Audienţa generală de miercuri

Despre tăcerea lui Isus
miercuri, 7 martie 2012

Iubiți frați și surori,

Într-o serie de cateheze precedente am vorbit despre rugăciunea lui Isus și nu aș vrea să închei această reflecție fără să mă opresc pe scurt asupra temei tăcerii lui Isus, așa de importantă în raportul cu Dumnezeu.

În Exortația apostolică post-sinodală Verbum Domini am făcut referință la rolul pe care îl asumă tăcerea în viața lui Isus, mai ales pe Golgota: „aici suntem puși în fața «Cuvântului crucii» (1Cor 1,18). Cuvântul amuțește, devine tăcere mortală, deoarece s-a «spus» până la tăcere, nereținând nimic din ceea ce trebuia să ne comunice” (nr. 12). În fața acestei tăceri a crucii, sfântul Maxim Mărturisitorul pune pe bunele Născătoarei de Dumnezeu următoarea expresie: „Este fără cuvânt Cuvântul Tatălui, care a făcut orice creatură care vorbește; fără viață sunt ochii stinși ai celui la al cărui cuvânt și la al cărui semn se mișcă tot ceea ce are viață” (Viața Mariei, nr. 89: Testi mariani del primo millennio, 2, Roma 1989, pag. 253).

Crucea lui Cristos nu arată numai tăcerea lui Isus ca ultimul său cuvânt adresat Tatălui, ci revelează și că Dumnezeu vorbește prin intermediul tăcerii: „Tăcerea lui Dumnezeu, experiența depărtării Atotputernicului și Tatălui este etapă decisivă în drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt întrupat. Atârnat pe lemnul crucii, a deplâns durerea provocată Lui de această tăcere: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (Mc 15,34; Mt 27,46). Continuând în ascultarea până la ultima suflare de viață, în întunericul morții, Isus l-a invocat pe Tatăl. Lui s-a încredințat în momentul trecerii, prin moarte, la viața veșnică: «Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu» (Lc 23,46)” (Exort. ap. postsin. Verbum Domini, 21). Experiența lui Isus pe cruce este profund revelatoare a situației omului care se roagă și a apogeului rugăciunii: după ce am ascultat și am recunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne măsurăm și cu tăcerea lui Dumnezeu, expresie importantă a Cuvântului divin însuși.

Dinamica de cuvânt și tăcere, care marchează rugăciunea lui Isus în toată existența sa pământească, mai ales pe cruce atinge și viața noastră de rugăciune în două direcții.

Prima este aceea care se referă la primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este necesară tăcerea interioară și exterioară pentru ca acest cuvânt să poată fi auzit. Și acesta este un punct deosebit de dificil pentru noi în timpul nostru. De fapt, epoca noastră este una în care nu se favorizează reculegerea; mai mult, uneori avem impresia că există fiică de a ne dezlipi, chiar și pentru o clipă, de fluviul de cuvinte și de imagini care marchează și umplu zilele. Pentru aceasta, în Exortația Verbum Domini menționată deja am amintit necesitatea de a ne educa la valoarea tăcerii: „A redescoperi centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu în viața Bisericii înseamnă și a redescoperi sensul reculegerii și al liniștii interioare. Marea tradiție patristică ne învață că misterele lui Cristos sunt legate de tăcere și numai în ea Cuvântul poate găsi locuință în noi, așa cum s-a întâmplat în Maria, în mod inseparabil femeie a Cuvântului și a tăcerii” (nr. 21). Acest principiu – că fără tăcere nu se simte, nu se ascultă, nu se primește un cuvânt – este valabil pentru rugăciunea personală mai ales, dar și pentru liturgiile noastre: pentru a facilita o ascultare autentică, ele trebuie să fie și bogate în momente de tăcere și de primire non-verbală. Este valabilă mereu observația sfântului Augustin: Verbo crescente, verba deficiunt – „Când Cuvântul lui Dumnezeu crește, cuvintele omului dispar” (cf. Sermo 288,5: PL 38,1307; Sermo 120,2: PL 38,677). Evangheliile îl prezintă adesea, mai ales în alegerile decisive, pe Isus care se retrage singur într-un loc separat de mulțimi și chiar de discipoli pentru a se ruga în tăcere și a trăi raportul său filial cu Dumnezeu. Tăcerea este capabilă să sape un spațiu interior în adâncul nostru, pentru a face să locuiască acolo Dumnezeu, pentru ca să rămână în noi Cuvântul său, pentru ca iubirea față de El să se înrădăcineze în mintea noastră și în inima noastră și să însuflețească viața noastră. Deci prima direcție: a învăța din nou tăcerea, deschiderea pentru ascultare, care ne deschide spre celălalt, spre Cuvântul lui Dumnezeu.

Însă există și o a doua relație importantă a tăcerii cu rugăciunea. De fapt, nu există numai tăcerea noastră pentru a ne dispune la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; adesea, în rugăciunea noastră, ne aflăm în fața tăcerii lui Dumnezeu, simțim aproape un sentiment de abandonare, ni se pare că Dumnezeu nu ascultă și nu răspunde. Însă această tăcere a lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat și pentru Isus, nu marchează absența sa. Creștinul știe bine că Domnul este prezent și ascultă, chiar și în întunericul durerii, al refuzului și al singurătății. Isus îi asigură pe discipoli și pe fiecare dintre noi că Dumnezeu cunoaște bine necesitățile noastre în orice moment al vieții noastre. El îi învață pe discipoli: „Când vă rugați, nu spuneți multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultați pentru vorbăria lor. Așadar, nu vă asemănați cu ei, căci Tatăl vostru știe de ce aveți nevoie, înainte ca să-i cereți” (Mt 6,7-8): o inimă atentă, tăcută, deschisă este mai importantă de atâtea cuvinte. Dumnezeu ne cunoaște în interior, mai mult decât noi înșine, și ne iubește: și a ști acest lucru trebuie să fie suficient. În Biblie, experiența lui Iob este deosebit de semnificativă în această privință. Acest om în puțin timp pierde totul: rudele, bunurile, prietenii, sănătatea; chiar pare că atitudinea lui Dumnezeu față de el este aceea a abandonării, a tăcerii totale. Și totuși Iob, în raportul său cu Dumnezeu, vorbește cu Dumnezeu, strigă la Dumnezeu; în rugăciunea sa, în pofida a toate, păstrează intactă credința sa și, la sfârșit, descoperă valoarea experienței sale și a tăcerii lui Dumnezeu. Și astfel la sfârșit, adresându-se Creatorului, conclude: „Eu te cunoșteam numai din auzite, dar acum ochii mei te-au văzut” (Iob 42,5): noi toți aproape îl cunoaștem pe Dumnezeu numai din auzite și cu cât suntem mai deschiși la tăcerea sa și la tăcerea noastră, cu atât mai mult începem să-l cunoaștem realmente. Această încredere extremă care se deschide la întâlnirea profundă cu Dumnezeu este formată în tăcere. Sfântul Francisc Xaveriu se ruga spunându-i Domnului: eu te iubesc nu pentru că poți să-mi dai paradisul sau să mă condamni la iad, ci pentru că ești Dumnezeul meu. Te iubesc pentru că Tu ești Tu.

Îndreptându-ne spre încheierea reflecțiilor despre rugăciunea lui Isus, revin în minte câteva învățături din Catehismul Bisericii Catolice: „Evenimentul rugăciunii ne este dezvăluit pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat și care locuiește printre noi. Atunci când încercăm să înțelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie, ne apropiem de fapt de Domnul Isus, ca de Rugul aprins: mai întâi spre a-l contempla pe El însuși în rugăciune, apoi spre a-l asculta cum ne învață să ne rugăm, în sfârșit, spre a cunoaște cum ne împlinește El rugăciunea” (nr. 2598). Și cu ne învață Isus să ne rugăm? În Compendiul Catehismului Bisericii Catolice găsim un răspuns clar: „Isus ne învață să ne rugăm nu numai cu rugăciunea Tatăl nostru” – desigur actul central al învățăturii modului în care să ne rugăm – „ci și atunci când se roagă. În felul acesta, în afară de conținut, ne arată dispozițiile cerute pentru o rugăciune adevărată: curăția inimii, care caută împărăția și iartă dușmanii; încrederea plină de curaj și filială, care merge dincolo de ceea ce simțim sau înțelegem; vigilența, care îl ocrotește pe discipol de ispită” (nr. 544).

Parcurgând Evangheliile am văzut cu Domnul este, pentru rugăciunea noastră, interlocutor, prieten, martor și maestru. În Isus se revelează noutatea dialogului nostru cu Dumnezeu: rugăciunea filială, pe care Tatăl o așteaptă de la fiii săi. Și de la Isus învățăm cum rugăciunea constantă ne ajută să interpretăm viața noastră, să facem alegerile noastre, să recunoaștem și să primim vocația noastră, să descoperim talanții pe care Dumnezeu ni i-a dat, să împlinim zilnic voința sa, singura cale pentru a realiza existența noastră.

Nouă, adesea preocupați de eficacitatea operativă și de rezultatele concrete pe care le obținem, rugăciunea lui Isus ne arată că avem nevoie să ne oprim, să trăim momente de intimitate cu Dumnezeu, „dezlipindu-ne” de zgomotul de fiecare zi, pentru a asculta, pentru a merge la „rădăcina” care susține și alimentează viața noastră. Unul din momentele cele mai frumoase ale rugăciunii lui Isus este tocmai atunci când El, pentru a înfrunta bolile, suferințele și limitele interlocutorilor săi, se adresează Tatălui său în rugăciune și-l învață astfel pe cel care se află în jurul său unde trebuie căutat izvorul pentru a avea speranță și mântuire. Am amintit deja, ca exemplu emoționant, rugăciunea lui Isus la mormântul lui Lazăr. Evanghelistul Ioan relatează: „Au ridicat, deci, piatra. Atunci și-a ridicat ochii și a spus: «Tată, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Eu știam că mă asculți întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulțimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis». Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: «Lazăr, vino afară!»” (In 11,41-43). Însă Isus ajunge la punctul cel mai înalt de profunzime în rugăciunea către Tatăl în momentul Pătimirii și Morții, în care rostește extremul „da” la proiectul lui Dumnezeu și arată că voința umană își găsește împlinirea sa chiar în adeziunea deplină la voința divină și nu în contrapoziție. În rugăciunea lui Isus, în strigătul său către Tatăl pe cruce, se unesc „toate nenorocirile omenirii din toate timpurile, roabă a păcatului și a morții, toate cererile și mijlocirile din istoria mântuirii… Iată că Tatăl le primește la sine și că, dincolo de orice speranță, le îndeplinește înviindu-l pe Fiul său. Astfel se împlinește și se consumă drama rugăciunii în economia creației și a mântuirii” (Catehismul Bisericii Catolice, 2606).

Iubiți frați și surori, să cerem cu încredere Domnului să trăim drumul rugăciunii noastre filiale învățând zilnic de la Fiul Unicul Născut făcut om pentru noi cum trebuie să fie modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu. Cuvintele sfântului Paul despre viața creștină în general sunt valabile și pentru rugăciunea noastră: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 07.03.2012
Publicarea pe acest sit: 07.03.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns