romanul
miercuri, 7 martie 2007

Dragi frați și surori,

Am meditat în lunile trecute asupra chipurilor fiecăruia dintre Apostoli și asupra primilor mărturisitori ai credinței creștine, pe care scrierile neotestamentare îi menționează. Acum ne îndreptăm atenția asupra Părinților apostolici, adică asupra celei dintâi și celei de-a doua generații în Biserică după Apostoli. Și astfel putem vedea cum începe drumul Bisericii în istorie.

Sfântul Clement, Episcop al Romei în ultimii ani ai primului secol, este al treilea succesor al lui Petru, după Lin și Anaclet. Referitor la viața sa, mărturia cea mai importantă este aceea a sfântului Irineu, Episcop de Lyon până în anul 202. El atestă că Clement „îi văzuse pe apostoli”, „se întâlnise cu ei”, și „avea încă în urechi predica lor, și înaintea ochilor tradiția lor” (Adv. haer. 3,3,3). Mărturiile de mai târziu, din secolele al IV-lea și al VI-lea, îi atribuie lui Clement titlul de martir.

Autoritatea și prestigiul acestui Episcop al Romei erau atât de mari, încât lui i-au fost atribuite diferite scrieri, însă unica lucrare ce îi aparține cu siguranță este Scrisoarea către Corinteni. Eusebiu din Cezarea, marele „arhivar” al originilor creștine, îl prezintă cu aceste cuvinte: „Este transmisă o scrisoare a lui Clement recunoscută drept autentică, mare și admirabilă. A fost scrisă de el, din partea Bisericii din Roma, către Biserica din Corint… Știm că de mult timp, și încă în zilele noastre, ea este citită public în cadrul adunării credincioșilor” (Hist. Eccl. 3,16). Acestei scrisori îi era atribuit un caracter aproape canonic. La începutul acestui text – scris în limba greacă – Clement se plânge că „neprevăzutele adversități, apărute una după alta” (1,1), au împiedicat o intervenție a sa mai grabnică. Aceste „adversități” sunt identificate cu persecuția lui Domițian: de aceea data compunerii scrisorii trebuie să fie undeva în perioada imediat succesivă morții împăratului și sfârșitului persecuției, adică imediat după anul 96.

Intervenția lui Clement – suntem încă în primul secol – era impusă de mari probleme care existau în Biserica din Corint: prezbiterii comunității, de fapt, fuseseră depuși de unii tineri contestatari. Durerosul fapt este amintit, încă o dată, de sfântul Irineu, care scrie: „Sub Clement, ivindu-se o dispută nu chiar neînsemnată între credincioșii din Corint, Biserica din Roma a trimis corintenilor o scrisoare foarte importantă pentru a-i reconcilia, pentru a reînnoi credința lor și a vesti tradiția, pe care de puțin timp ea o primise de la Apostoli” (Adv. haer. 3,3,3). Putem așadar spune că această scrisoare constituie o primă exercitare a Primatului roman după moartea sfântului Petru. Scrisoarea lui Clement reia teme dragi sfântului Paul, care scrisese două mari scrisori Corintenilor, mai ales disputa teologică, mereu actuală, între indicativul mântuirii și imperativul angajării morale. Înainte de toate se află anunțul plin de bucurie al harului care mântuiește. Domnul ne pregătește și ne oferă iertarea, ne oferă iubirea sa, harul de a fi creștini, frații și surorile sale. Este o veste care umple de bucurie viața noastră și dă certitudine faptelor noastre: Domnul ne întâmpină mereu cu bunătatea sa și bunătatea Domnului este mereu mai mare decât toate păcatele noastre. De aceea trebuie să ne angajăm în mod coerent față de darul primit și să răspundem anunțului mântuirii printr-un drum generos și curajos de convertire. Față de modelul paulin, noutatea se află în faptul că Episcopul Clement alătură după partea doctrinară și cea practică, ce formau toate scrisorile pauline, o „mare rugăciune” care de fapt încheie scrisoarea.

Oportunitatea imediată a scrisorii oferă Episcopului Romei posibilitatea unei ample intervenții asupra identității Bisericii și asupra misiunii sale. Dacă la Corint au existat abuzuri, observă Clement, motivul trebuie căutat în slăbirea carității și a altor virtuți creștine indispensabile. Din acest motiv el îi recheamă pe creștini la umilință și iubire frățească, două virtuți într-adevăr constitutive ale vieții în Biserică: „Suntem un neam sfânt”, atenționează el, „să împlinim așadar tot ceea ce sfințenia impune” (30,1). În mod particular, Episcopul de Roma amintește că Domnul însuși „a stabilit unde și de către cine să fie săvârșite slujirile liturgice, pentru ca orice lucru, înfăptuit în mod sfânt și cu consimțământul său, să fie plăcut voinței sale… Marelui preot de fapt i-au fost încredințate funcțiile liturgice ce-i revin, leviților le revin slujirile proprii. Omul laic este legat de orânduirile laicilor” (401-5: trebuie observat că aici, în această scrisoare de la sfârșitul secolului I, pentru prima dată în literatura creștină, apare termenul grec „laikos„, care înseamnă „membru al laos-ului”, adică „al poporului lui Dumnezeu”).

În acest fel, referindu-se la liturgia vechiului Israel, Clement dezvăluie idealul său de Biserică. Ea este adunată de „unicul Duh de har revărsat asupra noastră”, care viețuiește în diferitele membre ale Trupului lui Cristos, în care toți, uniți fără nici o separare, sunt „membre unii altora” (46,6-7). Distincția clară între „laic” și ierarhie nu înseamnă nicidecum contrapunere, ci doar această legătură organică a trupului, a unui organism, cu diferite funcții. Biserica de fapt nu este un loc de confuzie și de anarhie, unde unul poate face ceea ce vrea oricând: fiecare în acest organism, cu o structură articulată, își exercită funcția conform cu vocația primită. În privința capilor comunităților, Clement explică în mod clar doctrina succesiunii apostolice. Normele care o reglementează derivă în cele din urmă de la Dumnezeu însuși. Tatăl l-a trimis pe Isus Cristos, care la rândul său i-a trimis pe Apostoli. Ei apoi i-au trimis pe primii capi ai comunităților, și au stabilit ca lor să le urmeze alți bărbați demni. Totul așadar purcede „în mod ordonat de la voința lui Dumnezeu” (42). Prin aceste cuvinte, cu aceste fraze, sfântul Clement subliniază că Biserica are o structură sacramentală și nu o structură politică. Acțiunea lui Dumnezeu care ne vine în întâmpinare în liturgie precede inițiativele și ideile noastre. Biserica este mai ales darul lui Dumnezeu și nu lucrarea noastră, și de aceea această structură sacramentală nu garantează doar orânduirea comună, dar și această precedență a darului lui Dumnezeu, de care toți avem nevoie.

În sfârșit, „marea rugăciune” oferă o respirație cosmică argumentărilor precedente. Clement îl laudă pe Dumnezeu și îi mulțumește pentru minunata sa providență iubitoare, care a creat lumea și continuă să o salveze și să o sfințească. O însemnătate aparte o are invocația pentru conducători. După textele din Noul Testament, ea reprezintă cea mai veche rugăciune pentru instituțiile politice. Astfel, în fața persecuției ce avea să vină curând, creștinii, deși pe deplin conștienți că vor continua persecuțiile, nu încetează să se roage pentru înseși autoritățile care îi condamnaseră pe nedrept. Motivul este înainte de toate de ordin cristologic: trebuie să ne rugăm pentru cei care ne persecută, așa cum a făcut Isus pe cruce. Dar această rugăciune conține și o învățătură ce călăuzește, de-a lungul secolelor, atitudinea creștinilor înaintea politicii și a Statului. Rugându-se pentru autorități, Clement recunoaște legitimitatea instituțiilor politice în orânduirea stabilită de Dumnezeu; în același timp, el își arată preocuparea ca autoritățile să fie docile față de Dumnezeu și „să exercite puterea pe care Dumnezeu le-a dat-o în pace și blândețe cu evlavie” (61,2). Cezarul nu este totul. Există o altă suveranitate, a cărei origine și esență nu sunt din această lume, ci „de sus”: este aceea a Adevărului, care pretinde și în confruntările Statului dreptul de a fi ascultat.

Astfel scrisoarea lui Clement abordează numeroase teme de actualitate continuă. Ea este cu atât mai semnificativă, întrucât dovedește, încă din primul secol, grija Bisericii din Roma, care prezidează în caritate toate celelalte Biserici. În același Duh să înălțăm și noi la rândul nostru invocațiile „marii rugăciuni”, acolo unde Episcopul de Roma se face vocea întregii lumi: „Da Doamne, fă să strălucească asupra noastră chipul tău în binele păcii; ocrotește-ne cu mâna ta puternică… Noi îți mulțumim, prin marele Preot și călăuza sufletelor noastre, Isus Cristos, prin care ție să-ți fie slava și lauda, acum, și pururea, și în vecii vecilor. Amin” (60-61).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 07.03.2007
Publicarea pe acest sit: 07.03.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns